,,Naşterea ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dînsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie“.  (Troparul Sărbătorii)

Marţi, 25 Decembrie a.c. creştinii din lumea întreagă prăznuiesc Naşterea Domnului, sărbătoarea bucuriei şi a împlinirii Bunei-Vestiri.

 

Cînd cerul se coboară pe pămînt…

Cînd cerul se coboară pe pămînt, în liniştea serii, copiii ascultă la gura sobei povestea celor trei crai de prin pustiurile Arabiei, plecaţi călăuziţi de o stea misterioasă să afle comoara de care auziseră din moşi-strămoşi. De comoară n-au dat, dar L-au găsit pe Prinţul tuturor comorilor, pe cel pe care cerul l-a dăruit omenirii, Craiul cel nou care a înnoit chipul hîd al lumii şi, din întunecat, l-a preschimbat în lumină. Cînd Steaua Sa apăruse la Răsărit, toţi idolii din temple au început să se surpe, semn că o lume lua sfîrşit şi începea alta. O lume întreagă era în aşteptare. Femeia din Protoevanghelie născuse, iar blestemul primordial s-a împlinit: ,,Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii tu între toate dobitoacele şi între toate fiarele câmpului; pe pîntece să te tîrăşti şi pulbere să mănînci, în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcîiul“. (Facerea 3, 14-15)

Pentru ce s-au coborît zeii pe pămînt?

Zeii căzuţi din cer, îngerii răzvrătiţi pe care Mihail i-a alungat de acolo s-au coborît pe pămînt ca să oprească planul lui Dumnezeu. Dar de ce s-au răsculat ei? După ce l-a plămădit pe om din ţărînă şi i-a dat suflare de viaţă, Dumnezeu i-a pus pe îngeri să se închine făpturii celei noi pe care a plămădit-o. Lucifer împreună cu încă o treime au refuzat spunînd că nu se închină unei făpturi inferioare, iar orgoliul şi mîndria i-a adus la starea demoniacă. În cer a început războiul care s-a perpetuat de atunci pe pămînt şi mai continuă încă şi azi sub chipul unei lupte văzute şi nevăzute. ,,Şi s-a arătat în cer un semn mare: o femeie înveşmîntată cu soarele; şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, avînd şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui şapte cununi împărăteşti. Iar coada lui tîra a treia parte din stelele cerului, şi le-a aruncat pe pămînt. Şi balaurul stătu înaintea femeii care era să nască, pentru ca, dacă va fi născut, să înghită pe copilul ei. Şi a născut un copil bărbat, care va să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la scaunul lui. Iar femeia fugi în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea acolo o mie două sute şi şaizeci de zile. Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul, iar balaurul şi îngerii lui au stat la luptă. Dar n-au izbutit, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi aruncat a fost balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana, cel ce înşală toată lumea, aruncat a fost pe pămînt şi îngerii lui aruncaţi au fost cu el“. (Apocalipsa, 12, 1-9). Aceştia sînt zeii vechilor popoare: îngerii căzuţi aruncaţi din cer. Aceştia sînt vestiţii extratereştri după care suspină doritorii de senzaţii tari şi îi aşteaptă să ,,civilizeze“ lumea, cum au mai şi făcut-o. Fiii căzuţi ai lui Dumnezeu coborîţi din cer ca să zădărnicească planul de mîntuire şi să oprească Naşterea Fiului lui Dumnezeu printre oameni creînd o naţie hibridă, pe uriaşi. ,,Iar după ce oamenii au început să se înmulţească pe faţa pămîntului şi li s-au născut fete. Atunci au văzut fiii lui Dumnezeu (N.R- îngerii căzuţi, izgoniţi din cer) că fetele oamenilor sînt frumoase şi şi-au luat de neveste, din toate, pe acelea pe care şi le-au ales. Şi a zis Domnul: ,,Nu va rămînea Duhul Meu în oameni pururi, fiindcă sînt trup. Drept aceea zilele lor să fie o sută două zeci de ani! Iar în vremea aceea erau pe pămînt Uriaşii, mai ales după ce fiii lui Dumnezeu intrară la fiicele oamenilor şi le născură fii. Aceştia sînt vitejii cei vestiţi din vechime“. (Facerea 6, 1-4) ,,Vitejii cei vestiţi din vechime…“ sînt acei semi-zei, acei fii ai zeilor despre care citim cu precădere în Legendele Olimpului- Hercule şi compania. Acest mit al supra-omului are un izvor după cum am văzut. ,,Fiii lui Dumnezeu care s-au împreunat cu fiicele oamenilor erau îngeri decăzuţi…Rezultatul încrucişării dintre ,,fiii lui Dumnezeu“ şi fetele oamenilor a fost apariţia pe pămînt a ceea ce se numeşte  în textul ebraic al Bibliei, ,,gibor“. Efectul genetic şi moral al acestor uriaşi asupra rasei umane a fost devastator. Scopul acestei contaminări drăceşti şi alterarea genetică era distrugerea neamului omenesc pentru a bloca, pentru a zădărnici naşterea Mîntuitorului care, potrivit promisiunii lui Dumnezeu, trebuia să se nască din femeie (cf. Gen. 3,15). Păcatul îngerilor căzuţi fusese tocmai acesta: în mîndria lor, nu puteau admite ca Mîntuitorul să ia natura unui om, şi nu a unui înger, superior omului, duh pur“. (Pr. Claudiu Dumea, Îngeri şi diavoli). De aceea s-au coborît ,,zeii“ pe pămînt, pentru a împiedica Naşterea din Fecioară a Domnului, dar planul lor a euşat, deşi Dumnezeu, din ,,iconomie“ divină, i-a lăsat şi pe oameni să lupte cu aceşti ,,uriaşi“. Tocmai de aceea l-a trimis Dumnezeu pe Avraam ,,evreul“ tocmai din Ur-ul Mesopotamiei şi pe urmaşii lui, pentru a lupta cu această specie hibridă şi a o birui. Să nu uităm de lupta lui David cu Goliat. Goliat era unul dintre aceşti ,,uriaşi“. Aşadar, a fost şi biruinţa omului cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar Iisus Hristos s-a născut tocmai din seminţia împăratului David. ,,Toiag din rădăcina lui Iesei (N.R- Iesei din Betleem a fost tatăl împăratului David) şi floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel lăudat, din muntele cel cu umbră deasă; venit-ai întrupîndu-te din cea neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu. Mărire puterii Tale, Doamne!“ spunem noi în catavasiile Naşterii Domnului.

Întreaga omenire Îl ,,aştepta“

Întreaga omenire îşi aştepta Izbăvitorul. ,,Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerînd iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule; că de voie ai binevoit a te sui cu Trupul pe cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mîntuitorul nostru, Cel ce ai venit să mîntuieşti lumea“ spunem închinîndu-ne la icoana Mîntuitorului Iisus Hristos. Şi ce este icoana? Fereastra spre cer, semnul ce ne arată ,,prototipul“. Iar Hristos este ,,prototipul“ omului regenerat. ,,Toate neamurile de pe faţa pămîntului- scria părintele Nicodim Măndiţă în   lucrarea sa  intitulată succint ,,Viaţa Maicii Domnului- care se zvîrcoleau în întunericul idolatriilor şi al superstiţiilor sataniceşti, aşteptau pe trimisul lui Dumnezeu din cer, pe Luminătorul lumii, pe Eliberatorul omenirii, pe Mesia Hristos, pe Dumnezeu-Cuvîntul întrupat“. Părintele Nicodim Măndiţă, de altfel un mărturisitor trecut prin temniţele comuniste, a folosit nişte tradiţii foarte vechi dar şi inedite. ,,Din istoriile vechi aflăm că mulţi din filosofii neamurilor idolatre au procurat şi folosit cărţile Patriarhilor, ale lui Moise şi ale Proorocilor. Din acestea au făcut cunoscut neamurilor lor, cele arătate în Dumnezeieştile Scripturi despre Mesia. Aşa după Sit, Enoh, Noe, Sim, Ever şi alţi aleşi credincioşi ai lui Dumnezeu, vedeau răsărind din neamurile păgîne, idolatre, ale Urului Haldeei pe credincioşii Patriarhi: Avraam, Isaac şi Iacob. Din neamurile idolatre ale Salimului a răsărit împăratul Melchisedec, Preotul Celui Preaînalt. Iotor devine socrul lui Moise, Iov sfătuitorul idolatrilor din Arabia, văduva din Sarepta Sidonului primeşte pe Ilie Tesviteanul şi generalul Siriei Neeman se curăţă de lepra sa prin Elisei Proorocul. Iona a fost trimis la Niniviteni ca să-i întoarcă la Dumnezeu. Israeliţii în toate împrejurările vieţii: în călătoriile lor pe uscat şi pe mări, în războaie, în robii şi în comerţ, au fost în relaţii mai cu toate popoarele mari ale lumii: cu Haldeii, Egiptenii, Mezii, Perşii, Grecii, Romanii şi alte popoare de pe atunci (Fac. 11-50; 3 Împ. 9, 16-23; 10, 22-29…) Din aceste relaţii cu Evreii, neamurile pămîntului aşteptau sub felurite forme pe Mesia. Din Extremul Orient, pînă în Grecia şi Roma, omenirea îl aştepta pe trimisul cerului.

Arhetipurile Soterului

Arhetipul, şablonul Soterului (N.R- al Mîntuitorului) a fost înscris de către Creator în inimile tuturor seminţiilor pămîntului. ,,China aşteaptă pe Kiunt-se, regele păstor, marele doctor al popoarelor, Sfîntul care va veni din cer ca să cîrmuiască lumea“ spune un text chinez. ,,Confucius vorbeşte şi el despre venirea unui ,,sfînt“ trimis de Cer printre oameni: ,,Am auzit vorbindu-se că în părţile occidentale se va ridica un Om Sfînt, care va produce un ocean de fapte de merit. El va veni din cer şi va avea toată puterea pe pămînt. În Egipt chipul ,,Eliberatorului“ şi arhetipul Mamei care îl va naşte persistă prin Zeiţa Isis, cea care îl va naşte pe Horus- eroul care îl va zdrobi pe Tifon- înfăţişat sub chipul şarpelui- vrăjmaşul neamului omenesc. Pentru indieni, Vişnu va apărea în ultima sa întrupare în chip omenesc, va sfărîma puterea celui rău, îi va răsturna tronul şi va repara ,,ruinele“ omenirii. Pentru persani, Mithra- mijlocitorul suprem, îl va birui pe Ahriman- spiritul cel rău şi va uni omenirea într-o singură familie. ,,În Japonia, în Siam, în Tibet, pretutindeni popoarele din Orient aşteaptă. Va veni un Dumnezeu pe pămînt, pentru ca să înveţe pe oameni şi să repare greşelile lor. Popoarele din America ziceau că Puru va trimite din cer pe propriul său Fiu, pentru a extermina şarpele. Mexicanii nădăjduiau că o transformare religioasă va înlocui sacrificiile omeneşti cu ofrande inocente. Aceeaşi aşteptare, aceeaşi nădejde se va observa şi la popoarele din Occident. La Atena şi la Roma s-au dezvoltat două din cele mai mari civilizaţii din vechime. Atenienii, pe aripile inteligenţei şi ale cugetării; iar Romanji sub imboldul unei voinţe de fier, pe care nimeni nu o împiedică, geniul omenirii s-a ridicat la cele mai mari înălţimi. De la acele uriaşe înălţimi, privirea se zăreşte: mai curată, mai luminoasă, Figura Aceluia care trebuia să vină“ spune Nicodim Măndiţă. Se spune că însuşi Socrate le-a spus ucenicilor săi: ,,Să nu cerem nimic zeilor. Să aşteptăm că un trimis din cer va veni ca să ne înveţe datoriile noastre către zei şi către oameni. Să nădăjduim în Bunătatea Divină că această zi nu este departe“. Cicero anunţa la Roma venirea unui Monarh Universal ce va cîrmui toate popoarele sub un singur Stăpîn- Împărat văzut al tuturor oamenilor. Virgiliu, poetul, cînta venirea unui Prinţ, Fiu al Cerului şi vlăstar iubit al zeilor. Istoricii Tacit şi Suetoniu cunoşteau şi ei o tradiţie veche ce spunea că Orientul va domina Occidentul prin forţa spiritului.

,,Mîntuirea vine de la iudei!“

Nu sînt sloganuri sioniste ci însuşi cuvintele Mîntuitorului pe care le găsim chiar în Noul Testament. În dialogul cu femeia samariteancă, Iisus i-a spus acesteia: ,,Voi vă închinaţi la ce nu ştiţi, noi ne închinăm la ce ştim, pentru că mîntuirea este de la Iudei“. (Ioan 4, 22) Dar după aceea continuă: ,,Dar vine ceasul şi acum este cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, căci şi Tatăl voieşte atari închinători“. (Ioan 4, 23-24) După ce a reuşit să construiască catedrala Sfînta Sofia, Iustinian a exclamat: ,,Te-am învins, Solomoane!“. Da, dar în anul 1453 Mahomed a cucerit Constantinopolul, iar Sfînta Sofia a fost transformată în moschee. Kemal Ataturk a transformat edificiul în muzeu pentru posteritate. În Occident au înflorit catedralele gotice. Dar îl găsim pe Dumnezeu în aceste mausolee ale mîndriei umane? Se pare că prea puţin. Catedrala credinţei este în ,,duh şi adevăr“, nu în vitralii scumpe şi aurite. Dumnezeu a vrut ca Fiul Său să se nască în sînul unui popor mic, lipsit de importanţă şi aflat sub cucerire. ,,Priviţi cu atenţie lucru minunat! Liber sau sclav, în timp de pace ca şi în timp de război, învingător sau învins, plîngînd pe malurile rîului Babilon, sau cîntînd imne de biruinţă pe Muntele Sion, sub biciul egiptenilor, ca şi sub jugul asirienilor şi al romanilor, zdrobit, risipit prin toată lumea, prin toate neamurile pămîntului, aproape nimicit, poporul iudeu aştepta un Trimis, un Liberator. El adoră un Dumnezeu, pe Unicul şi adevăratul Dumnezeu, Yahwe este numele lui. El a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele: Yahwe va face să se pogoare pe pămînt Trimisul Său. Poporul iudeu ştia din proorocii, că Templul al doilea (reconstruit de Zorobabel şi renovat de Irod cel Mare; Agheu 2, 6-9) îi era prezis să primească în el pe ,,Doritul naţiunilor“. A şaptesprezecea săptămînă prezisă de Daniel începuse, şi lumea aştepta arătarea Dreptăţii Eterne. Din Scripturile Sfinte pe care zilnic le citeau în templul Sfînt şi-n sinagogile lor, ei ştiau că: Acel Trimis al lui Dumnezeu- Tatăl, Fiu din femeie, din sămînţa lui Avraam, tribul lui Iuda, Legiuitor vrednic, strălucit, asemenea cu Moise, Fiu al lui Dumnezeu, din familia lui David, Rodul unei Fecioare, Doritul tuturor neamurilor, trebuie să ştie şi cînd, unde şi cum va veni Trimisul lui Yahwe Dumnezeu. După acest popor ales, toate neamurile pămîntului, care zăceau în întuneric şi în umbra morţii, aşteptau în felurite forme, fiecare după pregătirea sa, pe Trimisul lui Dumnezeu, dorindu-L să vină cît mai curînd pe pămînt. Argumentul cel mai însemnat şi mai neîndoielnic pentru noi despre fierberea lumii după venirea lui Mesia, e mărturisirea Sfîntului Evanghelist Matei, care ne istoriseşte că îndată după naşterea Mîntuitorului au venit în Iudeea Magii de la răsărit, călăuziţi de o stea minunată,ca să se închine Noului născut împărat al Iudeei. Aceasta e o dovadă vie, că popoarele pămîntului aveau credinţă în Acest Împărat trimis al lui Dumnezeu, şi aşteptau cu mare ardoare venirea Lui“ spune părintele Nicodim Măndiţă.

Începutul mîntuirii noastre

Toate se leagă între ele şi, înainte de a vorbi despre Naşterea lui Iisus Hristos în Betleemul din Iudeea, trebuie să avem în vedere salutul îngeresc şi pe trimisul cerului care o anunţă pe Fecioară despre acest eveniment pe care noi îl sărbătorim acum. Deşi prăznuim în 25 Martie acest ,,anunţ“ celest, Buna-Vestire este strîns legată de Naşterea Domnului, pentru că atunci Arhanghelul Gavriil o va vesti pe Maria din Nazaretul Galileii că îl va naşte pe ,,Emanuel“, Mîntuitorul neamului omenesc. Iată textul: ,,Iar în a şasea lună, îngerul Gavriil trimis fu de Dumnezeu, într-un oraş din Galileia, numit Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrînd îngerul la ea a grăit: Bucură-te, ceea ce eşti plină dedar. Domnul este cu tine. Binecuvîntată eşti tu între femei. Ci ea văzîndu-l, s-a tulburat de cuvîntul lui şi cugeta în sine ce fel de închinăciune poate să fie aceasta. Dar îngerul îi zise: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei zămisli în sînul tău şi vei naşte un fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul părintelui Său David. Şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfîrşit. Atunci Maria zise către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Ci îngerul răspunzînd grăi: Duhul Sfînt va pogorî peste şi puterea Celui preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“. (Luca 1, 26-35). De aceea, în troparul Bunei-Vestiri cîntăm: ,,Astăzi este începutul mîntuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei se face şi Gavriil harul bine-l vesteşte. Pentru aceasta şi noi, împreună cu dînsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!“

Contextul istoric în care s-a născut Iisus Hristos

Cînd s-a născut ,,Dumnezeu“ pe pămînt, Palestina era sub stăpînire romană. Din punct de vedere istoric, acest ,,Dumnezeu“ venit din cer a fost evreu şi s-a născut într-o familie simplă: o fată săracă- mama, şi un dulgher, tatăl. Ea se numea Maria sau Miriam, iar tîmplarul era Iosif. El a mai avut fraţi şi surori, copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, deci erau fraţii vitregi. Forma ebraică a numelui lui Iisus este Iosua sau Ioşua sau Ieşua- un substantiv pentru ,,salvare“, ,,mîntuire“. Era un nume de rezonanţă în sînul poporului evreu. Filip din Alexandria, evreu de cultură elenistă (10 î.Hr.- 60 d.Hr.) explică etimologia numelui lui Iisus: ,,Iosua înseamnă mîntuirea Domnului“. ,,Numele lui Iisus este ales de părinţii săi chiar dacă, potrivit evangheliilor, le este comunicat de un mesager divin: lui Iosif (Evanghelia lui Matei) şi Mariei (Evanghelia lui Luca). Urmează Iosif şi Maria obiceiul contemporan de a pune copilului un nume luat din galeria marilor eroi ai Israelului, într-un moment în care identitatea iudaică vrea să se afirme în faţa puternicului ocupant roman? Să fi fost acesta Iosua, căpetenia victorioasă care a condus poporul Israelului să ocupe pămîntul făgăduit de Dumnezeu şi să-i alunge pe duşmani? Motivaţia adusă de cele două evanghelii canonice (Matei şi Luca) care narează episoade din copilăria lui Iisus este aceeaşi: numele pe care-l primeşte copilul este obiectul unei revelaţii divine şi trimite la o misiune care transcende întreaga perspectivă, inclusiv pe aceeea a eliberării politice. Cu alte cuvinte, normalitatea numelui lui Iisus printre galileenii sec. I va fi întreruptă de singularitatea purtătorului. În ultimă instanţă, viaţa lui Iisus va arăta importanţa numelui pe care îl poartă“. (Armand Puig- Iisus, un profil biografic) În ceea ce priveşte tenul de ,,arian“ al lui Iisus insuflat de Franco Zefirelli- alb, ochi albaştri, trebuie să fim foarte precauţi. Iisus ,,este“ evreu şi se încadrează în profilul fizionomic tipic poporului din care face parte, la fel şi Maria. În ceea ce priveşte ,,ochii albaştri“ imaculaţi ai Mariei din unele ,,apariţii“ extatice, trebuie să fim totuşi realişti în credinţa noastră. Nu îi putem rupe nici pe Iisus şi nici pe mama sa de contextul şi fizionomia poporului în care s-au născut. ,,Iisus s-a născut într-o lume pacificată- era Pax Romana- sub privirea vigilentă a legiunilor romane, ce pîndeau cel mai mic semn de revoltă chiar şi în cel mai îndepărtat teritoriu. Era o pace care adusese orecare prosperitate, o anume îndestulare în provincii, chiar şi în cele mărginaşe- cu excepţia micii Palestine, ce se întindea pe o suprafaţă de 20.000 de kilometri pătraţi, la frontiera orientală a unor vaste posesiuni romane, cu o populaţie de un milion de evrei, deveniţi supuşi ai Romei de cînd Ierusalimul fusese cucerit de Pompei (în 63 î.Hr.). Ca orice popor aservit, deveniseră simpli contribuabili într-unul din cele mai întinse sisteme fiscale pe care l-a cunoscut vreodată istoria, organizat pentru colectarea taxelor de la toate popoarele cucerite şi integrate în imperiu. Drumurile drepte şi apeducturile gigantice, edificiile de marmură şi marile spaţii publice de care Roma era atît de mîndră erau în parte finanţate prin impozitele grele, care loveau mai ales populaţia săracă. Romanii îşi impuneau autoritatea lor aspră în toate domeniile. Guvernatorii provinciilor trebuiau să facă recensămînturi periodice ca să aducă la zi lista contribuabililor. Acesta este motivul pentru care Iosif şi Maria au plecat de la Nazaret spre Betleem. Distanţa care separa cele două oraşe era de 145 de kilometri“. (Charles Bricker, Iisus şi epoca sa) Evanghelia de la Luca vorbeşte despre un astfel de recensămînt, în contextul căruia s-a născut Iisus Hristos. ,,În zilele acelea, ieşit-a poruncă de la cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut mai nainte decît aceea făcută pe cînd Quirinius era ocîrmuitorul Siriei. Deci, toţi mergeau să se înscrie, fiecare în cetatea sa de obîrşie. Atunci s-a suit şi Iosif din Galileia, din oraşul Nazaret, în Iudeia, la oraşul lui David, care se numeşte Betleem, pentru că era din casa şi din neamul lui David. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită lui, şi care era grea. Dar pe cînd ei erau în Betleem s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul ei cel întîi născut şi l-a înfăşat, şi l-a culcat în iesle, căci nu mai era loc, pentru ei, în casa de popas“. (Luca 2, 1-7) Cel mai important mesaj al Evangheliilor, dincolo de evenimentele istorice în sine, este cel spiritual. ,,Evanghelia Sfîntului Luca ne spune că guvernator al Siriei era pe atunci Quirinius; împăratul Cezar Augustus ordonase un recensămînt în toată Palestina, iar locuitorii trebuiau să se înregistreze în locul în care erau născuţi. Istoricii ştiu de un singur recensămînt care a avut loc în anul 6 d. Hr., cînd consulul roman Publius Sulpicius Quirinius era guvernator al Siriei. Dar la vremea aceea regele Irod cel Mare era mort de zece ani. Totuşi, Matei şi Luca plasează naşterea lui Iisus chiar în timpul domniei lui Irod. Să fie vorba de o inexactitate în istoria lui Luca, el însuşi născut la şaptezeci de ani după Iisus? Povestite de mii de ori, episoadele care apar cel mai frecvent în relatările primilor creştini au suferit, cu siguranţă, multe modificări. Sau trebuie să presupunem că e vorba de o exagerare? Călătoria spre Betleem este una dintre poveştile la care creştinii ţin foarte mult. Cine nu este oare mişcat de această tînără femeie însărcinată care înfruntă dificultăţile unei călătorii de cinci zile ca să ajungă din micuţul sat al Nazaretului, aflat în Galileea Inferioară, în Betleem, locul de baştină al strămoşilor lui Iosif, la marginea deşertului Iudeii. În fine, este oare posibil ca recensămîntul să fi avut loc, dar să fi fost mult prea puţin în ochii istoricilor imensului Imperiu Roman, ce număra treizeci de provincii şi se întindea pe o suprafaţă de 5 milioane de kilometri pătraţi? Palestina era, pînă la urmă, o regiune destul de îndepărtată de Roma, centrul puterii politice şi militare. Imprecizie, vid în documentele istorice sau licenţă poetică? În fapt, tot ceea ce se referă la viaţa lui Iisus este jalonat de acest soi de ambiguităţi. Pentru majoritatea oamenilor, această lipsă de rigoare este acceptabilă, date fiind circumstanţele în care a fost scris Noul Testament. Exactitatea istorică, precizia cronologică a faptelor narate nu erau avute în vedere în acele vremuri în care important era doar mesajul spiritual al discipolilor ce-L cunoscuseră direct pe Iisus. Numai Matei şi Luca au transmis celor dintîi credincioşi povestea naşterii lui Iisus. Deşi unele detalii diferă şi par să se contrazică, obiectivul lor rămîne acelaşi: să arate fiecare, din punctul lui de vedere, că Iisus era acel Mesia despre care vorbiseră profeţii. Conform lui Matei, naşterea la Betleem era împlinirea unei profeţii din Vechiul Testament (Miheia 5: 2), dar el păstrează tăcerea asupra evenimentelor care i-au făcut pe Maria şi pe Iosif să ajungă acolo. Dimpotrivă, Luca ne vorbeşte de recensămîntul care i-a obligat să facă acest drum. O face pentru a ne arăta că Dumnezeu s-a folosit de cea mai mare dintre puterile lumii de atunci, Imperiul Roman, ca să facă în aşa fel încît naşterea lui Iisus să aibă loc în Betleem, aşa cum se spunea în Scripturi. În privinţa acestui fundal- intervenţia divină şi originea modestă a lui Iisus- Matei şi Luca sînt de acord. Pentru Luca, doar puritatea inimii o făcea pe Maria să se deosebească de celelalte femei ce o înconjurau şi care au rămas necunoscute. Conform lui Matei, Dumnezeu l-ar fi ales pe Iosif doar pentru că avea o credinţă profundă şi era un om curajos, independent de condiţia sa modestă. Astfel, evangheliştii ne arată că Dumnezeu, alegînd asemenea părinţi pentru Iisus, a vrut să sublinieze un adevăr ascuns, care se situează dincolo de aparenţe şi va fi în centrul Noului Testament“ spune Charles Bricker.

 

Păstori şi îngeri într-un dans diafan

,,Iar în partea locului erau păstori, care, mîind pe cîmp, ţineau strajă, noaptea, lîngă turmele lor. Şi iată că îngerul Domnului a stătut lîngă ei şi mărirea Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci iată vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că în oraşul lui David, astăzi vouă s-a născut un Mîntuitor, care este Hristos, Domnul. Şi acesta este semn ce vă dau: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a făcut împreună cu îngerul mulţime de oaste cerească, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii s-au depărtat de la ei, la cer, păstorii vorbiră unii către alţii: Să mergem dar, pînă la Betleem, să vedem lucrul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ne-a dat să-l cunoaştem. Şi grăbindu-se au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe prunc, culcat în iesle“. (Luca 2, 8-16) Cerul s-a unit cu pămîntul, îngeri şi oameni au fost cuprinşi într-un dans diafan al bucuriei şi al speranţei. Mesagerii lui Dumnezeu au dus vestea cea măreaţă oamenilor şi au sărbătorit împreună în seara tainică în care cerul s-a coborît pe pămînt. Toată natura era cuprinsă de o lumină profundă, o candelă coborîtă din cer. Îngerii au jucat un rol important în Sfînta Scriptură dar şi întîmplările sfinţilor pustiei sînt încărcate cu asemenea apariţii, să nu mai vorbim despre vieţile sfinţilor pe care noi îi cinstim. Păstorii sînt primii care au aflat această veste a Naşterii Domnului, şi acest lucru nu este deloc întîmplător. ,,Aceşti păstori joacă un rol esenţial în povestea lui Iisus. Nu numai pentru că ei ne reamintesc că Iisus era coborîtor din David, care fusese el însuşi un păstor din Betleem; ei sînt şi simbolul iubirii faţă de ceilalţi, iubire pentru care viaţa lui Iisus reprezintă o puternică mărturie. Iisus avea să-şi spună ,,păstorul cel bun“, ştiind, fără îndoială, că orice locuitor din Palestina avea să înţeleagă că vorbea despre legătura de iubire şi de încredere care există între păstor şi turma sa. Să ne amintim de cuvintele nemuritoare din psalmul XXII: ,,Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi“. Conform obiceiului, păstorul mergea înaintea turmei sale, nu ca în Occident, unde acesta împinge oile de la spate. Şi acum, pe colinele Iudeii, păstorii vorbesc cu turmele lor într-o limbă stranie de care acestea ascultă. Legătura dintre păstor şi oi era pe atunci, şi încă este, atît de strînsă încît păstorul le ştia pe toate după nume, tot aşa cum fiecare dintre ele recunoştea vocea stăpînului. Viaţa de păstor era aspră. Trebuia să trăiască în aer liber, îmbrăcat cu o simplă mantie făcută din păr de cămilă şi cu capul acoperit doar de o pînză ca să se protejeze de vînt, de ploaie şi de căldura arzătoare a soarelui de amiază. În mod obişnuit, păstorul nu avea alte merinde în afara celor pe care le putea lua cu el: pîine, brînză, măsline, smochine, curmale şi stafide. Turmele trebuiau duse la păscut şi la izvoarele cu apă. Dacă vreo oaie cădea într-o crevasă, păstorul cobora şi o căuta, sau o ridica cu ajutorul băţului său curbat. Era oaia binecuvîntată? Păstorul trebuia apoi s-o ia pe umeri şi s-o ducă într-un loc sigur, ca s-o îngrijească. Noaptea, tot el era acela care proteja turma de hoţi şi de sălbăticiuni. Colinele care înconjurau Betleemul erau pline de animale de pradă: urşi, leoparzi, şacali şi, ceva mai rar, hiene. Singur păstorul, înarmat cu o praştie şi cu o ghioagă întărită cu cuie sau silex, putea să-şi ferească animalele de o moarte violentă şi neaşteptată. Luptîndu-se cu fiarele şi cu hoţii, păstorii îşi riscau de multe ori viaţa…“ (Charles Bricker)

O stea care a luminat istoria

Cercetătorii s-au întrebat, nu de puţine ori, ce a fost de fapt ,,steaua“, astrul misterios care i-a călăuzit pe magi în drumul lor spre ,,Craiul cel nou născut de curînd“. Doar la Matei este menţionată: ,,Unde este împăratul iudeilor cel ce s-a născut? Căci am văzut la răsărit steaua lui şi am venit să ne închinăm lui“. (Matei 2, 2) Această stea a mai fost prezisă şi în Vechiul Testament, la Isaia (60, 3): ,,Popoarele umblă în lumina ta şi împăraţii în razele răsăritului tău“. Această stea a fost explicată în trei moduri: ar fi fost cometa Halley sau o altă cometă vizibilă în anul 4 î.Hr. Ea s-a deplasat atunci în sens contrar stelelor iar astrologii au considerat-o semnificativă. O a doua teorie vorbeşte despre o conjuncţie planetară care a avut loc în anul 7 î.Hr. între Jupiter, Saturn şi Venus iar ultima ipoteză spune că ar fi fost o supernova. ,,Astronomii chinezi au înregistrat o novă sau o supernovă în jurul datei potrivite pentru a fi ,,steaua magilor“. Expresia ,,la răsăritul ei“ (Mat. 2: 2), ar putea reflecta înfiorarea înţelepţilor la prima apariţie a acestei noi stele. Poziţia ei le va fi transmis o semnificaţie astrologică imediată. Nu este ceva nepotrivit ca o lumină de miliarde de ori mai puternică decît strălucirea soarelui să se fi revărsat pentru a vesti naşterea Mîntuitorului lumii“. (Dicţionar Biblic, Cartea Creştină- Oradea)

Magii

Cine au fost aceşti eroi misterioşi care au înfruntat atîtea primejdii să răzbată pînă la pruncul Iisus, ghidîndu-se după stea? ,,Termenul este folosit în Herodot…cu privire la un trib al Mezilor care îndeplineau o slujbă preoţească în Imperiul Persan; în lucrările altor scriitori clasici termenul este sinonim cu ,,preot“. Pe lîngă aceste utilizări, Daniel…utilizează cuvîntul pentru o clasă de ,,înţelepţi“ sau astrologi care tălmăcesc visurile şi mesajele ce le primesc de la zeităţile lor….Atît Daniel cît şi Herodot ne ajută să înţelegem cine au fost magii din Matei. Se pare că aceşti magi au fost astrologi religioşi ne-evrei, care din studiul mişcării astrelor au dedus naşterea unui mare rege iudeu. După ce au căutat să obţină informaţii de la autorităţile iudaice, ei au venit la Betleem să aducă omagii ,,noului născut“. Nu este sigur dacă ,,Răsăritul“ de unde au venit ei se referă la Arabia, la Babilon sau la vreo altă ţară“. (Dicţionar Biblic) Nu se ştie însă exact numărul lor, se pare că au fost mai mulţi iar cei trei menţionaţi ar fi fost căpeteniile. ,,Numărul Magilor variază între trei şi doisprezece. Conform unei tradiţii ceva mai recente, ar fi fost vorba de ,,regi“. În Evul Mediu li s-au dat chiar şi nume: Gaspard (Casper), Melchior şi Baltazar. Se credea că veneau din Persia sau din Babilon, dar a fost emisă şi o ipoteză conform căreia ar fi venit din deşerturile arabe, sau poate chiar din teritoriile care altădată fuseseră ale reginei din Saba. Se considerau discipolii lui Zoroastru sau Zarathustra, un conducător religios persan foarte influent, care credea în existenţa unui Dumnezeu unic. În acea vreme, totuşi, adepţii lui Zarathustra deveniseră dualişti şi credeau în Dumnezeul Binelui şi Dumnezeul Răului. Religia lor cuprindea şi astrologia. Magii, ca preoţi ce moşteniseră religia zoroastristă, observau fenomenele cereşti neobişnuite. În cultura mediteraneeană din acea vreme, astrologia era o ştiinţă ţinută la mare cinste“. (Charles Bricker). Darurile aduse de către aceşti înţelepţi ai Orientului către pruncul Iisus sînt încărcate de simbol. Aurul reprezintă semnul supunerii înaintea lui Iisus ca rege şi simbolizează virtutea, tămîia corespunde divinităţii, simbolul ei fiind rugăciunea, iar smirna este semnul suferinţei şi indică faptul că Iisus era un om, muritor. Aurul putea să fie turnat în diferite forme iar smirna este o gumă aromatică ce provine de la un arbust- commiphora- şi era folosită la parfumuri şi pentru îmbălsămări.

Uciderea pruncilor

Irod cel Mare este ucigaşul pruncilor, un genocid relatat de către evanghelistul Matei. A fost rege între anii 40-4 î.Hr. Tatăl său, Antipater, era evreu originar din Idumeea şi a fost numit procurator al Iudeii de către Iulius Cezar în anul 47 î.Hr. El l-a numit pe fiul său prefect militar al Galileii. Irod a fost destonic în plan administrativ şi s-a făcut cunoscut prin vigoarea cu care a stîrpit tîlhăria la drumul mare în regiune. Guvernatorul roman al Siriei a fost atît de impresionat de energia sa încît l-a făcut prefect militar al provinciei Coele-Siria. ,,După asasinarea lui Cezar şi după războiul civil care a urmat, Irod s-a bucurat de bunăvoinţa lui Antoniu. Atunci cînd parţii au invadat Siria şi Palestina şi l-au pus pe hasmoneanul Antigonus pe tronul Iudeii …senatul roman, în urma sfatului lui Antoniu şi Octavian, i-a dat lui Irod titlul de ,,rege al iudeilor“. A fost nevoie de trei ani de lupte ca titlul său să devină o realitate, dar după ce a făcut-o a guvernat Iudeea timp de 33 de ani ca un ,,prieten şi aliat“ loial al Romei“. (Dicţionar Biblic) A făcut proiecte grandioase în construcţii şi a fost darnic cu Templul dar el a rămas în istorie drept un scelerat. Şi-a ucis cei doi fii, pe Alexandru şi Aristobul, pe care îi bănuia de complot, iar Antipater, fiul său cel mai mare,a fost condamnat la moarte doar cu cîteva zile înainte de moartea sa. A fost un tiran crud şi paranoic. Deşi sursele istorice nu vorbesc despre uciderea pruncilor, acest eveniment a rămas menţionat la Matei şi de Tradiţie. ,,Iar cînd Irod văzu că a fost amăgit de magi, s-a mîniat foarte şi trimiţînd călăii ucise pe toţi pruncii ce erau în Betleem şi în tot cuprinsul lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care-l lămurise de la magi“. (Matei 2, 16) Irod a făcut acest lucru în speranţa că prinţul născut ,,de curînd“ pe care l-au căutat magii va cădea victimă asasinatului pus la cale de el împotriva pruncilor nevinovaţi. Satrapii Orientului acţionau în acest mod, erau cruzi şi, de cele mai multe ori, imprevizibili.

Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu

,,După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicînd: Scoală-te, ia pruncul şi pe muma lui şi fugi în Egipt şi stai acolo pînă ce-ţi voi spune: fiindcă Irod are să caute pruncul ca să-l omoare. Iosif se sculă, luă, noaptea, pruncul şi pe muma lui şi plecă în Egipt. Şi fu acolo pînă la săvîrşirea lui Irod; ca să se împlinească cuvîntul spus de Domnul prin profetul care zice: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu“. (Matei 2, 13-15)  Au trebuit să străbată deşertul Sinaiului- o vastă peninsulă asemănătoare unui triunghi deşertic ce se termină la malul Mării Roşii. Este un ţinut neospitalier şi sălbatic, format din munţi înalţi şi platouri aride, mărginite de uriaşe dune de nisip, care se întinde de-a lungul litoralului mediteraneean şi este acel ţinut deşertic din Cartea Ieşirii, străbătut de evrei sub conducerea lui Moise, după ce au plecat din Egipt. Acolo ei au stat doisprezece ani, timp ce constituie un vid informaţional. Este, de fapt, un mister ceea ce s-a întîmplat cu ei în acest interval de timp. Teorii, mistificări, legende şi poveşti fantastice sînt însă cu duiumul. Dumnezeu însă ne dă doar atît cît crede El de cuviinţă că trebuie să ştim.

De două mii de ani…

De mai bine de două mii de ani unii oameni speră şi urmează porunca iubirii pe care Iisus a adus-o în lume, alţii se măcelăresc între ei mai departe, cum au mai făcut-o înainte, în timpul lui Hristos şi după El. Cert este însă că omenirea are libertatea de a alege între busola Stelei care i-a îndrumat pe cei trei magi care au devenit primii ,,apostoli“ ai neamurilor păgîne, sau să se îndrepte spre,,baali“ şi ,,astarte“. Poetul francez contemporan Pierre Emmanuel spune- ,,De două mii de ani,o, Hristoase, picioarele tale sîngerează pe cărările lumii“, iar teologul german Dorotea Solle grăieşte meditativ: ,,Confruntă-L pe Hristos cu alţi mari oameni, Socrate, Rosa Luxemburg, Gandhi: el rezistă la această confruntare. Însă ar fi mai bine să-L confrunţi cu tine însuţi!“ Un text apocrif egiptean, apărut prin anul 200 d.Hr., în urma devoţiunii populare, afirmă: ,,Dacă spui: Sînt evreu! Nimeni nu se emoţionează. Dacă spui: Sînt roman! Nu tremură nimeni. Dacă spui: Sînt grec, barbar, sclav, om liber! Nimeni nu se agită. Însă dacă zici: Sînt creştin! Întreaga lume tremură!“

(Ştefan BOTORAN)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here