,,Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea, Purtătorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe păgîni. Deci, precum mîndria lui Lie ai surpat şi la luptă îndrăzneţ ai făcut pe Nestor, aşa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă“.(Troparul Sărbătorii)

Vineri, 26 octombrie a.c. îl prăznuim pe Sfîntul Dumitru, Izvorîtorul de Mir. La această mare sărbătoare este necesar să vorbim despre sfinţenie şi despre sfinţi.  Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, pe care noi îl prăznuim, face parte din categoria sfinţilor militari, şi aceştia nu sînt puţini. Dintre martirii   persecuţiilor romane  amintim: Sfîntul Laurenţiu, ars pe rug; Sfîntul Sebastian din garda lui Diocleţian, tras în ţeapă, lovit în cap; Sfînta Agnes, fecioară, care refuză să fie amanta fiului prefectului Romei; Sfîntul Dumitru ,,izvorîtorul de mir“, nobil, ofiţer, proconsul al Ahaei, ucis cu lancea în Tesalonic la 309; Sfîntul Gheorghe, din familie bogată, ucis sub Diocleţian în Capadochia, împreună cu alţi creştini camarazi, în 303 la Diospolis. Dimitrie a trăit în primele veacuri şi este personaj istoric, atestat de către documente şi sinaxarele Bisericii primare. El a fost martirizat în vremea lui Diocleţian şi a lui Maximian Daia.

Sfinţenia

Sfinţenia este o stare necesară pentru a păstra harul lui Dumnezeu care ni s-a dat prin Taina Sfîntului Botez. Sfinţirea vieţii înseamnă să ne depăşim în primul rînd pe noi înşine şi să renunţăm la mîndrie, orgoliu, fuga după mărirea deşartă, zgîrcenie, lăcomie, invidie, răutate şi să ne facem ,,săraci în duh“. Sărăcia cu duhul nu înseamnă a fi lipsiţi de capacitate intelectuală, dimpotrivă, este o stare a omului inteligent care se face sărac pe sine însuşi în faţa tuturor tentaţiilor acestei lumi. Sărăcia cu duhul este calea spre sfinţenie.  ,,Ci, după Sfîntul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii. Că scris este: ,,Fiţi sfinţi, pentru că şi eu sînt Sfînt“ spune Sfîntul Apostol Petru în prima sa epistolă. Sfîntul Apostol Pavel, în epistola adresată creştinilor din Roma, îi îndeamnă: ,,Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfîntă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească, şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvîrşit“. (Romani, 12, 1-2) Sfinţenia este o luptă perpetuă cu noi înşine, lucru pe care îl întîlnim nu doar în creştinism ci şi în celelalte religii bazate pe o revelaţie naturală, umană. Creştinismul nu este o stare ,,pacifistă“, dimpotrivă, avem nevoie de multă muncă împotriva slăbiciunilor noastre. Se spune, şi pe bună dreptate, că uneori sîntem cei mai mari duşmani ai noştri. Sfinţenia trebuie să o dobîndim fiecare, în stadiul de viaţă pe care îl avem. ,,Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi“ spune Apostolul (Romani 12, 12) Acest lucru l-au făcut sfinţii pe care îi cinstim noi. ,,Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmînd. Binecuvîntaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvîntaţi-i şi nu-i blestamaţi. Bucuraţi-vă cu cei se se bucură; plîngeţi cu cei ce plîng. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cît stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri…ci lăsaţi loc mîniei lui Dumnezeu, căci este scris: ,,A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul“. Deci, ,,dacă vrăjmaşul tău este flămînd, dă-i de mîncare; dacă îi este sete, dă-i să bea; căci făcînd aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele“. (Romani 12, 13-21) Aceasta este starea pe care noi o numim ,,sfinţenie“ pentru că sfinţii nu sînt doar cei din calendar, foarte mulţi sfinţi umblă astăzi printre noi.

Sfinţii

De fapt, ce sînt sfinţii? Ei nu sînt nişte zei, creştinismul nu este un panteon ,,hindus“ sau ,,shintoist“, nu este permisă idolatria. Noi îi cinstim pe sfinţi, nu ne închinăm lor, nu le aducem ofrande. Îi slujim doar adevăratului Dumnezeu, dar există o ierarhie foarte bine definită. Nu sîntem singuri, avem nevoie de modele ca în orice domeniu. Nici un ucenic nu învaţă ceva pe acest pămînt fără a avea un învăţător, iar sfinţii sînt învăţătorii, maeştrii noştri. În imnurile dedicate sfinţilor, ,,acatiste“, este folosit foarte des cuvîntul: ,,Bucură-te“. Unul dintre cele mai eloclvente exemple îl găsim în Acatistul Sfîntului Mucenic Dimitrie, pe care noi îl prăznuim: ,,Bucură-te, că Hristos din ceruri spre tine a căutat/Bucură-te, căci cu frumoasă cunună din rai întru lumină mare la tine a venit/Bucură-te, că vederea îngerului mult te-a bucurat/Bucură-te, că el capul cu cunună ţi-a încununat. Bucură-te, că primind cununa, din inimă ai mulţumit/Bucură-te, că pe vrăjmaşul foarte mult l-ai scîrbit/Bucură-te, că pace, îmbărbătare şi întărire, prin înger ai luat. Bucură-te, că prin răbdare întemeietor dreptei credinţe te-ai arătat/Bucură-te, că întru dînsul bucurîndu-te te-ai veselit/Bucură-te, că pentru dînsul sîngele a-ţi vărsa ai dorit/Bucură-te, Izvorîtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!“. Sfinţii se roagă din cer pentru noi: ,,O, răbdătorule de chinuri al lui Hristos, Izvorîtorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, această a noastră netrebnică rugăciune, ce aducem ţie acum cu umilinţă, primeşte-o, şi de bolile sufleteşti şi trupeşti şi de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi, cu rugăciunile tale cele bineprimite către Dumnezeu, ne păzeşte, ca împreună cu tine în veacul ce va să fie, să cîntăm Lui: Aliluia“.

Sfinţii militari

Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, pe care noi îl prăznuim, face parte din categoria sfinţilor militari, şi aceştia nu sînt puţini. Calendarul nostru are  asemenea luptători care au luat în cele din urmă cununa mărturisirii lui Hristos. ,,De altfel, numărul acestor ostaşi creştini martirizaţi este uimitor de mare…Și mulţi, foarte mulţi alţi ostaşi sînt, din armatele romane, care s-au scris în ceata mucenicilor lui Hristos“. (Pr. Mihaii-Andrei Aldea, Ortodoxia şi artele marţiale). Armata este una dintre instituţiile cele mai respectate în istoria poporului român, şi a fost legată de credinţa noastră creştină încă din cele mai vechi timpuri. Purtarea armelor, practicarea unui sport de luptă, nu este împotriva credinţei creştine, aşa cum interpretează ,,pietismul“ eretic, care provoacă adevărate daune morale şi sociale chiar şi în zilele noastre. ,,Iar în acele veacuri, am arătat şi arătăm din nou, niciodată Biserica nu a oprit pe creştini a fi militari, sau pe ostaşi a fi creştini, nici nu a oprit învăţarea ,,artelor marţiale“ ce se practicau în fiecare cohortă, legiune, ală sau altă unitate militară romană, dar şi de către ..civili“. Toate acestea au fost privite ca o lucrare ce nu era întru nimic incompatibilă cu datoriile creştine, de vreme ce era o obligaţie civică fundamentală. Și care, aşa cum am arătat, se întîlnea nu doar în Romania, ci la toate popoarele antichităţii. Căci, şi aceasta trebuie spus, nu doar că mulţi cetăţeni romani mergeau în taberele militare spre a se pregăti cu ostaşii, în măsura în care li se îngăduia, dar şi prin cetăţi şi oraşe- şi nu numai- erau şcoli în care se învăţau felurite lupte, de la cele numite azi ,,trînte“ sau ,,lupte libere“ pînă la lupta cu pumnii sau cu sabia scurtă ori lungă, aruncarea suliţei, tragerea cu arcul şi multe altele asemenea. Asemenea practici existau şi în multe aşezări rurale, mai ales în cele cunoscute sub numele de ,,fossatum“ (,,sate întărite“, cuvînt de la care vine ,,sat“). Toate acestea nu au fost oprite nicăieri oprite de Biserică în această vreme. Deşi unii cred astăzi că asemenea lucruri erau o excepţie, în fapt erau o regulă a vieţii obişnuite, excepţia fiind despărţirea de ostăşie, tipică în primul rînd călugărilor. Este de reamintit aici faptul că nu există în cele trei secole de prigoană romană anti-creştină, sub cele mai diferite şi mai aberante acuzaţii, niciun caz în care creştinii să se fi sustras ostăşiei, stagiului militar sau participării la războaie şi bătălii, afară dacă nu li se cerea să se închine sau să jertfească zeilor, ori să săvîrşească alte acte împotriva credinţei lor!“ Este, prin urmare, mai mult decît evident că ostăşia, pregătirea militară şi participarea la război nu erau împotriva credinţei creştinilor primelor veacuri“. (Pr. Mihai Andrei Aldea, Ortodoxia şi artele marţiale)

Sfîntul Dimitrie- personaj istoric

Sfîntul Dimitrie, Izvorîtorul de mir, sau Dumitru- aşa cum s-a popularizat în onomastica creştină românească, a trăit în primele veacuri şi este personaj istoric, atestat de către documente şi sinaxarele Bisericii primare. El a fost martirizat în vremea lui Diocleţian şi a lui Maximian Daia. ,,Persecuţia a X-a, sub Maximianus Daia, în Orient (312), a fost vicleană şi perfidă, prin calomnii şi depoziţii oficiale false împotriva creştinilor în baza aşa-ziseor Acta Pilati, parodii pline de ocară împotriva Evangheliei, alcătuite cu cîţiva ani înainte şi răspîndite de dascălii şi elevii lor prin sate. Dintre martirii acestor persecuţii amintim: Sfîntul Laurenţiu, ars pe rug; Sfîntul Sebastian din garda lui Diocleţian, tras în ţeapă, lovit în cap; Sfînta Agnes, fecioară, care refuză să fie amanta fiului prefectului Romei; Sfîntul Dumitru ,,izvorîtorul de mir“, nobil, ofiţer, proconsul al Ahaei, ucis cu lancea în Tesalonic la 309; Sfîntul Gheorghe, din familie bogată, ucis sub Diocleţian în Capadochia, împreună cu alţi creştini camarazi, în 303 la Diospolis…“. (Pr. Prof. dr. Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini pînă astăzi). Dumitru a fost, conform datelor pe care le deţinem despre el, nobil, ofiţer în armata romană şi proconsul al provinciei greceşti Ahaia. Funcţia de proconsul era dată guvernatorilor unor provincii din Imperiul Roman. Primul caz istoric care denumeşte această funcţie este menţionat de către Dionisie din Halicarnas şi datează din anul 464 î.Hr. Titus Quinctius Capitolinus Barbatus a primit atunci puterea de a conduce o armată pentru a interveni în ajutorul consulului Spurius Furius Medullinus Fusius care se războia cu aequi, o populaţie din estul Romei. Aceasta a fost o soluţie improvizată sub presiunea evenimentelor. Sfîntul Dimitrie făcea parte, aşadar, dintr-o familie romană ce conducea de multă vreme oraşul Thessalonik, Salonicul de astăzi. Salonicul este astăzi cel de-al doilea oraş ca mărime din Grecia şi principalul oraş din regiunea greacă Macedonia. Este port la Marea Egee şi un punct important de tranzit spre celelalte insule greceşti. ,,Și pentru o amintire a ostăşiei creştine în vremurile dinainte de Sfîntul Constantin cel Mare, să ne oprim la ,,voievodul Salonei“, mai numită de români, în veacurile tîrzii, Săruna, de slavi, după numele românesc, Solun, iar de greci Tesalonic. Acest ,,voievod“- ceea ce înseamnă de fapt ,,comandant militar“- era Dimitrie, cel cunoscut azi ca Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie. Fiu al unei vechi familii romane, ce de mult conducea oraşul, Dimitrie fusese închis pentru că era creştin“. (Pr. Mihai-Andrei Aldea, Ortodoxia şi artele marţiale). Vieţile Sfinţilor ne spun şi ele că făcea parte dintr-o familie nobiliară, creştină. ,,Tatăl său era voievod în cetatea Solunului, crezînd în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujindu-i. Nu voia a-L mărturisi pe faţă, fiind atunci mare prigoană împotriva creştinilor. Dar avea în palatul său o cămară ascunsă în rugăciune, în care păstra icoana Domnului Hristos şi aceea a Maicii sale, Preacurata şi pururi fecioară. Acolo, aprindea candela şi, dimpreună cu soţia sa, asemenea drept-credincioasă ca el, se rugau adevăratului Dumnezeu, slăvind pe Domnul Iisus Hristos. De asemenea, el era milostiv săracilor şi multe faceri de bine săvîrşea“. Tot din Vieţile Sfinţilor cunoaştem faptul că Dimitrie a fost rodul rugăciunii părinţilor săi. ,,Dar nu aveau fii şi pentru aceasta mîhniţi erau, rugîndu-se lui Dumnezeu să le dea moştenitori casei lor. După multă vreme, rugăciunea lor a fost ascultată şi Dumnezeu le-a dat lor pe acest sfînt şi vrednic de fericire Dimitrie de a cărui naştere tot Solunul s-a bucurat“. Dimitrie a primit o educaţie creştină, apoi a urmat, ca orice tînăr care vroia să avanseze pe scara ierarhiei romane, cariera militară. Inteligent, destoinic, bun strateg, dînd dovadă de capacităţi uimitoare, el a parcurs toate treptele militare şi administrative de la ofiţer în armata romană şi pînă la guvernator, păstrînd însă credinţa creştină în care a fost crescut şi educat. ,,Dimitrie, luînd dregătoria de la împăratul, a mers la Solun, unde fost-a primit cu mare cinste de toţi, în faţa cărora, de îndată, a început a mărturisi cu putere pe Domnul Hristos, învăţînd pe toţi credinţa cea adevărată, asemănîndu-se prin aceasta Sfîntului Pavel“.

Arestarea Sfîntului Dumitru

,,După ce s-a războit cu sciţii şi cu sarmaţii, Maximian s-a întors biruitor şi făcea din cetate în cetate praznice şi jertfe idolilor, pînă cînd a ajuns şi la Solun. Mai înainte de venirea împăratului, Dimitrie şi-a încredinţat întreaga sa avere unui credincios slujitor al său, chemat Lupul, împuternicindu-l ca toate argintăriile, veşmintele, pietrele de preţ şi ce se va mai găsi de acestea, rămase lui de la părinţi, să le împartă la săraci. Zicea lui: ,,Împarte bogăţia pămîntească, întru căpătarea celei cereşti (Vieţile Sfinţilor). Maximian l-a interogat pe Dimitrie, care şi-a manifestat în mod direct apartenenţa la cultul creştin: ,,Împărate, eu sînt creştin şi nu se cade a mă închina la idoli!“ Maximian, cezarul Orientului, porunceşte să fie închis, iar în temniţă Dimitrie primeşte vizita unui înger. ,,Împăratul a tăcut, apoi a poruncit să fie aruncat, nu în temniţa cea de obşte, ci într-un loc mai singuratic, şi anume într-o baie veche şi mare, din apropierea palatului împărătesc. Acolo stînd, sfîntul se ruga, precum odinioară David…Ca într-o cămară plină de lumină stătea sfîntul în locul acela, şi iată că a fost cercetat de îngerul Domnului…În lumină mare stînd şi avînd o cunună frumoasă ca în rai în mîna sa, el i-a zis: ,,Pace ţie, celui ce pentru Domnul Hristos pătimeşti! Îmbărbătează-te, Dimitrie, ca să poţi birui pe vrăjmaşii tăi!“Acestea zicîndu-i, îngerul Domnului i-a aşezat cununa aceea pe cap, iar sfîntul i-a răspuns: ,,Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mîntuitorul meu!“ (Vieţile Sfinţilor)

Nestor şi Lie

,,În vremea aceasta, împăratul petrecea în ospeţe şi dansuri, precum şi în privelişti, căci ştiut este că, în vremea de demult, împăraţii elinilor, cînd intrau în vreo cetate, obicei aveau de puneau oameni să se lupte, să zvîrle cu pietre grele, apoi să sară, să arunce cu suliţele la semn şi să se bată cu pumnul. Iar aceste cinci feluri de treburi se numeau pentatlon şi biruitorului împăratul îi dădea daruri. Stînd într-un loc înalt, împăratul privea la aceste lupte şi întreceri, şi mai osebit îi plăcea de unul, zis Lie, de neam vandal, meşter iscusit în acestea, care, înalt fiind, puternic şi înfricoşat la chip, ucidea pe mulţi din cei care luptau, aruncîndu-i în suliţe, şi ucigîndu-i. Acolo se găsea şi un tînăr creştin, zis Nestor, cunoscut lui Dimitrie, care, văzînd cum Lie ucide pe mulţi şi mai osebit pe creştini, s-a aprins de rîvnă şi, vrînd să se lupte cu dînsul, a alergat de îndată la Dimitrie în închisoare şi, spunîndu-i cele ce făcea Lie, a cerut de la el binecuvîntare şi rugăciuni, ca să poată birui pe cel ucigaş de oameni. Sfîntul Dimitrie, însemnîndu-l cu sfîntul semn al crucii, i-a zis: ,,Du-te şi vei birui pe Lie, mărturisind astfel pe Domnul Hristos“. (Vieţile Sfinţilor) Nestor este un personaj oarecum misterios pentru noi, dar Vieţile Sfinţilor ne spun că îi era cunoscut lui Dimitrie. Nu ştim foarte multe date despre el, dacă a luptat sub comanda lui Dimitrie sau era un atlet. Cu siguranţă însă putem intui faptul că nu era străin de arta războiului şi era bine pregătit în acest sens. El a primit binecuvîntare de la Sfîntul Dimitrie să se lupte în arenă cu favoritul împăratului, dar asta nu înseamnă că a intrat în arenă bazîndu-se doar pe puterea venită de sus. A contat şi ajutorul lui Dumnezeu, dar acest tînăr era el însuşi un luptător încercat, expert în arta luptei, nefiind străin de tactica marţială. Se pare că lupta a avut loc în stil ,,pankration“- artă marţială grecească din care au derivat luptele libere, luptele greco-romane şi boxul. Era o luptă liberă în care se puteau folosi chiar şi picioarele. Se lupta pe viaţă şi pe moarte, sau pînă cînd unul dintre concurenţi era scos din luptă. Documentele vremii vorbesc însă de foarte puţini razboinici învinşi care au supravieţuit. Toţi erau luptători foarte buni, cunsocînd riscurile întrecerii. ,,Apoi a început lupta cu Lie, pe care, repede, l-a aruncat în suliţi şi l-a ucis“. (Vieţile Sfinţilor). Această aruncare în suliţe, după o luptă liberă, era încărcată de simbolism. ,,Aruncarea în suliţe a osîndiţilor ţinea de jertfele umane pe care Tracii nordici (dacii) le aduceau zeilor lor. De această religie ţinea şi împăratul Maximian, ucigaşul Sfîntului Dimitrie, de asemenea de origine tracică. Prin această aruncare a lui Lie în suliţele prin care se aduceau jertfe zeilor s-a arătat neputinţa acestora, de vreme ce însuşi slujitorul lor a sfîrşit moartea pe care o dădea, plin de dispreţ, altora (creştinilor, adică). Și prin aceasta şi el, Lie, şi zeii care au fost făcuţi de ruşine“. (Pr. Mihai-Andrei Aldea, Ortodoxia şi artele marţiale)

Martiriul

În data de 26 octombrie 309 d. Hr. Sfîntul Dimitrie a fost asasinat în temniţă din ordinul lui Maximianus Daia, a fost ucis cu suliţele de către soldaţii din garda împăratului. A doua zi a fost decapitat şi ostaşul Nestor. Maximian a pus înfrîngerea favoritului său pe seama rugăciunilor pe care le-a făcut Dimitrie, lucru adevărat de altfel. Trupul Sfîntului Dimitrie s-a dovedit de atunci făcător de minuni: ,,Cînd sfîntul Dimitrie fost-a străpuns cu suliţe în temniţă, de faţă era credinciosul său slujitor, Lupul, care i-a luat haina cea muiată în sînge, precum şi inelul lui. Și cu acele lucruri stropite cu sîngele mucenicului, slujitorul lui multe tămăduiri săvîrşea, gonind şi duhurile cele rele. Despre acestea aflînd crudul Maximian, a pus ostaşi şi, prinzînd pe Lupul, i-au tăiat capul şi astfel sluga cea bună s-a dus la Domnul după stăpînul său“. (Vieţile Sfinţilor) Moaştele Sfîntului Mucenic Dimitrie se odihnesc şi astăzi în Biserica din Tesalonic, care îi poartă hramul, fiind socotit patronul spiritual al oraşului. (Ștefan BOTORAN)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here