Învierea Domnului. Sfintele Paşti. Hristos a Înviat!

,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“.(Troparul Învierii)

Duminică, 28 aprilie a.c., creştinii ortodocşi şi greco-catolici prăznuiesc Învierea Domnului, sărbătoarea sărbătorilor şi praznicul praznicelor. În toate bisereicile slujba de Înviere începe la ora 24.00, când fiecare dintre noi ia lumină şi cântă Hristos a Înviat!

Învierea

Învierea este mângîierea celor care îşi clădesc viaţa pe credinţa în Hristos Iisus, Dmnul nostru. Nemurirea sufletelor este un lucru pe care îl propovăduiesc toate religiile, dar religia iubirii este, prin excelenţă, cea care aduce această nemurire la adevăratul ei scop,  izbăvirea din legăturile morţii, ale angoasei, ale bolii şi ale nefericirii. ,,În nemurirea sufletului se vădeşte puterea, înţelepciunea, dreptatea, veracitatea şi bunătatea lui Dumnezeu. Puterea, pentru că ne-a adus din nefiinţă la fiinţă şi din moarte la viaţă nemuritoare; înţelepciunea, pentru că prin libertatea de conştiinţă ne-a dat prilejul să-i manifestăm perfecţiunile şi să-i contemplăm gloria în eternitate; dreptatea, pentru că a lăsat după cea mai sfântă lege, ca binele să fie răsplătit şi răul sancţionat; veracitatea, pentru că omenirea întreagă mărturiseşte credinţa în nemurirea sufletului; bunătatea, pentru că dorinţele nemărginite după iubire, fericire şi nemurire nu le-a lăsat să ardă pe vatra inimii noastre, fără să le împlinească“ a spus părintele Ilarion V. Felea, unul dintre martirii care au mărturisit adevărul cu preţul vieţii, mutat la Domnul pe data de 18 septembrie 1961, în urma torturilor din penitenciarul de la Aiud.   ,,Iisus ne aduce Învierea- firul transcendenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă. Învierea este noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este făcut destinul care ne atrage Acasă“ spune părintele Arsenie Boca, sfântul Ardealului. ,,Se ştie că Învierea Domnului este mai presus de lume, imposibil de înţeles cu mintea omului care nu gîndeşte în supralogic. Dacă gândeşti în dimensiunile obişnuitului, atunci n-ai posibilitatea să înţelegi nimic din Înviere şi ai posibilitatea să o refuzi, aşa cum de fapt au refuzat-o toţi cei care au auzit despre Înviere“ spune părintele Teofil Părăian,   duhovnicul Ţării Făgăraşului. Noi mărturisim că Hristos a Înviat şi ne ducem întreaga existenţă prin conexiunea cu cerul pe care a făcut-o Iisus Hristos.

Paştile evreeşti

Iisus a fost luat de pe Cruce în grabă, şi îngropat, pentru că se apropiau Paştile iudeilor. Aceştia prăznuiau eliberarea din robia Egiptului, peste care s-a suprapus eliberarea din robia morţii. Cuvântul ,,paşte“ vine din ebraicul ,,pesah“, un verb de fapt, care înseamnă ,,a trece peste“. Acest cuvînt are sensul de a cruţa. Dumnezeu a trecut peste casele stropite cu sânge ale evreilor şi a lovit în acelaşi timp casele egiptenilor. ,,Termenul este folosit atât cu privire la sărbătoare cât şi la animalul de jertfă. Abib, care mai tîrziu s-a numit Nisan, luna în care se coceau spicele şi luna primului Paşte, a fost cinstită şi numită prima lună a anului evreiesc. (Exod 12; 2; Deut. 16:1; cf. Lev. 23:5; Num. 9:1-5; 28: 16)“. (Dicţionar Biblic- Cartea Creştină- Oradea). Mielul a fost, în general, animalul sacrificat pentru aceste jertfe. ,,Dacă nu se poate demonstra pe baza textului Scripturii sau al Talmudului că mielul a fost animalul de jertfă general acceptat, cel puţin este clar că acest lucru a fost dobândit de o puternică  sancţiune cutumiară. Este foarte important şi semnificativ faptul că samaritenii, credincioşii religiei strămoşeşti, jertfesc şi astăzi miei pe povârnişurile Muntelui Gherizim. În noaptea de Paşte în Egipt, pragul de sus şi uşiorii uşii erau stropiţi cu sângele unui miel (în mod aprotopaic, după părerea unora). Sângele era purtat într-un lighean…stropit cu isop, frunzele unei plante de magheran, un simbol obişnuit al purităţii. Expresia ,,între cele două seri“ din Exod. 12:6 a fost interpretată în două feluri, în funcţie de felul în care comunitatea socotea timpul: ori între orele 3 după masă şi apusul soarelui, aşa cum socoteau şi practicau fariseii…sau aşa cum susţineau samaritenii şi alţii, între apusul soarelui şi lăsarea întunericului“. (Dicţionar Biblic) Paştile evreilor au fost celebrate, într-un cadru oficial, în vremea Templului. Prima dată au fost sărbătorite în Câmpia Ierihonului, în timpul cuceririi Canaanului de către Iosua. Iosua a fost urmaşul lui Moise, cel care a cucerit Canaanul. În timpul lui Ezechia, al 14-lea rege al Regatului Iuda, şi a lui Iosia- un alt rege care a domnit peste Iuda 31 de ani, Paştele a fost prăznuit la Templul din Ierusalim. ,,Modul în care sărbătoreau iudeii Paştele în ultimele zile ale Templului lui Irod poate fi văzut în partea din Mişna care se numeşte Pesahim. Poporul se aduna în curtea din afară a Templului în grupuri, ca să înjunghie animalele pentru jertfa de Paşte. Preoţii stăteau aliniaţi pe două rânduri; într-un rând fiecare avea câte un lighean de aur, iar în celălalt rând fiecare avea un lighean de argint. Ligheanul în care se aduna sângele victimei ce murea trecea din mână în mână, până la capătul rândului, iar ultimul preot îndeplinea ritualul de stropire a altarului cu sânge. Toate acestea se făceau în timp ce se cânta Hallel (Psalmii 113-118). Grupurile care sărbătoreau împreună erau în general formate din membri ai aceleeaşi familii, dar între membrii unui astfel de grup puteau exista şi alte legături, de genul celei care a existat între Domnul şi ucenicii Lui“. (Dicţionar Biblic).

Paştele în Noul Testament

În perioada Noului Testament, bărbaţii israeliţi veneau la Ierusalim de trei ori pe an: la sărbătoarea Paştelor, la Rusalii şi la sărbătoarea Corturilor. Cincizecimea (Rusaliile) semnifica, pentru iudei, a doua mare sărbătoare ca importanţă, pentru că se rememora primirea Legii lui Dumnezeu de către Moise pe Muntele Sinai. Sărbătoarea corturilor, sau Sukot, este un praznic agricol de recunoştinţă pentru roadele secerişului şi pentru ploile târzii de toamnă. Sărbătoarea a căpătat, în timp, diferite denumiri, precum ,,sărbătoarea Recoltelor“ sau ,,sărbătoarea celei de a 7-a luni“. La aceste praznice importante veneau şi evrei din diaspora, astfel că, la Rusalii, cetatea strângea şi câte 3.000.000 de oameni, după cum relatează Josephus Flavius, generalul evreu înfiiat de dinastia Flaviilor, care s-a pus în slujba Romei lăsând cîteva cărţi documentare foarte preţioase pentru posteritate. Alţi istorici dau însă cifre mai apropiate de realitate,  180.000.

Ritualul Paştelui iudaic şi Cina cea de Taină

Credinciosul iudeu inspecta casa la lumina candelei, pentru a se asigura că în casă nu există pâine dospită, şi după alte pregătiri minuţioase, urma cina într-un mod ritualic- masa era servită într-o poziţie înclinată. Masa era compusă din elemente simbolice: mielul prăjit, pâinea nedospită, ierburile amare, câteva condimente şi patru pahare de vin aşezate într-un loc prevăzut dinainte. Ritualul spălării mâinilor era asigurat cu stricteţe. Conform datelor pe care le avem, masa se lua chiar pe duşumea, şi era strânsă înaintea celui de-al doilea pahar de vin. În contextul unui dialog dintre tată şi fiu, era povestită istoria Paştelui în Egipt şi a exodului sau ieşirea din robia Egiptului. Vasele cu mâncare erau apoi aduse înapoi şi se mai cânta un fragment din Hallel, după care urma al doilea pahar de vin. După toate acestea, avea loc frângerea pâinii. În acest mod a fost săvârşită şi Cina cea de Taină între Iisus şi ucenicii Săi. Acesta a fost şi momentul în care Iuda a întins mâna şi a luat bucata de pâine înmuiată în vin, după care a plecat să-şi vândă Învăţătorul. Instituirea Sfintei Euharistii a avut loc în timpul celui de-al treilea pahar de vin. Iisus a luat pâinea, a binecuvîntat-o, şi a zis: ,,Luaţi, mâncaţi, aceasta este trupul Meu“. (Matei 26, 26) Apoi, luând paharul, a zis: ,,Beţi dintru acesta toţi; Că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor“. (Matei 26, 27-28). Apoi a dat verdictul: ,,Ci vă spun vouă, nu voi mai bea acum din acest rod al viei, până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu“. (Matei 26, 29). O dată cu cel de-al patrulea pahar, ei au terminat şi ultimul fragment din Hallel: ,,Şi după ce cântară laude, ieşiră la Muntele Măslinilor“. (Matei 26, 30)

Patimile lui Hristos

În faptele Apostolilor, capitolul 1, versetul 3, Sfântul Evanghelist Luca spune: ,,După patima Sa, Iisus s-a arătat pe Sine viu prin multe semne doveditoare şi li s-a făcut văzut în răstimp de patruzeci de zile, vorbind despre cele (taine) ale împărăţiei lui Dumnezeu“. Aici, cuvântul ,,patimă“, este traducerea cuvântului ,,pathein“ şi se referă la suferinţa şi moartea lui Iisus. Nu este deci, folosirea cuvântului în sensul general negativ, de viciu. Atât Patimile, cât şi evenimentele vieţii lui Hristos, aparţin timpului istoric. ,,Aşa cum consemnează Evangheliile, în acest caz este vorba despre un fapt istoric care s-a petrecut în timpul guvernării lui Pilat din Pont. Fiind om desăvîrşit, Hristos a avut fire omenească adevărată şi a trăit într-o anumită epocă. Din acest motiv, Sfinţii Evanghelişti dau o mare importanţă aspectului istoric al Răstignirii. În acelaşi timp însă, Răstignirea este o taină, că se referă la biruinţa lui Hristos asupra morţii şi la replămădirea firii omeneşti. Aşadar, nu avem de-a face numai cu rememorarea unui eveniment istoric, cu tristeţea pentru nedreptatea care i s-a făcut unui om drept, ci mai ales cu un triumf asupra diavolului, a morţii şi a păcatului. Elementul tainic al acestui eveniment istoric nu izvorăşte numai din biruinţa lui Hristos, pentru că are legătură şi cu viaţa noastră personală. Puterea tainei Răstignirii şi a Învierii Mîntuitorului constă tocmai în împărtăşirea fiecăruia dintre noi din Patima şi din Răstignirea lui Hristos în spaţiul tainic al Bisericii. Prin urmare, în zilele Săptămînii Mari nu ne aflăm numai în faţa laturii istorice a evenimentului, ci mai ales în faţa celei tainice şi duhovniceşti. Aceasta înseamnă că, în măsura în care învingem moartea în viaţa noastră personală prin puterea lui Hristos, Care S-a răstignit şi a înviat, participăm şi noi la biruinţa lui Hristos asupra morţii“ spune eruditul teolog şi mitropolit Hierotheos Vlachos.

De ce a pătimit Hristos?

,,În textele liturgice din Săptămîna Mare se spune în repetate rânduri că Patima lui Hristos a fost de bunăvoie: ,,Mergând Domnul spre Patima cea de bunăvoie…“. La fel ca în cazul întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, şi Patimile Domnului s-au făcut prin bunăvoinţa Tatălui şi prin participarea Duhului Sfînt, dar cu voia Fiului. Hristos nu a pătimit nimic fără voia sa şi nu a fost supus de nimeni pentru că era liber în toate“. (Hierotheos Vlachos) Aici vedem profunzimea cuvintelor lui Iisus: ,,Nimic nu este mai bine ca un om să-şi dea viaţa pentru prietenii lui“. Jertfa lui Iisus trebuie să caracterizeze sentimentele de prietenie dintre oameni. Fără dăruire, nu există prietenie adevărată. Persistă totuşi întrebarea: ,,De ce trebuia să pătimească Hristos?“ ,,Din învăţătura Sfinţilor Părinţi cunoaştem că întruparea Cuvântului a fost voia anterioară a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că Dumnezeu a hotărât şi a plănuit întruparea Cuvîntului înainte de crearea omului, fără ca această hotărâre să aibă vreo legătură cu păcatul lui Adam, lucru care este perfect admisibil din punct de vedere teologic, deoarece omul nu ar fi putut niciodată ajunge la îndumnezeire dacă nu ar fi existat o anumită persoană în care firea dumnezeiască să fie unită cu cea omenească fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire şi fără împărţire. Consecinţa căderii lui Adam au fost numai patimile, Răstignirea şi moartea lui Hristos, tocmai pentru că moartea intrase în lume prin această cădere. Aşadar, Hristos a luat trup muritor şi pătimitor prin voia Sa, El nefiind supus niciunei constrângeri…În primul rînd, Hristos S-a întrupat pentru a îndrepta greşeala lui Adam. Ştim din Vechiul Testament că Adam nu a reuşit să se statornicească în lumină şi să ajungă la îndumnezeire. Drept urmare, Hristos, Care este noul Adam, a făcut ceea ce vechiul Adam nu a izbutit. Adam a avut chip sfânt, dar nu l-a păstrat cum era pentru că, după cădere, chipul i s-a întunecat şi s-a înnegrit. Acum însă, prin întrupare, Hristos ia trup omenesc pentru a reînnoi chipul şi a înveşnici trupul. De aceea, prin întrupare, Hristos dă oamenilor o a doua împărtăşire, cu mult mai străină decât prima. Aşadar, Dumnezeu Cuvîntul a venit pentru a doua oară în comuniune cu omul, această a doua comuniune fiind cu mult mai greu de închipuit decât prima, pentru că, la început, nouă ni s-a dat ce era mai bun, şi anume chipul, iar acum, Hristos ia ce este mai rău, adică trupul omenesc…În al doilea rînd, Hristos S-a întrupat pentru a birui moartea prin trupul Său şi pentru a face din acest trup un adevărat medicament al veşniciei, pe care omul muritor să îl ia şi să îşi afle tămăduirea. Descoperirea unui medicament pentru o anumită boală trupească dă speranţa de vindecare fiecărui om care suferă de acea boală. Pedepsele din Vechiul Testament, Legea, proorocii, semnele, schimbările de pe pămînt şi din cer etc. nu puteau să-l vindece pe om de multele sale patimi şi de idolatrie şi de aceea, trebuia un leac mai puternic. Acest leac puternic este Dumnezeu Cuvântul, Care S-a întrupat şi a murit pentru om. Aşadar, omul poate să biruiască moartea numai prin Hristos. Prin urmare, primul Adam nu a putut să-l biruiască pe Diavol şi a murit. Acum însă, noul Adam, adică Hristos, îl surpă pe Diavol şi calcă pe moartea care era urmarea păcatului. De aceea, dacă omul vrea să se unească cu Hristos, poate şi el să biruiască moartea şi diavolul. În ciuda vicleniei sale, diavolul nu poate să-l învingă pe omul matur în Hristos, aşa cum a izbutit cu neîncercatul Adam. Omul care trăieşte în Biserică şi care se uneşte cu Hristos este matur şi desăvîrşit“ spune părintele Vlachos.

Rolul Crucii

Crucea este un catalizator prin care dobândim cerul, este armă defensivă,  scut, platoşă, dar şi ofensivă- suliţa prin care împungem atacurile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Învierea lui Hristos a venit mai întîi prin Cruce. ,,Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia celui fără de păcat. Crucii tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea ta o lăudăm şi o mărim: că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea; totdeauna binecuvîntând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a strigat“ spunem în rânduiala Utreniei. Instrumentul de tortură rânduit criminalilor, hoţilor şi tâlharilor la drumul mare, prin jertfa lui Iisus, a devenit catapultă spre cer pentru toţi cei care cred în Iisus Hristos şi îşi însuşesc modelul de viaţă hristic, Jertfa.   Viaţa creştinului este plină de jertfe. Totul este o taină în viaţa noastră, naşterea, viaţa, căsătoria, moartea. Omul este înconjurat de taină în toate stările vieţii sale. ,,Chenoza (N.R- din grcescul kenosis- ,,deşertare, condiţie de smerenie, de umilire“ se referă la întruparea Fiului lui Dumnezeu, asumarea firii omeneşti şi a jertfei pentru întreaga omenire) crucii e dovada cea mai limpede şi mai puternică a totalităţii şi seriozităţii întrupării lui Dumnezeu. A fost ales un popor mic, sărac şi subjugat, a fost preferată familia modestă a unui teslar ( nu a unui nobil, unui bogătaş, unui cărturar, unui preot). Ba mai mult decât atât, spre a da întrupării caracterul ei ireversibil, totalitar, autentic, cinstit, neprecupeţit, s-a recurs la moartea pe cruce, chin cumplit, prelung, supliciu ruşinos şi socotit blestemat, infamie supremă: spre a preface întruparea divinităţii în acceptarea completă a condiţiei omeneşti. Parcă s-a prevăzut cartea lui Andre Malraux, ,,Condiţia umană“ (acolo unde prizonierii sunt azvârliţi de vii în cazanele locomotivelor) şi tot şirul de chinuri atroce născocit pe durata eonilor de mintea inventivă a omului. Domnul a ţinut să cunoască în deplină realitate condiţia umană în forma ei cea mai necamuflată, maximală, exaperată. Adevărul adevărat, Capătul nopţii“ spune Nicolae Steinhardt, eruditul literat transformat prin ciurul temniţei în părintele Nicolae de la Mănăstirea Rohia.

Prefacerea prin moarte

Există un tropar esenţial care se cântă în Sîmbăta Mare: ,,Prin moarte ai prefăcut ce era muritor şi prin îngropare ce era stricăcios; dăruieşti nestricăciune ca un Dumnezeu şi veşnicie zidirii“. Fiul lui Dumnezeu a experimentat viaţa de pământean, dar şi moartea acestuia, odată cu neputinţa firii slăbite şi efemere a omului. S-a coborît până în cele mai întunecate locuri ale abisului sufletului uman, pentru a-l înălţa la lumină şi a-l reda dumnezeirii. ,,Tâlcuind acest tropar, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că doctorii trupului obişnuiesc să vindece bolile trupeşti folosind medicamente opuse, adică usucă suferinţele umede şi umezesc suferinţele uscate sau încălzesc acolo unde este rece din cauza bolii şi răcesc acolo unde este fierbinte. Însă Hristos, ca un adevărat doctor al oamenilor, face tocmai invers, deoarece prin medicamente de un anume fel, vindecă boli de acelaşi fel. Prin sărăcia Lui, tămăduieşte sărăcia lui Adam, prin propria Sa ocară, şterge ocara lui Adam, prin moartea sa, vindecă moartea lui Adam şi prin îngropare, vindecă îngroparea protopărintelui. În plus, pentru că Adam a coborât în Iad, Hristos s-a dus până acolo să îl elibereze. De aici înţelegem dragostea lui Dumnezeu, dar şi înţelepciunea Sa, pentru că, golindu-Se pe Sine, l-a îndumnezeit pe om“. (Hierotheos Vlachos)

Frica lui Hristos înaintea patimilor

Sunt celebre cuvintele: ,,Întristat este sufletul Meu până la moarte“. (Matei 26, 38). Sunt cuvintele lui Iisus în Ghetsimani, grădina în care El obişnuia adeseori să se reculeagă. A ales acest loc pentru ultimele sale clipe de linişte înaintea unui simulacru de proces şi a clipelor de groază ce vor urma pentru El şi discipolii Săi. Iisus a simţit frica cum îi dă târcoale, anxietatea şi angoasa. El a spus: ,,Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti“. (Matei 26,39). ,,Rugăciunea de pe Ghetsimani a fost semn al celor două firi ale lui Hristos. ,,Părinte“ desemnează firea dumnezeiască a lui Hristos, deoarece Cuvântul este de o fiinţă cu Părintele, iar ,,însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti“ desemnează firea omenească, pentru că, în acelaşi timp, Hristos este de o fiinţă cu noi. Astfel, această rugăciune arată că Hristos are două voiri fireşti, între care nu există contradicţie pentru că întotdeauna voia omenească o urmează pe cea dumnezeiască şi se supune ei. Deoarece moartea nu este o stare firească pentru om, voia omenească a cerut izbăvirea de moarte, dar în cele din urmă, ea s-a supus voii dumnezeeşti. Tocmai de aceea Patima lui Hristos a fost de bunăvoie. Chiar dacă voia omenească nu este de o fiinţă cu Tatăl, ea se supune celei dumnezeieşti, devenind astfel voia lui Dumnezeu Tatăl“ spune mitropolitul Vlachos.

Martorii Învierii

A fost sărutul lui Iuda, soldaţii veniţi cu gărzile preoţilor, Malhus cel care a rămas fără ureche,  tăiat cu sabia de Petru, martorii mincinoşi, apoi hlamida roşie, cununa cu spini, biciul, acel groaznic ,,flagelarium“ roman care avea în capete bile de fier ce sfârtecau trupul condamnatului. Apoi năframa Veronicăi pe care s-a imprimat prima icoană nefăcută de mână omenească,  chipul lui Hristos, Domnul. Iisus a fost pus între doi tâlhari, binecuvîntând lumea aceea scabroasă şi hulitoare chiar de pe Cruce. Pilat s-a spălat pe mâini după ce popii cei mari ai iudeilor l-au cerut pe Baraba,  răzvrătitul care făcuse ucidere, în locul lui Iisus. Ce a zis Pilat în sinea lui? ,,Popor de nebuni, spălaţi-vă pe cap cu nebuniile voastre!“ Şi apoi i-a lăsat să-şi ducă până la capăt nebunia acestei lumi. ,,Sîngele lui să fie asupra noastră şi a copiilor noştri“ urlau năimiţii isterizaţi de manipularea marilor arhierei. După şaptezeci de ani, dorinţa le fu îndeplinită: Ierusalimul a fost făcut una cu pământul, şi Templul odată cu el. Apoi a fost mormântul gol şi îngerul care le-a zis femeilor ce veniseră să-i ungă trupul cu mir: ,,Pentru ce îl căutaţi pe Cel viu printre cei morţi? A înviat, nu este aici“. ,,Învierea Domnului Iisus Hristos, noi o sărbătorim ca şi când noi am fost de faţă la toate cele ce s-au întâmplat atunci şi asta nu este o artificialitate, în sensul că aşa vrem noi, ci aşa vrea Biserica. Biserica ne pune în faţa evenimentului nu numai aducându-ne aminte de el, ci făcându-l accesibil: şi noi stăm în faţa mormântului gol, şi noi parcă am vedea giulgiurile, şi noi parcă am fi împreună cu cei doi care au mers spre Emaus, şi noi parcă am fi de faţă când Domnul Hristos s-a arătat în ziua Învierii Sale. Aşa încât, cred că e potrivit de data aceasta şi pentru întâlnirea noastră de acum, să ne gândim la arătările de după Învierea Domnului Iisus Hristos, pe baza Evangheliilor. Se ştie că Învierea Domnului este mai presus de lume, imposibil de înţeles cu mintea omului care nu gândeşte în supralogic. Dacă gândeşti în dimensiunile obişnuitului, atunci n-ai posibilitatea să înţelegi nimic din Înviere şi ai posibilitatea să o refuzi, aşa cum de fapt au refuzat-o toţi cei care au auzit despre Înviere. Cei doi care mergeau spre Emaus vorbeau despre Înviere ca despre ceva despre care spun alţii, dar ei nu erau convinşi că lucrurile s-au petrecut aşa. S-au convins de ea prin puterea Mîntuitorului Înviat, abia atunci cînd L-au văzut (cunoscut) pe Domnul Hristos, când au avut conştiinţa că s-au întâlnit cu Domnul Hristos Înviat; fără acesta ei ar fi rămas tot la o afirmare a altora…Dar când au avut întâlnirea cu Domnul Hristos sau conştiinţa că s-au întâlnit cu Domnul Hristos, n-au mai zis că au zis alţii că Hristos a Înviat, ci ei înşişi s-au dus şi au zis către alţii că Hristos a Înviat. Ceilalţi ucenici din Ierusalim când s-au întâlnit cu cei care au zis ,,Hristos a Înviat!“, au putut zice şi ei: ,,Adevărat a Înviat“ spune părintele Teofil Părăian. Femeile mai întâi, apoi ucenicii, au fost martori ai Învierii lui Hristos. Şi noi, prin credinţă, devenim martori ai celei mai mari minuni pe care Iisus a săvîrşit-o,  Învierea Sa din morţi.

,,Nu vă  temeţi”

,,Tîrziu, Sîmbătă noaptea, cînd se lumina de ziua întâia a săptămânii, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului pogorând din cer a venit, a rostogolit piatra şi a stat deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era luminoasă ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui era albă ca omătul. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul vorbind femeilor le-a zis: ,,Nu vă temeţi voi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici, că s-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Duceţi-vă degrabă şi spuneţi ucenicilor Lui că s-a sculat din morţi şi iată merge înaintea voastră în Galileia; acolo îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă. Iar ele au plecat în sârg de la mormânt şi cu frică şi cu bucurie mare au alergat ca să vestească pe ucenicii Lui. Dar când mergeau ca să vestească pe ucenici, iată Iisus le-a întâmpinat şi le-a zis: Bucuraţi-vă. Ci ele venind aproape au cuprins picioarele Lui şi s-au închinat Lui. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi daţi de veste fraţilor mei, ca să meargă în Galileia, şi acolo Mă vor vedea“. (Matei 28, 1-10) În noaptea sfântă, cocoşul nu va mai striga a treia oară pentru a vesti lepădarea lui Petru, ci doar cetele îngereşti, care cîntă: Hristos a Înviat!

(Ştefan BOTORAN)