Ierusalimul este una dintre cele mai importante oraşe ale istoriei şi civilizaţiei universale. Tărîmul făgăduinţei şi-a extins promisiunile în istorie aducînd aici cuceritori şi aventurieri de toate soiurile. Astăzi, ,,Cetatea Sfîntă“ este un conglomerat de civilizaţii, un centru cosmopolit dar şi scena unor confruntări sîngeroase care se perpetuează din cele mai vechi timpuri.
De unde a apărut ura dintre evrei şi arabi?
Este o întrebare care se pune de milenii întregi pentru că, la origine, cele două seminţii au acelaşi strămoş, pe Avraam, figură legendară şi istorică. Avraam este, conform tradiţiei biblice, urmaş al lui Sem (N.R- unul dintre fiii lui Noe. Noe a avut trei fii: Sem, Ham şi Iafet) şi fiu al lui Terah, Avraam a fost soţul Sarei şi tatăl lui Isaac. Este considerat strămoşul naţiunii evreieşti. ,,Etimologia numelui Avram (În ebr. Abram, folosit în Gen. 11: 26-17:4 şi mai rar în altă parte) este incertă. Probabil că înseamnă ,,tatăl este înălţat“ şi este o formă a numelui personal Abiram, tipică pentru cultura semitică timpurie din apus. După legămîntul din Gen. 17:5, numele lui este schimbat în Avraam (Abraham) şi este tradus ca ,,tatăl unei mulţimi“ de naţiuni. Amîndouă aceste forme ale numelui apar în texte cuneiforme şi egiptene din secolul al 19-lea î.d.Cr. încoace, dar nu ca persoane identice. Ultima formă, poate ca etimologie populară, este considerată în general o variantă în dialect local a numelui Avram (Abram), deşi este subînţeles un nume distinct şi nou (care s-ar putea să încorporeze o formă veche a cuvîntului arab rhm- ,,mulţime“)“ (Dicţionar Biblic). S-a născut în Ur, pe teritoriul Irakului actual, şi-a mutat reşedinţa în Haran, după care s-a îndreptat spre Canaan (Palestina) unde a locuit. Este prezentat ca un lider respectat al unui grup în timpul călătoriei sale dar şi după stabilirea în Canaan, unde îl găsim în apropiere de Betel, la Mamre, lîngă Hebron sau Beer-Șeba. În urma unui legămînt, Yahve, divinitatea supremă în care credea, i-a promis lui şi urmaşilor săi să făurească o ţara care să se întindă de la rîul Eufrat spre SV. Toate acţiunile ulterioare ale evreilor au fost consecinţă a promisiunilor pe care acest ,,Dumnezeu“ omniprezent, mai-mare peste toate zeităţile, i le-a făcut lui Avraam. Avraam a avut doi fii, pe Isaac, cu soţia sa care se numea Sara, şi Ismael, plămădit cu o roabă egipteancă numită Agar în vremea cînd Sara nu putea naşte. Issac, conform surselor scripturistice a venit pe lume drept consecinţă a promisiunii lui Dumnezeu, vezi vizita celor trei necunoscuţi de la stejarul lui Mamvre. Ismael este strămoşul popoarelor arabe iar Isaac este strămoşul evreilor. Este impropriu să spui că arabii se urăsc cu evreii, pentru că nu toţi arabii sînt musulmani. ,,În primul rînd, este important să înţelegem că nu toţi arabii sînt musulmani şi nu toţi musulmanii sînt arabi. Deşi majoritatea arabilor sînt musulmani, sînt mulţi arabi care nu sînt musulmani. De fapt, sînt mult mai mulţi musulmani care nu sînt arabi (în zone precum Indonezia şi Malaezia) decît musulmani arabi. În al doilea rînd, trebuie să reţinem că nu toţi arabii îi urăsc pe evrei şi că nu toţi evreii îi urăsc pe arabi şi musulmani. Trebuie să fim atenţi să nu catalogăm oamenii într-un fel sau altul. Cu toate acestea, arabii şi musulmanii au o aversiune şi o neîncredere faţă de evrei şi invers, evreii pentru arabi şi musulmani“ (www.gotquestions.org). Există o explicaţie biblică a acestei animozităţi: Isaac era fiul legitim al lui Avraam, pe cînd Ismael era fiul făcut cu o roabă. Isaac era însă fiul promis că o să-l moştenească pe Avraam. Sara îl manipulează pe Avraam s-o alunge pe Agar şi pe fiul ei în pustiu unde vor fi ocrotiţi de un înger. Biblia ne spune că Ismael rîdea frecvent de Isaac care a început să îl dispreţuiască în inima lui. Islamul, la care au aderat majoritatea arabilor, a făcut ca această ură să se aprofundeze în timp. Coranul, cartea sfîntă a musulmanilor, nu conţine sfaturi constante pentru credincioşi în ceea ce-i priveşte pe evrei. Unele instrucţiuni spun să îi trateze pe evrei ca pe fraţi, iar altele să îi atace pe evreii care refuză să se convertească la islam. Din punct de vedere teologic, islamul susţine că Ismael şi nu Isaac ar fi fost fiul pe care Avraam a vrut să îl sacrifice Domnului. Această poveste mitică nu este însă cauza reală a conflictului pentru că, mii de ani, evreii şi arabii din Orientul Mijlociu au trăit relativ în pace şi indiferenţă unii faţă de alţii. Crearea statului Israel după cel de-al II-lea Război Mondial este principala sursă a conflictului.
România şi lobby-ul israelian
Declaraţia Vioricăi Dăncilă, premierul României, la Conferinţa AIPAC din data de 24 martie a.c., cu privire la mutarea Ambasadei României de la Tel-Aviv la Ierusalim, demonstrează încă o dată că oamenii politici ai României sînt total nepregătiţi la capitolul cultură politică, filozofie politică şi istorie, elemente fără de care un premier sau om politic nu are ce căuta în funcţii importante care reprezintă ţara la cele mai înalte nivele ale diplomaţiei internaţionale. În acest context postul de radio Europa Liberă afirmă: ,,Pentru Benjamin Netanyahu, premierul Israelului, apropiatul scrutin este crucial, date fiind acuzaţiile de coruptie, formulate împotriva sa. Fără acestea, observatorii politici apreciau că Netanyanhu avea şanse mari de victorie. Acum însa, premierul israelian se vede în situaţia de a lupta pentru supravietuirea sa politică şi poate ş pentru propria libertate. La Washingtonva rosti o alocutiune în faţa influentului grup de lobby Comitetul America Israel pentru Relaţii Publice, care va fi găzduit la Blair House, reşedinţa folosită de obicei de Casa Alba pentru vizite de stat şi unde se va întreţine cu preşedintele Trump. Tot la reuniunea Comitetului America Israel pentru Relaţii Publice, agenţiile internaţionale de presă au remarcat anunţul premierului Romaniei, Viorica Dăncilă, care a spus că ambasada României în Israel va fi mutată la Ierusalim, o decizie aflată în contradicţie cu poziţia Uniunii Europene şi a preşedintelui român. O distincţie se cere făcută între semnificaţia istorică si geo-strategică, pe de o parte si motivaţiile politice ale unor astfel de gesturi, pe de alta parte. După cum se ştie, preşedintele Statelor Unite a mutat ambasada americană de la Tel Aviv la Ierusalim. Săptămâna trecută, Trump a mai facut un pas, recunoscând suveranitatea israeliană asupra podişului Golan, pe care din 1967 încoace, Israelul îl controlează parţial“. Declaraţiile premierului României au fost condamnate atît de către lideri europeni dar şi de analiştii politici. Se vede că, de la curentul mesianic străvechi şi noile sale concepte care au născut sionismul pe de o parte, şi pretenţiile arabilor la ,,cetatea sfîntă“ pe de altă parte, Ierusalimul a devenit, de-a lungul secolelor, un regat al marilor iluzii. Aici au avut parte multe evenimente consemnate de Biblie, jertfa lui Isaac de pe muntele Moria, Templul sau evenimente legate din viaţa lui Iisus Hristos. Ierusalimul este o cetate spirituală dar şi un conglomerat de civilizaţii, cu trei religii monoteiste: iudaismul, islamismul şi creştinismul. Evrei, arabi musulmani şi creştini de toate facţiunile. România s-a folosit şi ea de istoria Ierusalimului atît în perioada comunistă, cînd avea drept de veto în consiliul O.N.U şi consilia direct de la Bucureşti conflictele dintre Israel şi Palestina, cît şi în perioada post-decembristă, cînd şi-a pierdut din prestanţă în ceea ce priveşte rolul de negociator. ,,Regimurile politice din România, de la FSN la PSD, şi-ar dori ca lucrurile să evolueze în aşa fel încît comunitatea internaţională să închidă ochii la serioasele abuzuri interne. În anii de după revoluţie, astfel de viclenii strategice nu au obţinut însă ca, în capitale importante, între care şi Statele Unite să fie date uitării încălcări ale statului de drept, corupţie şi proasta administrare a ţării. S-au obţinut vizite, protocol şi impact de imagine, nimic altceva de care să beneficieze ţara. Ideea că un anumit lobby extern este capabil să şteargă cu buretele abuzurile interne porneşte de la prejudecăţile false, inclusiv teorii ale conspiraţiei, unele avînd conotaţii antisemite, cu privire la influenţa lobbyului evreiesc, moralitatea şi maniera în care sistemul politic american funcţionează. Credibilitatea reală se cîştigă în interiorul ţării, nu prin jocuri de culise“ (SURSA: https://romaniaeuropalibera.org). Declaraţia premierului României a creat tensiuni la nivelul statelor arabe şi, ca o primă consecinţă, regele Iordaniei şi-a amînat vizita în România. Trebuie să menţionăm faptul că România are importante relaţii economice cu o serie de state arabe. Cristian Diaconescu a susţinut că declaraţia Vioricăi Dăncilă a afectat atît parteneriatul cu Israelul, cît şi relaţia cu lumea arabă. ,,Dăncilă chiar a minţit în S.U.A. cînd a anunţat mutarea ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim, afectînd astfel atît parteneriatul României cu Israelul, cît şi relaţia cu lumea arabă“ a spus Diaconescu (ziare.com). Preşedintele ţării a dezminţit anunţul făcut de premier şi a precizat că nu a luat o asemenea decizie, mutarea ambasadei fiind una dintre prerogativele constituţionale doar ale sale. Declaraţiile premierului României au avut consecinţe grave, regele Iordaniei a refuzat să mai vină la Bucureşti iar Forumul economic româno-iordanian a fost anulat. Ambasadorul Palestinei la Bucureşti a fost cît se poate de tranşant declarînd că poziţia premierului Viorica Dăncilă ,,contravine normelor internaţionale şi dreptului internaţional“. Fuad Kokaly a declarat: ,,Problema este sensibilă pentru palestinieni, arabi, musulmani, iar doamna Dăncilă încearcă să joace un joc pe care nu îl poate juca. Este vorba despre campania electorală din Israel, iar ea vrea să îl susţină pe Netanyahu. Cred că doamna Dăncilă va distruge speranţa României de a deveni membră a Consiliului de Securitate“. ,,Ceea ce a făcut doamna Dăncilă afectează în egală măsură un parteneriat foarte serios cu Israelul, cît şi relaţia cu lumea arabă, care era tradiţional consacrată şi fundamentată de ani de zile“ a completat Cristian Diaconescu. Fostul consilier prezidenţial a comentat gestul premierului Dăncilă din două perspective. ,,Din perspectiva bilaterală, pentru că Regatul Haşemit al Iordaniei este cel mai semnificativ şi important partener politic şi diplomatic al României în Orientul Mijlociu. Este statul cu care România a întreţinut relaţii profunde, politice şi diplomatice, de-a lungul anilor şi care a fost întotdeauna alături de România în exerciţiile diplomatice pe care le-am făcut în zonă. În al doilea rînd, prin repetarea declaraţiei de acum un an, doamna Dăncilă a generat o problemă în Uniunea Europeană, în care nu exista nici un fel de nuanţă în ceea ce priveşte respectarea rezoluţiilor de securitate. Iar pentru regele Iordaniei, a veni la Bucureşti în aceste condiţii ar fi însemnat să îşi infirme axul întreg al negocierilor care şi astăzi, cândvorbim, se desfăşoară“.
Ierusalimul, o istorie nu tocmai uşoară
Pentru că declaraţiile recente ale prim-ministrului României şi acţiunile preşedintelui Trump vizează Ierusalimul, să facem o călătorie în istorie, fără însă a ne pierde în prea multe detalii. Biblia, care reprezintă nu doar o carte spirituală ci şi un document istoric foarte preţios, ne vorbeşte despre istoria poporului evreu, al cărui început este redat de Vechiul Testament, mergînd apoi spre cartea care a influenţat civilizaţia europeană şi occidentală, Noul Testament. Popor de păstori, evreii au ajuns în Canaan prin secolul XIX înainte de Hristos. În anul 1468 î.Hr. evreii sînt cuceriţi de egipteni iar în jurul anului 1300 î:Hr. reuşesc să îşi redobîndească controlul asupra teritoriului. Erau înconjuraţi de filisteni care locuiau pe coasta Mării Mediterane şi s-au aşezat aici undeva prin anul 1200 î.Hr. Aravneii ocupau nordul Siriei. Zonele colinare erau ocupate de israeliţi. Poporul israelit îşi uneşte toate triburile sub regele Saul (1029-1004) în faţa ameninţării filistene. David, între 1004-965 şi Solomon, fiul său, întăresc statul. În anul 1004 David cucereşte Ierusalimul dar regatul se va scinda sub urmaşii săi. La nord va fi regatul lui Israel iar la sud Iudeea. Israeliţii sînt cuceriţi de către sirieni în anul 722 î.Hr. iar iudeii cad în robia babiloniană în timpul împăratului Nabucodonosor (586 î.Hr.) Întreaga zonă va fi cucerită, în 539 î.Hr., şi Alexandru cel Mare (333 î.Hr.) Impunerea forţată a elenismului ce va culmina cu pîngărirea Templului va naşte insurecţia naţională a macabeilor între anii 168-142 î.Hr. În anul 63 î.Hr. va avea loc cucerirea romană prin Pompei. În anul 44 î.Hr. Iudeea devine provincie romană. Va avea loc revolta evreilor şi distrugerea Templului în anul 70. D.Hr. de către Titus. În anul 132 d.Hr. are loc răscoala lui Simon Bar Kohba, ,,fiul stelei“ care va avea în spate susţinerea rabinică şi a sectei eseniene. Trebuie să punctăm faptul că esenienii au avut un rol important în declanşarea acestor revolte. Aceşti ,,exaltaţi“ mistici au fost primii jihadişti din istorie. Înăbuşirea mişcării lui Bar Kohba va aduce cu sine şi expulzarea evreilor din Iudeea. După anul 395 Palestina va fi încoroporată în Imperiul Bizantin, în 614 cade sub perşi, în 635 sub arabi iar în perioada 1096-1270 vom asista la epoca cruciadelor. Între anii 1291-1516 Palestina va fi sub dominaţia mamelucă, pentru ca în 1516 să fie cucerită de turcii otomani. În anul 1799 are loc debarcarea francezilor sub Napoleon iar între 1831-1840 invazia egipteană. După anul 1890, odată cu extinderea sionismului, începe colonizarea dinspre Europa. În anul 1897 are loc primul congres sionist convocat de Theodor Hertzel la Basel. Între 1917-1918 turcii sînt izgoniţi de britanicii conduşi de Allenby şi arabii comandaţi de Lawrence. Declaraţia Balfour din anul 1917 stabileşte Palestina drept cămin naţional al evreilor dînd naştere la conflictul cu arabii. În anul 1920 Palestina intră sub mandat britanic dar izbucnesc ostilităţile dintre evrei şi arabi. După anul 1930 creşte migraţia evreilor aici datorită persecutării lor în Europa. Britanicii încearcă să limiteze imigraţia evreilor în această zonă dar eforturile lor nu vor avea succesul scontat. După cel de-al II-lea Război Mondial Marea Britanie renunţă la mandatul Naţiunilor Unite asupra Palestinei. Naţiunile Unite împart Palestina în două state: evreu şi arab, soluţie care nu a fost acceptată de arabi. Israelienii i-au înfrînt pe arabi într-o serie de războaie fără a pune însă capăt tensiunilor. Teritoriile ocupate în anul 1967 de către Israel nu fac parte din suprafaţa stabilită de Naţiunile Unite la întemeierea statului Israel. La 25 aprilie 1982, Israelul se retrage din Sinai conform Tratatului de Pace din anul 1979 cu Egiptul. La 13 septembrie 1993 este semnată o Declaraţie de Principii între palestinieni şi israelieni, ,,Acordurile de la Oslo“ stabilind un cadru propice pentru viitoarea autonomie palestiniană. În anul 1994 sînt rezolvate problemele geopolitice cu Iordania în urma altui tratat de pace. La 25 mai 2000 Israelul se retrage din sudul Libanului pe care l-a ocupat în anul 1982. În aprilie 2003, preşedintele american Bush colaborează cu U.E., O.N.U şi Rusia stabilind un acord final pînă în 2005. Violenţele israeliano-palestiniene din septembrie 2000 şi februarie 2005 subminează acordul. În urma unei înţelegeri semnate la Sharm al-Sheikh (februarie 2005), violenţele se reduc iar Israelul renunţă la ocuparea Fâşiei Gaza evacuând armata şi coloniştii. Alegerea organizaţiei Hamas la conducerea Consiliului Legislativ Palestinian vor îngheţa relaţiile dintre Autoritatea Palestiniană şi Israel.
Ceauşescu şi conflictul israeliano-palestinian
Un lucru care se cunoaşte astăzi foarte puţin este rolul de mediator pe care România l-a avut între Israel şi Palestina. Ceauşescu încerca să facă pace între cele două părţi adverse pentru a fi recunoscut ca un lider de talie mondială şi spera că statutul său de pacificator îi va aduce Premiul Nobel pentru Pace. Visul lui Ceauşescu a implicat masiv serviciile de spionaj româneşti în ambientul politic din Orientul Mijlociu în politica externă a României din anii 70 prin fosta DIE (Direcţia de Informaţii Externe), actualul SIE (Serviciul de Informaţii Externe). În vremea aceea structura era condusă de generalul Mihai Pacepa şi a făcut ca România să surclaseze oarecum rolul S.U.A. ,,Primele relaţii oficiale cu Orientul Mijlociu au fost stabilite în martie 1968. România şi Israelul au semnat un parteneriat privind transporturile civile aeriene. TAROM, compania de stat, a devenit astfel primul operator de după Cortina de Fier care a operat curse directe către Tel Aviv. Cursa săptămînală între cele două state a fost inaugurată pe 9 mai 1968, iar cea mai mare companie israeliană, El Al, a introdus, la rîndu-i, aeronave pe ruta Tel Aviv-Constanţa. Rapoartele declasificate de Central Intelligence Agency (CIA) arată că aceste relaţii bilaterale au venit pe fondul deciziei lui Ceauşescu de a nu rupe relaţiile diplomatice cu Israelul pe durata conflictului Arabo-Israelian din 1967, cunoscut drept ,,Războiul de şase zile“. La cinci ani după conflict, în 1972, Golda Meir a devenit cel dintîi prim-ministru israelian care a vizitat Europa de Est de la înfiinţarea statului evreu în 1948, sosind la Bucureşti“ spune Cătălin Doscaş. Direcţia de Informaţii Externe condusă de Pacepa a jucat un rol important în aceste evenimente. Cartea ,,Orizonturi roşii“ publicată de Pacepa în anul 1987 în care descrie relaţiile dintre Ceauşescu şi ,,pretenul“ Arafat. ,,Volumul, publicat iniţial în 1987, a scos la iveală un sistem de crimă organizată la nivel de stat, cu ajutorul căruia Ceauşescu îşi finanţa proiectul politic personal prin acţiuni ilegale: trafic de persoane, de armament, spionaj industrial, extorcare de bani, mită şi corupţie. La toate acestea se adăugau, ca o componentă principală, acţiuni de influenţă. ”Orizont” a fost numele de cod al celei mai ample dintre acestea“ (Cătălin Doscaş). Pacepa trece ulterior de partea serviciilor secrete americane şi scrie în cartea sa: ,,Scopul acţiunii era să creeze iluzia că România ceauşistă este un nou tip de ţară comunistă, independentă faţă de toată lumea, inclusiv faţă de Moscova, care merita să fie sprijinită de Occident“. Pacepa a divulgat cum Ceauşescu, în ciuda prieteniei afişate cu Arafat, căuta să aibă acces la informaţiile teroriştilor palestinieni şi la resursele acestora. De fapt, luptători palestinieni au fost aduşi să se antreneze şi la Făgăraş, după spusele unui colonel de contra-informaţii ale armatei sub anonimat. Ceauşescu a încercat să fie mediator în acest conflict. El voia să transforme OEP (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei) într-un guvern în exil şi să-i convingă pe liderii acesteia să recunoască rezoluţiile 242 şi 338 ale O.N.U. care recunoşteau existenţa statului Israel.
Ierusalim, un regat al iluziilor
În anul 1950 Ierusalimul a fost proclamat capitala Israelului dar, din motive diplomatice, majoritatea ţărilor şi-au menţinut ambasadele la Tel-Aviv. Mişcarea de imagine a lui Trump a constituit mutarea unor servicii ale Ambasadei la Ierusalim, dar nu întreaga Ambasadă. Precum găina din povestea japoneză care s-a ars pe gît cu orez fiert, premierul României a vorbit fără să se uite puţin prin istorie. Ierusalimul este un subiect în care trebuie să te duci la surse istorice, şi nu să-ţi dai cu părerea. ,,Legătura dintre istoria poporului evreu şi Ierusalim coboară înapoi în timp cu o mie de ani î.Hr., atunci cînd David, cel mai iubit dintre regii evreilor, a cucerit locul. Exista aici un oraş, înainte de venirea evreilor, cel puţin din secolul al XIX-lea î.Hr., aşa cum rezultă dintr-o menţiune într-un text egiptean, care vorbeşte de ,,Rushalimum“; în texte egiptene mai tîrzii, găsim pomenit ,,Urusalim“, în documente de la tribunale pe care le primeau faraonul Akhenaton şi soţia sa Nefertiti. Dacă specialiştii continuă să dezbată semnificaţia primordială a numelui, majoritatea cercetătorilor sînt de acord că el a fost ales în onoarea lui Shalim, o divinitate canaaneană, al cărei nume este de asemenea asociat cu cuvîntul evreiesc shalom care înseamnă ,,pace“. Pe cînd, în secolul al XIII-lea î.Hr., Iosua i-a dus pe evrei la est de Iordan, în pămîntul Canaanului, oraşul se numea Iebus (este numele pe care în Biblie îl are Ierusalimul de dinainte de cucerirea lui David), iar locuitorii săi se numeau iebusiţi (iebusei); cetatea era guvernată de Adoni-Sedec. Deşi Iosua a cucerit regiunea învecinată, el a lăsat deoparte cetatea“. (Charles Bricker, Lionel Casson, Charles Flowers, Wendy Murphy, Bryce Walker, Bernard Weisberger- Iisus şi epoca sa). Ierusalimul nu avea o rută comercială grozavă, pentru că nu era în drumul caravanelor, dar regele David urmăreşte o strategie politică atunci cînd demarează expediţia de cucerire a oraşului. ,,Pentru că aspirau la o unitate naţională, triburile din nord ale lui Israel doreau să se reunească cu regatul lui David, numit şi regatul lui Iuda, în sud. Constatînd că Hebronul, capitala, era strîns legată cu puterea Regatului Iuda, cu diplomaţie şi înţelepciune, David a ales Ierusalimul, la frontiera dintre nord şi sud, pentru a stabili acolo sediul puterii sale. Nu numai că oraşul avea din punct de vedere politic o amplasare avantajoasă, dar faptul că era situat pe vîrful unei coline uşura apărarea sa. Era atît de bine apărat, încît iebuseii, ignorînd ameninţările lui David, au spus că pînă şi orbii şi estropiaţii ar putea apăra zidurile cetăţii. David, care avea şi el umor, le-a spus oamenilor săi (II Regi, 5:8): ,,Tot cel ce va ucide pe iebusei să lovească cu lancea şi pe orbii şi pe şchiopii care urpsc sufletul lui David“. Cronicile spun că Ioab, care avea să devină general peste toate armatele lui David ca recompensă pentru cucerirea oraşului, a dus un grup de luptători pînă în tunelul de calcar al Ghihonului, luîndu-i astfel prin surprindere pe cei ce apărau cetatea şi care erau prea siguri de ei. Iebus s-a predat şi a devenit, sub numele de Ierusalim, capitala politică şi religioasă a noii naţiuni evreieşti unificate. Neaparţinînd nici lui Iuda şi nici lui Israel, oraşul a devenit proprietatea personală a regelui“. (Iisus şi epoca sa). În timpul epidemiei de ciumă, David, sfătuit de profetul Gad, va construi un altar închinat lui Dumnezeu pe un teren pe care îl va cumpăra de la un anume Arauna Iebuseul în schimbul unei sume de 600 de sicli de aur. David va aşeza aici Chivotul Legămîntului, o ladă ce putea fi mutată dintr-un loc în altul şi despre care se credea că ar conţine cele două tăbliţe pe care erau scrise cele zece porunci. Acest chivot era locul despre care se credea că se manifestă prezenţa lui Dumnezeu. Ierusalimul va fi cunoscută sub numele de ,,cetatea pe care a ales-o Domnul din toate seminţiile lui Israel, ca să petreacă numele Lui acolo“. David consacră o preoţime de elită aşezînd în mijlocul sanctuarului un altar destinat sacrificiilor animale. Preoţii deţineau o funcţie ritualică unică. Solomon, fiul lui David, reuşeşte să construiască Templul. Regele Iosia (649-609 î.Hr.) declară Ierusalimul drept singurul loc în care se puteau oficia sacrificii în cinstea Dumnezeului Israelului. În anul 586 î.Hr. Nabucodonosor distruge Ierusalimul şi Templul şi îi duce pe evrei în exil dar după 50 de ani acestora li se permită să se reîntoarcă şi să reconstruiască Templul. După exilul babilonian Ierusalimul devine adevăratul centru al lumii evreieşti. O tradiţie veche spunea că Templul a fost amplasat în Grădina Edenului şi că era locul în care Avraam l-a dus pe Isaac pentru a fi jertfit. Regele Irod (37-4î.Hr.) construieşte un alt Templu de-a dreptul magnific aducînd aici mii de pelerini în fiecare an. În anul 70, în urma revoltei evreieşti, împăratul Titus distruge oraşul şi Templul iar Hadrian ridică, chiar pe locul Templului, cetatea romană Aelia Capitolina. În vremea lui Constantin cel Mare însă,oraşul devine centrul sfînt al lumii creştine rămînînd aşa pînă astăzi cînd mii de pelerini creştini din întreaga lume, în ciuda conflictelor, vizitează Locurile Sfinte. În anul 327 împărăteasa Elena, mama lui Constantin, descoperă Mormîntul lui Iisus, care a fost sub un templu roman, iar împăratul construieşte aici o frumoasă bazilică deasupra acestui loc. În anul 638 creştinii pierd oraşul sfînt în faţa noii religii- islamul. Musulmanii au onorat şi ei, la rîndul lor, Ierusalimul pentru că a fost oraşul lui Avraam, al lui David, Solomon şi Iisus pe care ei îl recunosc ca profet şi construiesc minunatul Dom al Stîncii pentru a comemora jertfirea lui Isaac de către Avraam resfinţit ca Templul Muntelui, pe care creştinii l-au lăsat în ruină. Ei au început să creadă că Mahomed s-a înălţat la cer de la acest Templu în timpul marii sale experienţe spirituale. Musulmanii nu i-au alungat pe creştini şi pe evrei şi le-au permis să convieţuiască paşnic şi să-şi construiască propriile lor lăcaşuri sfinte. În sec. XI drumul creştinilor spre Locurile Sfinte este blocat de turcii selgiucizi care au cucerit mari părţi din Asia Mică generînd cruciadele. Cruciaţii au cucerit Ierusalimul în anul 1099 dar Saladin, sultanul Egiptului, îl cucereşte în anul 1187. ,,În 1948, a fost divizat între Iordania şi noul stat evreiesc Israel. Ierusalimul iordanian a fost anexat de Israel în 1967 şi viitorul său continuă să fie şi astăzi obiect de aprigă dispută între evrei şi arabi“. (Enciclopedie ilustrată de istorie universală).
Sionismul
,,Iudaismul nu poate supravieţui în exil. Grupul iudeu nu va putea lua parte la marea mişcare istorică a noii societăţi umane decît după întoarcerea în ţara lui şi în casa părinţilor săi“ scria Moses Hess în anul 1862, în cartea ,,Roma şi Ierusalimul“. ,,În ultimele decenii ale secolului 19, mişcări ca cea a ,,Iubitorilor Sionului“ organizau grupuri de emigranţi din diferite ţări către Palestina; se năştea astfel Alia, reîntoarcerea în Țara Sfîntă. În 1897, iniţiat de Theodor Herzl, o personalitate vizionară, avea loc la Basel primul Congres sionist. Congresul adopta ,,Programul de la Basel“, care declara: ,,Sionismul aspiră la întemeierea unei patrii (cămin naţional) pentru poporul lui Israel, în Țara lui Israel, care să fie garantată de drept“. Odată cu acest prim congres, sionismul devenea o mişcare politică“. (Constantin Vlad, Istoria Diplomaţiei, Secolul XX). ,,Preconizînd instalarea poporului evreu pe pămîntul său istoric, Palestina, sionismul se afirmă dintr-o dată ca o mişcare naţionalist-teritorială. Acest obiectiv vădeşte o ambiţie extremă deoarece nu numai că intenţionează să refacă unitatea poporului evreu dispersat, reunindu-i pe pămîntul său ancestral, dar are în vedere, de asemenea, să remodeleze o societate evreiască pe baze noi. Această mişcare propune o alternativă globală promisiunilor de emancipare, care nu fuseseră ţinute. Ar fi greşit să considerăm sionismul ca o simplă reluare a temei tradiţionale a întoarcerii la Sion şi a străvechii incantaţii ,,anul viitor la Ierusalim“. Dacă nu există nici un dubiu că ataşamentul milenar al evreilor pentru acest pămînt nu este străin de alegerea Palestinei şi dacă nu este contestat, de asemenea, faptul că Biblia împrumută sionismului un număr din referinţele sale istorice şi din simbolurile ei naţionale, este clar că nu exigenţa născută din această aşteptare religioasă este ceea ce îi dă naştere. Mişcarea politică laică, sionismul este o versiune evreiască a naţionalismului modern. El se înscrie în succesiunea directă a mişcărilor de eliberare naţională din secolul al XIX-lea“ spune Regine Azria (Iudaismul- Repere).
Declaraţia Balfour
Marea Britanie recunoaşte, prin ,,Declaraţia Balfour“, din 2 noiembrie 1917, dreptul la o patrie pentru poporul evreu. În acest document se stipulează: ,,Guvernul Majestăţii Sale priveşte favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin Naţional pentru poporul evreu şi va depune toate eforturile pentru a uşura realizarea acestui obiectiv, înţelegînd foarte clar să nu facă nimic care să aducă atingere drepturilor civile şi religioase ale comunităţilor neevreeşti din Palestina, ca şi drepturilor şi statului politic de care se bucură evreii în alte ţări“. ,,Adresată de către Lordul Arthur James Balfour, şeful Foreign Office-ului, Lordului Rotschild, Declaraţia era încorporată în Tratatul de pace cu Turcia, odată cu menţionarea legăturii istorice dintre poporul evreu şi Țara Sfîntă. Prin aceasta, Declaraţia Balfour devenea un document politico-diplomatic internaţional şi un element cheie în mandatul pe care Marea Britanie îl primea asupra Palestinei. Londra va pendula între obligaţiile care decurgeau din Declaraţie, pe de o parte, şi lumea arabă, în care avea mari interese, pe de altă parte. În 1937, Declaraţia Balfour era considerată inaplicabilă, iar Londra propunea o împărţire a Palestinei între evrei şi arabi. ,,Nu Palestina va deveni un cămin naţional evreiesc, ci în Palestina se va stabili un cămin naţional al evreilor“ era interpretarea ce se dădea acum Declaraţiei“. (Constantin Vlad)
Crearea statului evreu
,,Propunerea britanică de partajare a Palestinei urma să fie prezentată Ligii Naţiunilor în sesiunea acesteia din 1938. Arabii respingeau însă iniţiativa engleză;organizaţiile sioniste hotărau să înceapă negocieri cu Londra pentru extinderea teritoriilor ce urmau să fie atribuite evreilor. Tratativele durau pînă în 1939, fără rezultat însă. În acelaşi an, 1939, guvernul britanic edita o Carte Albă, care propunea drept obiectiv constituirea în următorii a unui Stat palestinian independent, legat printr-un tratat cu Marea Britanie. Cartea Albă preciza că evreii trebuie să rămînă o minoritate în statul preconizat, care să nu depăşească o treime din totalul populaţiei acestuia. În consecinţă, se stabilea ca imigraţia evreiască să fie limitată la 75.000 de persoane în următorii cinci ani, după care orice imigraţie trebuia să înceteze. Cartea Albă interzicea transferarea de pămînturi arabe în proprietatea evreilor, în anumite zone. Organizaţiile evreieşti respingeau măsurile propuse de Cartea Albă, în condiţiile izbucnirii celui de-al doilea război mondial, aceasta nu se aplica. Războiul schimba datele problemei. Crimele comise de nazism şi cu deosebire Holocaustul readucea la ordinea zilei ideea creării unei patrii pentru poporul evreu. În genere, condiţiile postbelice reclamau noi abordări ale problemei privind Palestina“ (Constantin Vlad). În Palestina izbucnesc confruntări între grupurile armate ale arabilor palestinieni şi organizaţiile evreilor palestinieni. Haganah constituia o adevărată armată clandestină. ,,Într-un memorandum comun al reprezentanţelor diplomatice la Washington ale Egiptului, Irakului, Siriei şi Libanului, Departamentul de Stat era avertizat că formarea unui stat evreu independent în Palestina avea să ducă la război“ (Constantin Vlad). Liga Arabă va cere, la rîndul ei, anularea mandatului britanic asupra Palestinei, retragerea trupelor străine, încetarea oricărei imigraţii evreieşti şi crearea unui stat arab în Palestina. ,,În mai 1946, o reuniune arabă la nivel înalt, cu participarea Egiptului, Transiordaniei, Arabiei Saudite, Irakului, Siriei, Libanului şi Yemenului va duce la un acord de respingere a oricărei imigrări evreieşti în Palestina. Reacţionînd la politica engleză, considerată pro-arabă, la 21 iulie 1946 o grupare sionistă extremistă distrugea hotelul King David din Ierusalim, unde se afla sediul statului major al trupelor britanice, ceea ce agrava în mod deosebit tensiunile existente între Londra şi organizaţiile evreieşti. La 25 iulie acelaşi an, Comitetul anglo-american propunea un plan de împărţire a Palestinei în trei zone: una arabă, una evreiască şi una administrată de un guvern central. Primele două urmau să dispună de Adunări (parlamente) proprii şi să se bucure de o anumită autonomie. În subordinea guvernului central- puse sub controlul Marii Britanii, urmau să se afle, între altele, Ierusalimul şi Bethlehemul. Planul era respins atît de către arabi cît şi de către evrei, fiecare cerînd constituirea unui stat propriu: arab, respectiv evreu“. (Constantin Vlad). La 10 septembrie 1946 Conferinţa de la Londra se încheie fără rezultate. În cadrul întîlnirilor O.N.U s-au preconizat mai multe scenarii, printre care împărţirea Palestinei în şase zone, Ierusalimul avea să fie o zonă internaţională aflată sub administrarea O.N.U. La 29 noiembrie 1947 se stipula, prin rezoluţia 182 (II) formarea a două state: arab şi evreu. La 10 ianuarie 1948 Consiliul Naţional evreiesc din Palestina declara că este gata să formeze un guvern interimar de îndată ce O.N.U. va trece la împărţirea teritoriului, conform rezoluţiei Adunării generale. La 15 ianuarie, Liga Arabă ameninţa că armatele regulate ale statelor membre: Egipt, Liban, Irak, Arabia Saudită, Transiordania şi Yemen sunt pregătite să ocupe Palestina întreagă. La 16 februarie Comisia Naţiunilor Unite, pe care arabii nu o recunoşteau, cerea Consiliului de Securitate să-i pună la dispoziţie suficiente contingente militare pentru a fi evitate luptele de amploare după încetarea mandatului britanic. La data de 13 mai 1948 guvernul Marii Britanii publica declaraţia referitoare la încetarea mandatului asupra Palestinei. A doua zi, la 14 mai, Consiliul Naţional, reprezentînd evreii din Palestina şi organizaţiile internaţionale sioniste, proclama crearea statului evreu al Palestinei, sub denumirea de Israel. În funcţia de prim ministru a fost ales David Ben Gurion, iar ca preşedinte provizoriu dr. Chaim Weizmann. În timp ce se citea proclamaţia de independenţă se anunţa recunoaşterea de facto a Israelului de către Statele Unite. În cîteva zile U.R.S.S. recunoaşte noul stat. La data de 11 iunie 1948 România recunoştea Israelul. Odată cu crearea statului Israel începea primul război arabo-israelian. ,,Conflictul israeliano-arab, declanşat oficial chiar de la proclamarea statului, va fi fundalul permanent pe care se va scrie istoria ţării. Războaiele israeliano-arabe vor fi episoadele sîngeroase şi succesive ale acestuia“ (Regine Azria)
Mutarea ambasadelor, un subiect delicat
Istoria acestui petic de pămînt din Orientul Apropiat nu este deloc simplă iar abordarea acestui subiect se bazează pe evenimente şi date concrete. Atît evreii cît şi arabii vin cu propria abordare religioasă şi istorică. Lăsînd deoparte conflictele dintre evrei şi arabi, Ierusalimul rămîne un ,,tărîm al credinţei“ atît pentru evrei, creştini cît şi pentru musulmani. Pentru ochiul unui istoric avizat, un regat al marilor iluzii care au făcut şi încă mai fac să curgă mult sînge acolo. De aceea, trebuie manifestată o maximă prudenţă în abordarea unui asemenea subiect. (Ştefan BOTORAN)
