,,Cînd citeşti paginile cărţilor de istorie, mai ales cele din ultima jumătate de veac, găseşti scris negru pe alb că, la 1821, toată suflarea românească se afla sub conducerea domnului Tudor, mântuind ţara de turci, că, la 1784, tot Ardealul, români, maghiari şi alte naţionalităţi s-au strîns sub lancea lui Horia, că la 1848, aceeaşi suflare, chiuind şi cântând, l-a însoţit pe Iancu în munţi. Ni se prezintă o istorie înflorită, plină cu fraze patriotarde, o istorie de operetă. Aşa să fi stat lucrurile? Chiar aşa? Mai trăieşte alături, ca o cenuşăreasă, o altă istorie, care se pierde în negura uitării. Istoricii dau de ea şi o neglijează sau o ascund. Şi e păcat, fiindcă istoria se repetă. Dacă nu tragi toate învăţămintele dintr-un moment al ei, îl vei mai repeta, cu toate tragediile întîmplate.

Tudor Vladimirescu şi pandurii

Tudor a avut cam zece mii de panduri. Dar ce-au mai aşteptat sutele de mii de tineri români de n-au venit lângă el? Cum s-a întâmplat ca Tudor să fie arestat în mijlocul armatei sale? Ce durere în suflet a avut când la întrebarea unui pandur: ,,pe noi, cui ne laşi?” a răspuns: ,,Cîinilor şi corbilor”. Îs ultimele cuvinte ce ne-au rămas de la Tudor, testamentul lui. Dacă s-ar spune acestea, scade prin aceasta măreţia lui Tudor?

Horia şi ,,intelighenţia” din Ardeal

S-a ridicat Horia şi i s-au alăturat lui câţi îi ştim. Şi s-a dus Horia în satul Bucium, numai cu câţiva, să vină satul la răscoală. Dar l-a prins solgăbirăul, român şi el, şi l-a legat pe Horia  şi pornise să-l predea cătanelor, că se pusese preţ pe capul lui. Unde era atunci ,,intelighenţia” din Ardeal? Cei doi episcopi români colindau satele să potolească agitaţiile şi popii îl blestemau pe Horia în biserici. Dar milioanele de iobagi din Ardeal unde erau? Trăgeau la jug, ca vitele, cu capul în pământ, mulţumiţi că li se îngăduie să mănânce pită şi slană, stând la căldură în bordei. Dar l-au înţeles după aceea? Au trecut zeci de ani până ce românii din Ardeal să se mândrească cu Horia. Nu s-a găsit măcar un singur om cu carte, român, să-i scrie biografia atunci. Dacă n-ar fi venit streini de la Viena, istorici şi pictori şi dacă ,,securitatea” de atunci ar fi distrus documentele compromiţătoare, n-am fi ştiut nimic despre Horia, nici cum arăta la chip. Ar fi rămas o legendă ca Pintea. La 1847, un protopop din Huedin scria în carnetul său de însemnări: ,,la anul cutare a fost ciuma, la anul cutare holera, la anul cutare a fost Horia”. Ce se va fi mirat sfinţia sa când, după un an, nişte nebuni de tineri români s-au apucat să destabilizeze rânduielile de veacuri ale Ardealului!

Tatăl Veronicăi  Micle

Dar s-a adunat toată suflarea Ardealului în legiunile lui Iancu? S-au adunat vreo zece mii. Ceilalţi au rămas în robie mai departe, înfricoşaţi. Au plecat la luptă nişte naivi idealişti, ca bunăoară studentul Micle şi prietenul său, păpucarul din Năsăud, tatăl lui Veronica Micle. Oamenii cuminţi, atunci ca şi altădată, au stat pitiţi acasă, nu s-au băgat în ,,prostii”, au urlat ca lupii, dacă aşa a fost nevoie, şi-au văzut de interese şi n-au avut treabă cu nimeni. Cei nebuni au murit, sau dacă au supravieţuit au suferit în tăcere sau au înnebunit de durere.

De ce a înnebunit Iancu?

Istoria ne spune că Iancu a înnebunit din pricina împăratului. Nu-i adevărat! Nimeni nu înnebuneşte pentru că duşmanul este crud şi mincinos. A înnebunit din pricina mişeliei şi indiferenţei alor săi. Am citit în copilărie o scrisoare zguduitoare de-a lui Iancu către Amos Frâncu, în care era atâta durere încât am plâns cu hohote. Era vorba de purtarea unor români. Dar măcar s-au grăbit cumva să aibă grijă de orfanii şi văduvele Revoluţiei, ca unii ce au profitat de pe urma ei? Citiţi ce a scris Veronica Micle despre viaţa unei spălătorese (văduvă de luptător paşoptist) şi a unei copile orfane. Dacă nu şi-ar fi adus aminte fostul student Micle de familia prietenului său, istoria literară n-ar fi pomenit de-o Veronică, ci în lume ar fi trăit o ,,Viroană”, neştiută de nimeni, cu degetele umflate şi noduroase ca ale mamei sale, spălând  rufele murdare ale ,,cuminţilor” pentru liniştea cărora s-a jertfit tatăl ei. Frumuseţea ar fi fost o sândă în plus. Dar câte văduve şi orfani de-ai războaielor, revoluţiilor şi închisorilor nu şi-au dus şi-şi mai duc suferinţa neştiută?

Partea ascunsă a istoriei

Când am luat calea munţilor, stiam destule despre partea cea ascunsă a istoriei. Nu ne-am făcut niciodată iluzii. Nu ne-am bazat că ni se vor alătura şi vom fi înţeleşi de toată suflarea din Ţara Făgăraşului.  Când am spus că în 1949-1950 s-ar fi ridicat satele la munte sau că eram primiţi şi ajutaţi de oamenii din partea locului, nu m-am referit niciodată la  cine ştie ce mulţime de oameni. Au venit Mogoş şi Mazilu cu tinerii din jurul lor, au venit învăţătorul Pridon şi Boamfă cu voluntarii din jurul Părăului, ofiţeri ca Mare şi Monea  şi alţii de aceeaşi calitate ca ei, Olimpiu Borzea cu ai lui şi alţii ca ei din toate satele. Or fi fost o sută, două, o mie? Dar restul locuitorilor? Unii n-au venit de frică. Şi ei trebuie înţeleşi. Pe alţii nu-i interesează decât propriul lor interes. Orice pas fac în viaţă, îl fac numai din calcul. Regimurile se schimbă, profitorii rămân. Pleac-ai noştri, vin ai noştri. N-au niciodată principii şi mustrări de conştiinţă. Nu se pot schimba ideologiile şi regimurile, pe cât îs în stare ei să se schimbe de repede. Unii se leagă strâns de regim, devenind una cu el şi trec de la avere şi la satisfacerea tuturor dorinţelor şi poftelor – la delirul puterii şi al trufiei, încep a crede că fac parte din altă lume decât a noastră. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viaţă se reduce la muncă şi la hrană, într-un ciclu etern şi ale căror conştiinţe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsaţi şi dresaţi în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc şi nu vor să privească mai departe. Li-s ochii atrofiaţi ca ai sobolilor de sub pământ. Urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existenţa lor de sclavi. Cu ei face orice stăpânire ce vrea. În primul rând să gândească în locul lor. E ceea ce Ghiţă (n.r. Ghiţă Haşu executat în 1957 de securitate la Jilava) spunea despre ei: ,,Dacă ar ieşi o poruncă ca o jumătate de sat să izgonească pe cealaltă, s-ar executa supuşi”. Unii ar face-o chiar cu pasiune. Dacă li s-ar cere să stea să se taie lemne pe ei şi asta ar suporta-o, având drept scuză că ,,dacă a venit lejea asta”… Aceştia erau ceea ce regimul comunist dorea şi, în bună parte, a şi reuşit să facă din întregul popor român.

De ce doar o mînă de luptători anticomunişti?

S-ar putea să ni se reproşeze că nu am primit luptători noi. Nu existau? Ba da, şi încă mulţi, mai ales în anii de început. Unii, la beţie sau la mânie, băteau activiştii de partid, devastau sfaturile populare, distrugând registrele cu cote, cântau cântece interzise, înjurau regimul. Căutaţi de securitate, apelau la noi ca la un adăpost. Dacă situaţia generală ar fi fost favorabilă, aceşti oameni ar fi fost buni. Revoluţiile se fac şi cu astfel de oameni, ai faptelor imediate. Unii ar fi devenit eroi. Dar noi nu eram ceea ce îşi închipuiau ei. Ar fi fost ei în stare să ducă viaţa noastră? Erau capabili să se ridice dincolo de ură şi răzbunare, să le facă toate numai din dragoste pentru ţară? Ar fi luptat şi în condiţiile în care nu exista speranţă pentru victorie? Ce-ar fi făcut dacă şi-ar fi dat seama că s-au înşelat? De aceea, la astfel de oferte, îi sfătuiam să se ascundă, aşteptând  momentul când îi vom chema sau să se predea. Sunt mulţi astăzi ce ne pot mulţumi că au făcut aşa, scăpând cu doi-trei ani de închisoare sau canal. De s-ar fi dovedit că au stat un ceas în mijlocul nostru, i-ar fi costat viaţa. Mai greu era cu tinerii. Ciobanii tineri, copii de-ai gazdelor noastre, tineri turişti, băieţi şi fete, cereau să rămână cu noi. Le admiram sinceritatea sentimentelor, dar ne era milă de temeritatea cererii lor. Dacă ar f fost o luptă cu termen previzibil şi cu un minim semn de victorie, atunci le-ar fi fost locul între noi. Mi-aduc aminte că, prin 1950, au ajuns la familia lui Leu cinci elevi din Bucureşti, între 16-17 ani. Li se citea sinceritatea pe faţă, dorinţa de a face lucruri mari pentru ţară. De-abia i-am putut convinge să se întoarcă, cu ajutorul unui şiretlic. Se uitau la Brâncoveanu, care nu li se părea mai în vârstă ca ei şi se simţeau nedreptăţiţi. I-am dus până la o potecă de munte: ,,Măi băieţi, iată aici un bolovan, cum vedeţi, la cinci metri sub pod. Când veţi auzi la Vocea Americii că a început revoluţia, să veniţi cu toţii, voi şi alţii ca voi. Sub bolovanul acesta veţi afla cum puteţi să ne întâlniţi”. Le-am luat legământul că vor păstra secretul. Bolovanul e şi acum la locul lui, intact”. (Ion Gavrilă Ogoranu)

 

N-am fost numai braţe înarmate

Noi n-am fost numai braţe înarmate, ba aş putea spune că am fost în ultimul rând şi numai din necesitate aşa ceva. Am avut o minte cu care cugetam, inima plină de sentimente şi idealuri, voinţă şi planuri, pe care, de ne-ar fi ajutat Dumnezeu să ieşim vii din vâltoarea în care am intrat, speram să le punem în aplicare. Nu pentru noi, ci pentru neamul nostru. În nopţile lungi de iarnă, la focuri, am rumegat mult aceste bunuri spirituale, revenind mereu şi mereu asupra lor. Din înmănunchierea lor pot spune că ne-am alcătuit o doctrină politică, culturală, economică, socială, militară şi în primul rând o doctrină religioasă despre felul cum Îl vedeam noi pe Isus prezent în viaţa noastră naţională. “Fără de Mine nu puteţi face nimic”, a spus Isus. Şi Isus e Dumnezeu. Deci nu numai pe plan spiritual nu putem face nimic, dar   nici pe plan politic, economic, cultural, social etc. Primul pas al României scăpate de comunism îl vedeam în încreştinarea întregii vieţi naţionale, începând cu Biserica, care trebuia să-şi primenească rândurile, îndepărtând orice zgură lăsată de comunism. Apoi ar fi urmat să ne întoarcem privirea asupra noastră înşine, să ne judecăm întâi pe noi. (Ion Gavrilă Ogoranu)

Bine ca nu am fost ales deputat

Trebuia sa vorbesc cu un amic care a ajuns deputat si pentru asta mă aflam în biroul lui parlamentar la ora indicată pe uşă pentru audienţe, ora la care deputatul a fost punctual. În birou, vreo zece persoane stăteau la rând.

“- Aşteaptă, te rog, până termin, mi-a spus amicul deputat. Rămâi în birou.”

Am rămas.

“- Ce-i necazul, nene?” se adresa celui dintâi.

“- Îi tot ala, domnu deputat, că mă bagă-n pământ fata asta a mea, că n-a intrat acolo unde aţi sfătuit-o să dea examen, şi plânge şi îi e ruşine de lume şi nu mai vrea să vină acasă, că altele au intrat şi ea nu, şi să faceţi ce ştiţi să o băgaţi undeva, că de nu puteţi dumneavoastră, cine poate? şi eu v-am votat şi vom fi ş noi recunoscatori.

” Nuşstiu ce răspuns i-a dat amicul meu, că a intrat a doua persoană, o femeie.

“- Ei, aţi reuşit să vă pensionaţi?”

“- Reuşit, n-aş mai fi reuşit, că-mi dă numai 20.000 de lei şi vecinei mele îi dă 29.000 de lei şi-am avut tot atâtea zile la colectiv, şi eu ştiu că are pe cineva acolo la pensii, dar nu ştiu pe cine. Vă rog pe dumneavoastră să aflaţi şi să mă pensioneze şi pe mine cu 29.000 lei, că eu v-am votat şi dau şi eu cât a dat vecina.” Al treilea era un ţăran, beneficiar al legii 18.

“- Am primit, domnule deputat, adeverinţa de punere în posesie,   numai c-a trecut-o şi pe cumnata mea. Că dacă fratele meu îi mort, ea ce neam mai e cu tata? Că are copii de la fratele meu, dar tata n-a putut-o suferi cât a trăit şi acum vine o vinitură să intre în mosia părintească, că-i dă legea. Dar legea îi cum o face de la primărie, şi dumneavoastră să mă ajutaţi să o şteargă de pe adeverinţă…

” N-am mai avut rabdare să-i ascult pe toţi zece, mulţumind lui Dumnezeu  şi ca n-am fost ales ca deputat, să am eu birou parlamentar şi sa fiu şi eu la dispoziţia celor ce m-au ales. (Ion Gavrilă Ogoranu)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here