Uniunea Europeană se vrea ca un  status-quo al prosperităţii şi al democraţiei dar, dacă intrăm în profunzime, studiind istoria, vom observa că fostele mari imperii se reîntorc, însă sub forma mielului blînd sau al bunului păstor invitînd şi celelalte state mici să se ralieze acestui ,,Canaan“ al făgăduinţei, în care leul stă îmbrăţişat cu mielul, iar săbiile sînt transformate  în pluguri. Austria şi Ungaria, deşi au aderat în valuri comune, trebuie luate în acelaşi cadru, ţinînd seama de istoria zbuciumată a Balcanilor, acest ,,butoi cu pulbere“ al bătrînei ,,Evrope“. Austria aderă la Uniunea Europeană în anul 1995, împreună cu Finlanda şi Suedia. În anul 2004, Ungaria intră şi ea împreună cu Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru şi Malta. Cehia şi Slovacia au făcut parte din fostul Imperiu Austro-Ungar, deci nimic nu este întîmplător.

Tratatele care au la bază Uniunea Europeană

La data de 18 aprilie 1951 se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, sau CECO, după cum am mai menţionat. Acest tratat intră în vigoare cu data de 23 iulie 1952 şi expiră pe 23 iulie 2002. La 25 martie 1957 este semnat tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene. Evenimentul are loc la Roma şi intră în vigoare începînd cu data de 1 ianuarie 1958. Acesta poartă denumirea de ,,Tratatul de la Roma“. Mai avem un tratat de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom), semnat la Roma în acelaşi timp cu Tratatul CEE. Pe data de 7 februarie 1992 este semnat la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană (UE), care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Mai este numit şi ,,Tratatul de la Maastricht“. ,,La Maastricht, guvernele statelor membre au convenit, de asemenea, să conlucreze în domeniul politicii externe şi de securitate, precum şi în materie de ,,justiţie şi afaceri interne“. Prin adăugarea acestei cooperări interguvernamentale în sistemul existent al Comunităţii, Tratatul de la Maastricht a creat o structură nouă, cu trei ,,piloni“, cu caracter politic şi economic în egală măsură. Aceasta este Uniunea Europeană (UE). Tratatele stau la baza tuturor acţiunilor UE. ,,Tratatele au fost modificate de fiecare dată cînd au intrat noi state membre. La anumite intervale de timp, tratatele au fost modificate pentru a realiza reforma instituţiilor Uniunii Europene şi pentru a-i atribui noi domenii de responsabilitate. Aceasta se realizează întotdeauna prin organizarea unei conferinţe speciale a guvernelor naţionale ale UE ( o ,,conferinţă interguvernamentală “ sau CIG)“. Acestea au fost:

  • Actul Unic European (AUE), semnat în februarie 1986, intrat în vigoare începînd cu 1 iulie 1987 care a modificat Tratatul CEE şi a deschis calea pentru realizarea unei pieţe unice;
  • Tratatul de la Amsterdam, semnat în data de 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999 care a extins suveranitatea reunită a statelor membre asupra mai multor domenii ,,o extindere a drepturilor cetăţenilor şi o interacţiune mai strînsă în politicile sociale şi de ocupare a forţei de muncă.
  • Tratatul de la Nissa, semnat în data de 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003 aducînd cu sine alte noi modificări.
  • Tratatul de constituire a unei noi constituţii pentru Europa din 2004 nu a fost aprobat deoarece nu a fost ratificat de toate statele membre.
  • Tratatul de la Lisabona din 2007 care va intra în vigoare cînd va fi ratificat de toate statele membre. ,,Acesta îi va permite UE să devină mai democratică şi mai transparentă, va introduce metode de lucru şi norme privind voturi simplificate, va garanta drepturile noastre fundamentale prin intermediul unei carte şi îi va permite Uniunii să exprime printr-o singură voce în ceea ce priveşte aspectele globale“ spune ,,Ghidul instituţiilor UE pentru fiecare“.

Cei care au făurit Europa Centrală revin în forţă

Putem spune, şi pe bună dreptate, că în perioada 1995-2004, cele două puteri care au făurit Europa Centrală revin în forţă pentru a-şi spune cuvîntul. Austria va super-viza ţările fostului Imperiu iar Ungaria şi-a dorit mereu să ,,pedepsească“ Trianonul. Pentru că, în ceea ce priveşte istoria UE, trebuie să fim realişti să înţelegem motivul pentru care au aderat aceste ţări: unele, care au făcut parte din fostul bloc comunist, din dorinţa de a avea un itinerariu spre lumea pe care ele o credeau ,,mai civilizată“ iar altele, ţările puternice şi fostele imperii, pentru a redobîndi ceea ce au pierdut în urma revoluţiilor naţionale şi al Primului Război Mondial prin ,,multi-naţionale“ şi pieţe de desfacere, pentru a subjuga prin clientela politică şi cozile de topor ,,naivele“ state care au crezut că aderă la ,,Țara Făgăduinţei“. Prin manevre obscure şi de culise, ţările care nu au ştiut să negocieze, au fost transformate în noi ,,colonii“. ,,Imperiul Austro-Ungar, un conglomerat multi-naţional şi multietnic de state aflate sub dominaţia autoritară a suveranilor habsburgici, a fost una dintre marile puteri europene în secolul al XIX-lea, dar presiunile naţionaliste şi înfrîngerea în primul război mondial îi vor aduce prăbuşirea. Deşi Habsburgii nu au cucerit un imperiu peste mări, ei au întreprins una dintre cele mai notabile aventuri expansioniste în Europa, prin anexarea unei regiuni balcanice cu o numeroasă populaţie musulmană, Bosnia-Herţegovina, în 1908. Totuşi, lipsa de colonii străine nu a împiedicat Austro-Ungaria să se implice în multe acţiuni îndrăzneţe, de la supunerea Egiptului şi Sudanului imperialismului occidental la Răscoala Boxerilor din China. Comercianţii din portul Trieste, savanţii, misionarii şi aventurierii din Austro-Ungaria şi-au făcut simţită prezenţa în diverse părţi ale lumii coloniale, iar guvernul de la Viena, afişînd în mod deschis ambiţii internaţionale, a sprijinit ,,imperialismul colectiv“ european la finele secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului XX. Imperiul Habsburgic însuşi, creat în mare parte prin cuceriri, condus dintr-o capitală imperială, marcat de inegalităţi în statut, drepturi politice şi dezvoltare economică între aşa-numitele ,,naţionalităţi istorice“ şi popoarele supuse dintre graniţele sale, frămîntat de rebeliuni pe baze etnice şi mişcări politice de-a lungul secolului al XIX-lea, are, în unele privinţe, caracteristicile altor imperii, mai fragmentate din punct de vedere geografic, care au făcut parte din peisajul politic internaţional în epoca modernă“ spune Walter Sauer, colaborator al lui Robert Aldrich la studiul intitulat sugestiv ,,Epoca Imperiilor“. ,,În anii 70 ai secolului trecut, mai spune Sauer, exista deja o dezbatere aprinsă între istoricii din est şi cei din vest, dar evoluţiile politice de după 1989 au generat o nouă provocare, odată cu dezintegrarea sistemelor socialiste din estul şi sud-estul Europei, şi ulterioara reorientare ideologică a elitei lor sociale. A existat nu doar o preocupare crescîndă pentru istorie, dar şi o revizuire frecventă a interpretărilor anterioare, ,,reinventarea Europei Centrale“, după spusele lui Steven Beller. Nu e nimic nou în conştientizarea faptului că Europa Centrală a fost, timp de secole, relativ omogenă cultural, politic şi economic, cu monarhia habsburgică aflîndu-se în centrul său, ca o formă de structură statală ce a existat pînă în 1918. Ce s-a schimbat este percepţia acestui imperiu. Analizele naţionaliste ale monarhiei danubiene, văzută ca o Volkerkerker (închisoare a popoarelor) şi criticismul iluminist faţă de respingerea drepturilor democratice au deschis calea viziunii adesea nostalgice asupra unei comunităţi multietnice de civilizaţii, un ,,imperiu grijuliu“.

Casa de Habsburg

Între 1526-1527, trei state din Europa se unesc sub domnia familiei de Habsburg. ,,Acest moment crucial s-a petrecut după moartea regelui Ungariei şi Boemiei, Ludovic II, în bătalia de la Mohacs împotriva otomanilor. Ca urmare a alianţei matrimoniale şi a tratatului de moştenire de la 1515, tînărul arhiduce Ferdinand de Habsburg a preluat atunci controlul asupra următoarelor regiuni: arhiducatul de Austria, unde existau legături familiale cu mai multe teritorii din Alpi (Tirol, Steiermark etc) şi fusese condus încă din 1278 de dinastia habsburgică. Din prima jumătate a secolului al XV-lea, Habsburgii deţinuseră continuu titlul de regi sau împăraţi ai Sfîntului Imperiu Roman; puternicul regat al Boemiei (legat de Moravia şi alte principate din Silezia), care de asemenea făcuse parte din Sfîntul Imperiu Roman şi fusese condus de diferite case regale, cu începere din secolul al XII-lea; regatul Ungariei (în mare parte compus din Ungaria de astăzi, Slovacia, Croaţia şi nord-vestul României), care fusese ocupat în secolul IX de migratorii maghiari şi reprezenta o importantă punte strategică şi economică între Occident şi estul şi sudul Europei“. (Walter Sauer, Austro-Ungaria: făurirea Europei Centrale). Nu intrăm foarte minuţios în istoria Austriei şi a Ungariei, pentru că trebuie să facem o sinteză a unei alianţe şi să ajungem la motivele pentru care Austria şi Ungaria, care au constituit Imperiul Austro-Ungar la un moment dat, au îmbrăţişat această aderare la Uniunea Europeană. Ele au avut în permanenţă sub vizor fostele teritorii: Clujul, perla coroanei, de pildă. ,,Pe la începutul secolului al XVIII-lea, Habsburgii şi familiile nobiliare de origini etnice diferite care erau înrudite cu ei îşi adjudecaseră statul imperial, îşi asiguraseră dominaţia asupra unei mari părţi din Europa Centrală şi impusesră totodată Contrareforma catolică. Pe de altă parte, cînd linia spaniolă a Casei de Austria s-a stins, în 1700, Spania şi coloniile sale, împreună cu sudul Italiei, au fost pierdute şi doar ceea ce va deveni ulterior Belgia a rămas în stăpînire austriacă. Relativa stabilitate politică şi extraordinara propăşire culturală ce a luat forma barocului austriac au permis istoricilor de mai tîrziu să descrie imperiul lui Carol VI drept ,,o mare putere“. Totuşi, ei au acordat mai puţină atenţie tulburărilor sociale continue manifestate prin diverse răscoale populare şi prin protestele claselor inferioare de la oraşe, ca şi opoziţiei constante a dizidenţilor religioşi. Doar provocarea politică şi militară la adresa monarhiei, reprezentată de celelalte puteri europene, de îndată ce linia masculină a Habsburgilor austrieci s-a stins, în 1740, a demonstrat atît factorilor de decizie contemporani cît şi istoricilor moderni cît de şubrede erau fundamentele interne ale acestei mari puteri. Războaiele purtate de tînăra fiică a lui Carol VI, arhiducesa Maria Tereza (1740-1780), pentru a-şi salvgarda tronul au oferit un motiv foarte practic pentru introducerea unei reforme care puteau ajuta monarhia să supravieţuiască. O eliberare graduală a ţăranilor de exploatarea la care erau supuşi de aristocraţii latifundiari a fost destinată nu doar să stimuleze producţia agricolă ci şi, pe termen lung, să extindă temelia statului în privinţa taxelor; expansiunea autorităţii centrale a adus cu sine o mai mare uniformizare şi eficienţă în administraţia statală şi a creat cadrul legal necesar revigorării economiei; inovaţiile structurale şi tehnice au ajutat la modernizarea armatei şi au fost întreprinşi primii paşi pentru restricţionarea puterii excesive a clerului catolic. Cînd tratatul de pace din 1748 a fost semnat la Aix-la-Chapelle (Aachen), chiar dacă Austria a fost forţată să renunţe la unele părţi din nordul Italiei (în favoarea Spaniei Bourbonilor) şi Silezia (cedată Prusiei), supravieţuirea dinastiei de Habsburg-Lothringen- era asigurată. Pe la 1770, în cadrul creat de împărţirea Poloniei şi de declinul incipient al Imperiului Otoman, Austria a fost chiar capabilă să realizeze importante achiziţii teritoriale: sudul Poloniei, Galiţia (vestul Ucrainei) şi Bucovina (acum parte a României)“ (Sauer). Napoleon i-a băgat în sperieţi pe austrieci la Austerlitz şi în timpul campaniilor din Italia iar Austria a pus umărul la ,,Sfînta Alianţă“ pentru a-l învinge pe ,,căpcăunul din Corsica“ împreună cu Rusia şi Prusia. Napoleon este învins în ,,bătălia naţiunilor“ de la Leipzig în 1813, apoi definitiv la Waterloo de către Wellington.

Premisele actualei Uniuni Europene sau ,,să nu fim naivi“

,,Cînd alianţa monarhiilor feudale din Austria, Rusia şi Prusia l-a învins pe ,,noul-venit“ Napoleon în 1813 şi 1815, s-a deschis calea spre restauraţia politică de-a lungul Europei. Faptul că marele congres reunit în 1814-1815 pentru a restructura Europa s-a desfăşurat la Viena a fost, într-un anumit grad, o recunoaştere a rezistenţei încăpăţînate opuse de Habsburgi lui Napoleon. În termeni teritoriali, Imperiul Austriac a profitat mai ales prin acapararea Veneţiei şi a Salzburgului. Importanţa Congresului de la Viena constă în redesenarea multor graniţe, în restaurarea politică a dinastiilor legitime din întreaga Europă şi în acordurile multilaterale încheiate între puterile continentale. Acest ,,concert al Europei“ a asigurat o structură relativ stabilă pentru relaţiile internaţionale, ce a durat pînă la primul război mondial şi poate fi privită ca un precursor neoficial al Uniunii Europene“ spune Walter Sauer. Deci, să nu fim naivi! Este îndeajuns să priveşti în istorie iar astăzi se vede cum iubeşte ,,Europa“ statele mici. ,,Reforma agrară, spune distinsul profesor dr. universitar Ioan Sabău Pop, fu pusă în vigoare din primele luni ale anului 1919. Indemnizaţiile, trebuie să recunoaştem, erau departe de a prezenta valoarea actuală a pămînturilor pe piaţa liberă. Aproape egală cu această valoare în momentul în care reforma a fost concepută şi înscrisă în Constituţie, indemnizaţia a scăzut considerabil în continuare, în urma deprecierii monedei româneşti. Îi era totuşi imposibil Guvernului să mărească cifra despăgubirii oferite: ar fi dus la ruina financiară şi ar fi năruit în acelaşi timp o reformă care i se părea, pe bună dreptate, garanţia cea mai preţioasă a păcii sociale şi singurul remediu eficient împotriva bolşevismului invadator. Proprietarii români s-au resemnat, deci, să accepte sacrificiul care i se cerea. Acelaşi lucru şi în cazul proprietarilor străini, cu o singură excepţie: în Transilvania, regiune anexată a României, în urma războiului, un anumit număr de proprietari unguri, folosindu-se de un drept pe care le-o rezervase tratatul de la Trianon, au optat pentru cetăţenia ungară şi au susţinut că acelaşi tratat îi excepta de la legea comună. Au revendicat o situaţie privilegiată faţă de proprietarii străini cît şi faţă de românii înşişi şi au pretins că bunurile lor trebuiau să fie scutite de măsurile de expropiere prevăzute de legile agrare. Aceasta este originea conflictului grav în care se bat încă şi azi Guvernul român şi cel maghiar“.

Şi a venit dualismul

,,Unul dintre mijloacele apărării comune şi unite, decurgînd din ,,Pragmatica sancţiune“, este conducerea corespunzătoare a afacerilor externe. Această conducere corespunzătoare presupune comunitatea de vederi în afacerile externe, care privesc împreună toate ţările aflate sub dominaţia majestăţii sale“ spune amendamentul 8 al Pactului dualist din anul 1867. ,,Un alt mijloc al apărării comune îl reprezintă armata şi măsurile referitoare la aceasta“ stipulează amendamentul 9. Amendamentul 16 spune clar: ,,Parlamentul maghiar recunoaşte finanţele ca domeniu de interes comun. Țările coroanei maghiare pe de o parte, iar pe de altă parte ţările şi provinciile majestăţii sale să fie privite ca două părţi separate, cu drepturi egale depline“. Ceea ce a însemnat acest dualism pentru românii din Ardeal, se ştie foarte bine. ,,Criza profundă în care se afla Imperiul Habsburgic la mijlocul deceniului şapte a determinat curtea de la Viena să accepte, ca o posibilă formulă salvatoare, compromisul cu clasele conducătoare maghiare. Ausgleich-ul din 1867 a însemnat pentru Transilvania pierderea autonomiei plitico-instituţionale şi includerea ei administrativă în Transleithania, partea ungară a monarhiei dualiste“ (Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan- Istoria Transilvaniei). Sauer adaugă: ,,Pe lîngă efemera constituţie Kremsier, smulsă împăratului, şi experimentele de pe la 1860, abia la finele anului 1867 s-a ajuns la un acord asupra constituţiei, deşi de fapt au fost două constituţii, una austriacă, alta maghiară, care funcţionau împreună, prin intermediul unor regulamente complicate. Din perspectiva oportunităţilor extrem de reduse la participarea politică, identificarea maselor cu ,,Austro-Ungaria“ a fost ceva mai mult decît superficială“. Istoricul austriac Roman Sandgruber spunea: ,,O apreciere critică a atitudinilor din sînul aristocraţiei, armatei şi comunităţii economice îndreptate către soluţii violente, putere, război şi proceduri autoritare este absolut necesară dacă dorim să facem o judecată obiectivă a ceea ce a reprezentat, indubitabil, o perioadă decisivă pentru istoria Austriei“ iar Sauer completează: ,,Nu întîmplător, căderea Imperiului Habsburgic a fost legată de una dintre cele mai teribile catastrofe din secolul XX: izbucnirea primului război mondial, în 1914“.

În loc de sfîrşit

Austro-Ungaria vrea să se redeseneze, dar sub o altă formă, în ciuda naivilor care socotesc aceste ipoteze drept aberaţii ,,naţionaliste“. Vă mai amintiţi de Tîrgu-Mureş, martie 1990? Să punem în legătură cazul Nadăş, pădurile ciopîrţite care iau calea Austriei, o Austrie în care tăierea arborilor este pusă sub codul penal şi defilările din Harghita-Covasna în uniforme de honvezi, şi cîte şi mai cîte. Ne adaptăm greu într-o Uniune Europeană care, de fapt, ,,fură“ în numele democraţiei, a libertăţii şi bunăstării. (Ştefan BOTORAN)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here