- Ioan Rîmbeţ, făgărăşeanul cu două porecle, a lăsat America pentru Făgăraş
- Croitor la Făgăraş, zilier în Germania, ospătar în New Yor şi Roma, apoi antrenor de karate
- Aripă îl are ca model pe maestrul Kai Lung din Japonia
Pe Ioan Rîmbeţ făgărăşenii îl ştiu ca sportiv, campion la Karate şi antrenor. Puţini ştiu însă că viaţa lui pare ruptă dintr-un roman din care nu lipseşte picătura de romantism. Este o viaţă trăită la maxim, dar pe ale căror culoare Ioan Rîmbeţ a şi dăruit la maxim. A sărit mereu în ajutorul prietenilor, iar greutăţile vieţii nu au reuşit să-i şteargă zîmbetul de pe buze. Ioan Rîmbeţ este făgărăşeanul cu două porecle, una provenită din sport şi alta din satul natal. Numele Aripă l-a dobândit din anii în care practica şi fotbal şi juca pe extremă la echipa Progresul Voivodeni. Iar ,,Nelu lu’ Pîndaru“ i se spunea odinioară în Voivodeni, satul de origine. Ioan Rîmbeţ a fost unul dintre tinerii care au vrut să guste din mirajul Occidentului şi s-a reîntors acasă acum mult timp povestindu-şi iluziile pierdute. ,,Occidentul nu este ceea ce părea şi am simţit-o pe pielea mea“ spune campionul făgărăşean de Karate.
Amintirile copilăriei
,,M-am născut la Racoş, lîngă Rupea, pentru că tata era miliţian acolo. Am stat în acel loc o perioadă de cîţiva ani după care ne-am reîntors la Voivodeni, satul natal. Pe tata îl chema Ion, iar pe mama Ana. Locul ei de origine este Dragoslavele- Argeş, un sat frumos, pus pe o gură de rai, un sat de munte unde ne petreceam frumoasele vacanţe împreună cu fratele meu Vasile. Mai am o soră pe care o cheamă Elena. În fiecare vară mergeam la bunici în acel paradis. Casele erau făcute din chirpici, dar nu au mai rămas de ele decît pereţii, pentru că fac parte din patrimoniul naţional şi le-a lăsat să le dărîme cineva. Am copilărit în Voivodeni unde am terminat şi cele opt clase apoi am făcut Școala profesională de croitorie-băcănie la Braşov în perioada 1979-1982. În anul 1982, de la vîrsta de optsprezece ani, deja munceam la Cooperativa ,,Viitorul“ situată pe actuala stradă a Libertăţii. Tot în aceşti ani l-am cunoscut pe Sensei Gheorghe Ţţu care a devenit antrenorul meu şi lîngă care am rămas practicînd Karate de o viaţă“ spune Ioan Rîmbeţ.
Visul nebun
Anii în care priveam mirajul Occidentului cu toţii pe casetele video intrate în ţară pe sub mînă şi traduse de Irina Nistor au rămas în amintirea multor români şi, după vîntul schimbării din 1989, mulţi şi-au încercat norocul acolo iar unii chiar au reuşit, trecând fraudulos dincolo şi fiind preluaţi de asociaţiile Crucii Roşii şi cazaţi în lagărele de tranzit până să fie integraţi în ,,visul occidental“. Nelu, cum îl alintă prietenii, s-a avântat nebuneşte alături de alţi trei făgărăşeni într-o adevărată aventură presărată cu momente de film. ,,În anul 1992 m-am hotărît, împreună cu câţiva prieteni, să plecăm în alte locuri, spre un trai mai bun. Țin minte că am plecat la sfârşitul lunii aprilie pe o vreme mohorâtă, urâtă şi ploioasă. Ne-am urcat într-o maşină patru inşi, plus şoferul. Era un Ford Fiesta cu două uşi, de-abia am încăput în ea, eram ca sardelele. Am trecut graniţa prin partea rusă, nu mai ştiu exact pentru că este mult de atunci, Republica Moldova sau Ucraina. Țin minte că acolo oamenii erau foarte rudimentari. În magazine aveau pe tejghele socotitori cum aveam noi la grădiniţă cu care socoteau restul. Am trecut în Polonia unde nu se intra uşor pentru că erau foarte multe filtre de poliţie, dar noi am reuşit să trecem de ele şi să ne îndreptăm către graniţa cu Germania deja unită după 1990, zidul Berlinului căzuse. Nu ştiam un loc anume de trecere, ne-am dus la hazard. Am putut trece în Polonia pentru că aveam paşapoarte. În Polonia erau filtre mari, imense, tot din ăştia ca noi care voiau să ajungă în Occident. Nu cunoşteam nicio limbă decât câteva cuvinte uzuale în limba germană scrise pe o hârtiuţă“ povesteşte Ioan Rîmbeţ.
O noapte întunecată şi sinistră
,,Între Polonia şi Germania este un râu mare, nu sânt sigur dacă am trecut exact prin Oder sau un afluent al acestuia. Ajunşi în Polonia, ne-am apropiat cât mai mult de Germania şi am mers bine pentru că ţara, deşi fostă comunistă, avea multe autostrăzi şi era deja mult mai dezvoltată decât România. Am avut asupra noastră alimente, ceva haine de schimb şi nu foarte mulţi bani- mărci germane, să ne ajungă pentru câteva zile ca să supravieţuim. Tot acest drum spre Polonia a durat mai mult de două zile. Ne-am oprit într-o parcare undeva, în apropiere de graniţă. Șoferul şi-a luat rămas bun de la noi şi s-a întors acasă. Din parcare am plecat printr-o pădure spre direcţia în care presupuneam noi că este Germania. Deja se înnoptase, iar pădurea era foarte deasă, plină de mărăcini şi bălării. Eram într-o pădure, fără busolă doar orientîndu-ne cum ştiam, iar noaptea era întunecată şi ora tîrzie. Evitam să ne oprim pentru a nu ne întoarce într-o altă direcţie greşită, iar când aveam necesităţi stăteam tot cu faţa înspre Germania pentru a nu ne întoarce din greşeală. Zonele erau înţesate de patrule pentru că începuse fluxul de emigranţi. Aveam la noi rucsăcele“.
Prin vâltori, spre Tărâmul Făgăduinţei
Ioan Rîmbeţ povesteşte despre curajul cu care au trecut printr-un râu care putea să le curme viaţa, când nu se vedea la doi metri în faţă din pricina întunericului. ,,În cele din urmă am ajuns la râul care despărţea Polonia de Germania. Fiind o perioadă foarte urâtă de primăvară, nivelul apei era destul de ridicat din cauza ploilor dese. Noi ştiam de când am plecat că trebuie să trecem râul. Ne-am dus ca orbul la Brăila, ca nebunii, la întâmplare, fără ţintă, doar cu gândul de a ne îndeplini visul şi de a trece într-o ţară occidentală. Puteam muri acolo ca proştii fără să mai ştie nimeni de noi. Când am ajuns pe malul apei şi am văzut cât este de mare ne-am cutremurat. De-abia puteam întrezări prin întuneric celălalt mal. Auzeam doar cum vâjâie terifiant apa, în vâltori violente care ne făceau pielea găină. Ne-am dezbrăcat până la chiloţi, iar eu cu încă un prieten mai curajos am plecat să cercetăm mărimea apei. Am rupt o creangă dintr-un pom lungă de vreo doi metri iar prietenul meu, fiind mai greoi, s-a dus în faţă ţinând cu mâna de un capăt al crengii iar eu, în spate, de celălalt capăt. Aşa am intrat în apa rece, care avea curenţi destul de puternici. Ne-am dus până spre celălalt mal probând apa şi ocolind locurile în care observam că apa trece de capul nostru, dar ocricum mergeam în apă până la gât. Căutam locuri în care simţeam uscatul. Ne rugam la Dumnezeu să nu ne ducă apa. În maşină ne dădeam cei mai mari înotători dar acum făceam pe noi de frică. Este ca şi când te duci să treci Oltul noaptea. Inconştienţa şi disperarea îţi dau curaj. Cred însă cu tărie că am avut cu noi şi un înger păzitor deasupra noastră în toată acea nebunie, pentru că altfel n-am fi făcut treaba asta. Am reuşit să ajungem duşi de curenţi o sută de metri în aval până ce am atins celălalt mal. Știind acum că apa este de trecut, ne-am întors după ceilalţi doi camarazi de suferinţă şi i-am trecut prin acelaşi traseu pe care l-am parcurs şi noi. Am mai rupt o bucată de creangă din pom pentru că acum eram patru. Ținându-ne unii de alţii, ajutaţi de nebunie şi de Dumnezeu, care iubeşte nebunii, am ajuns pe malul Germaniei“.
Prin păduri şi peste câmpuri
Peripeţia nu se termină nici în Germania. ,,Acolo ne-am înfundat iarăşi în păduri şi, tot fără ţintă am mers înainte fără a şti unde suntem. Aveam o hartă la noi după care ne ghidam, dar scopul era să ne îndepărtăm cât mai mulţi kilometri de graniţă, fără să ne apropiem de drumuri circulate sau case pentru că erau foarte bine păzite. Am mers prin păduri, câmpuri şi terenuri. Ne-am ferit să luăm contact cu localnicii din sate pentru că atunci te dădeau în gât. Am mers în ritmul acesta două zile şi două nopţi prin păduri aproape fără alimente şi apă. Îmi aduc aminte că lingeam şi roua de pe frunze. Brazii erau atât de deşi încât îţi spintecau hainele. Neştiind exact unde vom ajunge, nici harta nu ne mai ajuta, am şi pierdut-o, ne-am hotărît să ieşim la drum. Ajunşi pe marginea unei autostrăzi, ne-am despărţit la un moment dat pentru a nu fi prinşi, doi câte doi, şi am început să facem autostopul. Am avut norocul să fim luaţi într-o maşină în care erau români emigraţi demult în Germania. Au avut curajul sau milă de a ne aduna de pe drum. În cele din urmă i-am rugat să ne lase în gara unui orăşel mic. În apropierea gării am găsit o benzinărie în care am avut curajul să intrăm şi să ne luăm ceva de mâncare şi de băut din puţinii bani pe care îi aveam la noi. Eram deja răvăşiţi de foame şi de oboseală, vai de capul nostru. Acesta a fost primul impact cu Occidentul“ a spus Ioan Rîmbeţ.
Drumul spre Karslruhe
,,Aripă“ povesteşte aventura nemţească. ,,Ne-am întors în gară unde ne-am orientat spre cineva ca să ne ajute să luăm bilete şi, astfel, am dat de un tânăr sârb care vorbea bine limba germană. L-am întrebat ce tren să luăm spre Karlsruhe unde ştiam că se primesc emigranţi. Am reuşit să luăm bilete la un tren care a făcut o escală de câteva ore într-un alt orăşel mic. Am stat ascunşi pentru a nu fi văzuţi de poliţişti şi dormeam pe rând. Am ajuns în Karlsruhe având asupra noastră adresa centrului pentru emigranţi sau ,,lagăr“ cum i se mai spunea în vremea aceea. Totul era închis pentru că era 1 mai. Am ajuns la poartă, era ca un fel de bază militară, ne-am dat numele real fără însă să le predăm paşapoartele pentru a nu rămâne fără ele. Le-am spus că le-am pierdut în râu. Am fost primiţi şi cazaţi în dormitoare cu mai mulţi emigranţi de toate naţionalităţile: est-europeni, egipteni, marocani, albanezi, sârbi, bulgari. Am aşteptat acolo două zile, după care am fost chemaţi la un interviu ca să spunem scopul pentru care ne aflăm în Germania, cum am ajuns, pe unde am trecut. Am fost îmbarcaţi apoi într-un autocar şi transportaţi într-un alt loc, tot în Karlsruhe, dar într-un lagăr mai elegant şi mai curat, unde primeam o cazare bună, trei mese pe zi şi ni se oferea şansa să lucrăm în administraţia acelui loc contra unei sume de bani. Acolo am întâlnit mulţi făgărăşeni, prieteni care aşteptau la rândul lor interviul în urma căruia se întocmeau acte pentru a putea fi legal. Erai întrebat motivul pentru care nu ai mai rămas în România. Eu am motivat că aveam dorinţa de a practica Karate, iar în România acest sport este interzis de comunişti de o lungă perioadă de vreme. Am avut un translator care ştia bine limba română. Răspunsul meu a fost mai deosebit decât al altora, aveam la mine carnetul de instructor de karate şi o copie după diploma de centură neagră pe care deja o obţinusem şi era omolgată de japonezi. Autorităţile au considerat că a fost un motiv bine întemeiat, pe lângă faptul că voiam să muncesc şi să devin cetăţean cu bune intenţii“ povesteşte făgărăşesanul.
Manheim şi splendoarea Rinului
,,Astfel am fost transferat în oraşul Manheim de pe Rin, un oraş foarte frumos, construit de americani după război, având încă baze americane aici. Am fost cazat pe un vapor-hotel care era chiar pe Rin, care avea mai multe nivele şi în care locuiau cîteva zeci de emigranţi de toate naţionalităţile, care îşi aşteptau transferul spre alte oraşe sau să rămână în Germania. Acolo am primit o cuşetă pentru două persoane împreună cu prietenul meu, chiar pe puntea vaporului. Am avut fericirea de a nu sta în cală, care era sub nivelul apei. Făceam baie în Rin şi săream în apă de sus, chiar de pe vapor. Am trăit acolo clipe de neuitat. Primeam câte trei mese pe zi şi un ajutor de o sută cincizeci de mărci ca să ai din ce trăi, pentru a nu te apuca de altele. În toată această perioadă, am stat o lună pe vapor, am mai întâlnit mulţi făgărăşeni şi am fost supuşi la alte interviuri prin care autorităţile germane te verificau dacă ai intenţii bune, după care am fost transferat în altă parte. M-am despărţit de prietenul meu care a luat-o spre alt oraş unde avea cunoştinţe. Am fost cazat la un hotel confortabil care se numea ,,Mobus“. Aici am stat în cameră cu un negru cu care eram şi cel mai bun prieten. După ce ne-am despărţit nu am mai ţinut legătura pentru că atunci nu existau aceste mijloace ale net-ului, fb etc. Durerea şi necazul ne-au unit pe amândoi. Am avut şansa de a primi dreptul de muncă şi am început să lucrez în construcţii“relatează sportivul.
Munca de jos
Mirajul Occidentului s-a evaporat cu fiecare zi care trecea, iar Nelu a observat că nicăieri nu umblă ,,câinii cu covrigi în coadă“, ba mai mult munca nu era deloc un paradis. ,,Eram mână de lucru pentru meseriaşi: căram roaba, saci cu ciment în spate, dădeam material la mână, rigips, plăci, era o muncă de ocnaş. Reuşeam să câştig câte o sută de mărci pe zi şi trimiteam lunar acasă bani şi pachete. Am avut şansa să îmi obţin actele de rezidenţă dar, după şapte luni de zile, dorul de casă, părinţi, familie şi toţi cei dragi m-au făcut să renunţ la acest vis. În Germania nu am putut practica Karate deşi am contactat o sală. Acolo plăteai, erai un anonim, iar antrenamentele erau scumpe şi, într-o altă ordine de idei, munca şi oboseala nu-mi permiteau acest vis. A trebuit să-mi plătesc şi datoriile pentru că m-am împrumutat în ţară pe la cunoştinţe ca să pot pleca. Am renunţat la toate şansele de acoloşi am anunţat Crucea Roşie care s-a ocupat de transport şi, cu ceva bănuţi pe care i-am adunat, am renunţat la acel vis frumos privit de acasă şi am constatat că realitatea era alta. Din punctul meu de vedere este o ţară rece, nu sunt latini ca noi. Eu sunt altă fire, vesel, libertin, acolo nu era loc pentru mine. Cu munca te obişnuieşti, dar cu firea lor, nu. În ţară mi-am deschis împreună cu fratele meu o afacere familială de croitorie. În anul 1993 am avut o tentativă de a rămâne în Suedia printr-un turneu de Karate dar, fiind o ţară foarte pretenţioasă şi scumpă, am renunţat şi am revenit în România unde mi-am continuat activitatea sportivă“ spune Ioan Rîmbeţ.
Visul american
Datorită sportului, alte perspective occidentale i s-au deschis campionului făgărăşean. ,,În iulie 1996 am fost invitat la un stagiu de pregătire cu maestrul Hirokazu Kanazawa care s-a desfăşurat la New York. Am reuşit să obţin viza pe zece ani documentând la Ambasada SUA de la Bucureşti că sunt sportiv. Am luat cursa TAROM direct Bucureşti-New-York. Două zile am stat la bunul meu prieten Radu Benţia, care şi acum este acolo“ a spus Ioan Rîmbeţ.
Paradisul din Honolulu
,,M-am îndreptat spre insula Hawai, mai precis la Honolulu, pe malul Pacificului. Am considerat că vreau să ajung acolo urmând un vis de-al meu. Aici am crezut că am ajuns de-a dreptul în Paradis, unde s-a născut Curcubeu. De fapt, la insulă îi spune ,,Țara Curcubeului“. Aici am muncit ca administrator pentru o familie bogată şi prestam tot felul de munci casnice. Tot acolo am avut şi primul contact cu antrenamentele, având o sală frumoasă pe malul Oceanului. În Hawai am făcut practic tot ceea ce mi-am dorit. Era un loc de vis unde totul era exotic şi greu de explicat în cuvinte. Nu pot uita frumuseţea acelor locuri, oamenii, hawaienii băştinaşi, acolo mă simţeam cu adevărat liber. Primeai dreptul de şedere pe şase luni, după care trebuia să te întorci acasă şi să respecţi termenul“.
Din nou la New-York
,,Am stat acasă trei luni, după care m-am întors la New-York, am fost cazat tot la Radu Benţia, unde am stat până în 2006 respectând, bineînţeles, perioadele de şedere. Acolo am luat contact cu maestrul de Karate Kai-Lung unde am şi cunoscut adevărata performanţă în Karate. Am lucrat ca ajutor de ospătar alături de Radu. În perioada asta am trăit acele clipe de neuitat cu World Trade Center în apropiere de zona noastră. Lucram în Manhattan, la un restaurant italienesc numit ,,Lestreghe“ adică ,,Vrăjitoarele“, un loc foarte frumos, aflat chiar în inima Manhattan-ului unde am avut şansa să servesc ca ospătar cele mai mari staruri de la Hollywood, printre care şi pe Leonardo di Caprio şi mulţi alţi actori consacraţi“.
Tragedia de la WTC trăită pe viu
,,Pe data de 11 septembrie 2001 m-am trezit ca de obicei şi am dat drumul la televizor pentru a urmări ştirile şi vremea. Am văzut cum fumegau blocurile. Ascultînd ştirile, eu trebuia să plec la muncă pentru că eram cel care deschidea restaurantul, în acel moment s-a văzut la televizor şi cel de-al doilea avion care a lovit al doilea turn. Eu atunci am plecat spre locul de muncă urmîndu-mi programul. Am luat metroul cu care făceam naveta din Brooklyn spre Manhattan şi am ajuns în staţia unde lucram. Acolo am găsit un haos şi o panică totală. Am ajuns la restaurant, am luat aparatul foto care era folosit în restaurant, am cumpărat un film Kodak şi am început să fac poze. Radu ţinea aparatul în restaurant pentru că acolo veneau foarte multe staruri şi în fiecare zi apărea câte o personalitate. Am început să pozez ,,Gemenii“ din faţa restaurantului care era foarte aproape de zonă. Primul lucru pe care l-am făcut a fost de a-mi suna familia şi a-i linişti pe ai mei că sunt bine. Am făcut poze până în momentul prăbuşirii turnurilor. Este greu de explicat ce am simţit în acele momente, parcă nu-ţi venea să crezi că se întâmplă cu adevărat. America atacată chiar la ea acasă. În momentul prăbuşirii s-a zguduit întreaga insulă. Era ca la cutremur, şi toţi am rămas şocaţi şi înmărmuriţi de ceea ce se întâmpla. După aceea ştie toată lumea ce a urmat. Uşor-uşor, viaţa a reintrat în normal, iar eu mi-am continuat activitatea şi munca la fel ca şi ceilalţi“ spune Ioan Rîmbeţ.
Kai Lung, antrenor pentru SWAT
Întâlnirea cu maestrul Kai Lung l-a marcat pe făgărăşean. ,,Kai Lung este un om carismatic, o persoană care oricând te-ar fi ajutat şi era lîngă tine nu doar ca antrenor, ci ca un părinte la care puteai să-i ceri orice sfat. Acest om va rămâne în inima şi sufletul meu pentru totdeauna. Din respect pentru el, în anul 2000, când s-a născut fiul meu, i-am pus numele Paul Kai. Kai Lung nu era doar un antrenor de Karate, era şi un expert în self-defense, adică auto-apărare şi antrena trupele speciale ale poliţiei new-yorkeze, SWAT. De la el am învăţat adevărata artă marţială, nu doar karate sportiv.“
Ospătar la Roma
,,În anul 2006 am revenit definitiv în ţară şi nu m-am mai întors în America. Port însă în suflet acele amintiri şi sunt fericit că nu am trăit degeaba până acum. Am mai fost pentru o perioadă de un an în Italia unde, datorită faptului că ştiam puţină italiană de la acel restaurant din New-York, m-am putut descurca ca ospătar într-un restaurant de tradiţie în Piaţa Navena din Roma. Era un loc unde lucram numai cu turişti străini. Acolo gândeam în româneşte, vorbeam în engleză şi scriam comanda în italiană. În cele din urmă am luat decizia să mă întorc definitiv în România şi să îmi continui viaţa aici, în Făgăraş alături de fiul meu, care acum studiază artele plastice în Italia, şi deschizând o grupă de Karate alături de care îmi desfăşor şi acum activitatea. Acestea sunt amintirile mele frumoase şi de neuitat pentru care nu o să-mi pară niciodată rău. Am trăit momente grele, dar şi frumose, am cunoscut oameni minunaţi cărora le mulţumesc şi în momentul de faţă” spune cu nostalgie făgărăşeanul.
Karate şi sport
,,Sportivul, ca să înţeleagă ceea ce predai în sală, tehnica pe care tu o arăţi, trebuie să o înţeleagă şi practic, cu adversar, el trebuie să cunoască şi partea reală a Karate-ului, nu doar cea sportivă, unde ai nişte reguli, arbitri care intervin şi opresc meciul pentru a puncta. Dacă nu cunoşti şi partea reală a Karate-ului îţi va fi foarte greu într-o situaţie în care eşti pus în pericol, mai ales pe stradă. Aici nu mai există puncte, nu există arbitri sau antrenorul lîngă tine, ci doar tu şi atacatorul care poate să îţi provoace ţie rău. Un antrenor adevărat trebuie să cunoască şi partea reală a violenţei. Din păcate, ne place sau nu, în ţara noastră avem foarte mulţi antrenori de balet, dar care nu au nimic de-a face cu arta Karate. Am fost campion la kata şi kumite pe statul New-York, finalist în Louisiana, trei ani la rând am participat la cel mai mare turneu internaţional care se ţinea în Las Vegas şi am obţinut zeci de titluri. Sportul pe care îl practic m-a ajutat să depăşesc numeroasele probleme pe care le-am întâlnit de-a lungul anilor, pentru că am învăţat ce înseamnă sacrificiul, respectul, disciplina şi onoarea. Aceste valori m-au determinat să practic în continuare acest sport şi ca antrenor pentru a-i putea învăţa şi pe cei tineri ce înseamnă toate aceste lucruri“ concluzionează Ioan Rîmbeţ .
(Ștefan BOTORAN)
