În anul 1995 Finlanda şi Suedia aderă la Uniunea Europeană. Finlanda, o ţară mică, a jucat mai mult un rol de pion în ceea ce priveşte strategiile geo-politice, ea a fost inclusă în regatul Suediei, iar pentru o perioadă a aparţinut Rusiei. Suedia este o altă ţară scandinavă cu pretenţii imperiale şi colonialiste.
Scandinavia, o istorie colonialistă exotică
,,Comparat cu marile naţiuni europene de navigatori, spune Knud Jespersen, care, la începutul epocii moderne, şi-au creat vaste imperii coloniale şi au lăsat astfel o amprentă profundă asupra istoriei lumii, posesiunile scandinave de peste mări au rămas mici şi nesemnificative ca întindere şi ca importanţă istorică. Acest lucru s-a datorat, într-o oarecare măsură, economiei regionale, mai degrabă înapoiate, dar poate fi explicat şi prin poziţia geografică, în cea mai nordică parte a Europei. Iernile lungi şi geroase făceau adesea apele să îngheţe, limitînd navigaţia la doar cîteva luni pe an. Contribuţia scandinavă la istoria generală a expansiunii europene peste mări era prin urmare menită să fie cît mai curînd una limitată. Pe de altă parte, experienţa colonială a naţiunilor scandinave face parte dintr-un şablon mai larg şi în acelaşi timp constituie un element exotic în istoria Scandinaviei. Abia la mijlocul secolului al XVII-lea, două secole după ce descoperirile spaniole şi portugheze deschiseseră europenilor lumea de peste mări, scandinavii au început să manifeste un interes serios în încercarea de a dobîndi propriile lor posesiuni pe continente îndepărtate, unde portughezii, spaniolii, olandezii şi englezii se stabiliseră deja de multă vreme. Scandinavii n-au fost conduşi de dorinţa de a face noi descoperiri, aşa cum fusese cazul în epoca vikingă, ci doreau pur şi simplu să aibă partea lor de profit din comerţul colonial. Un alt stimulent important l-a reprezentat doctrina economică a mercantilismului, tot mai prevalentă, potrivit căreia statul trebuia să-şi fie sieşi suficient şi să aibă o balanţă comercială pozitivă. Pentru a îndeplini aceste ţeluri într-o economie globală tot mai competitivă, posesiunea de colonii peste mări este vitală. Aceasta face chestiunea accesului direct la pieţele lucrative orientale un important factor al politicii scandinave, la începutul epocii moderne“. Aceasta este şi cauza orientării acestor ţări spre Uniunea Europeană: strategia economică. Finlanda, o ţară mică, a fost atrasă de această strategie, Suedia, mai mult, îşi doreşte un cuvînt de spus la masa marilor puteri economice.
Scandinavia, dominată de două mari formaţiuni
,,Scandinavia acestei perioade a fost dominată de două mari formaţiuni statale: regatul Suediei, care includea şi Finlanda, şi monarhia duală Danemarca-Norvegia, condusă de casa regală de Oldenborg. În termeni geografici, Suedia acoperea partea nordică şi estică a peninsulei scandinave şi graţie dominaţiei asupra Finlandei înconjura Golful Botnic, pînă la Golful Finic. Singurul său acces liber la rutele de comerţ internaţional era zona îngustă din jurul gurii de vărsare a rîului Gota, pe coasta vestică a peninsulei Scandinavia unde în cele din urmă a apărut importantul oraş comercial Gothenburg. Pe de altă parte, toate corăbiile suedeze trebuiau să treacă prin Sound, îngusta strîmtoare dintre Zeelanda şi Scania, care, pînă în 1658, a rămas o cale de apă daneză sub controlul strict al marinei daneze. Din cauza acestei realităţi geopolitice, Suedia n-a avut o tradiţie a comerţului la distanţe lungi, prin intermediul vaselor transoceanice. În schimb, ea a reuşit să-şi construiască o economie bazată în principal pe comerţul cu Europa Răsăriteană, peste Marea Baltică“ spune Jespersen.
Pretenţiile coloniale ale Suediei
În secolul XVII, Suedia intră în posesia fostelor provincii daneze din peninsula scandinavică în urma unor războaie victorioase împotriva Danemarcei şi Germaniei. Sound, dintr-o strîmtoare exclusiv daneză, devine o cale maritimă deschisă mai multor ţări. Suedia dobîndeşte astfel importantul centru comercial Bremen din nord-vestul Germaniei permiţîndu-i accesul direct la rutele internaţionale ale comerţului făcînd, pentru Suedia, posibilă achiziţia de colonii. ,,Încă de pe la 1620, guvernul suedez a studiat posibilitatea stabilirii unor capete de pod peste mări. Totuşi, angajamentul tot mai activ al Suediei în conflictele europene a amînat pentru puţin timp aceste proiecte. Abia după 1630 ele au fost reluate, pe baze realiste, sub forma unor încercări de a stabili o colonie suedeză pe malul vestic al rîului Delaware, nu departe de actualul oraş Philadelphia. Cel ce a avut această idee a fost un afacerist olandez, Peter Minuit. Finanţat de capitalul suedez şi danez şi avînd instrucţiuni detaliate din partea guvernului suedez, Minuit, avînd la dispoziţie două corăbii, a părăsit Suedia în noiembrie 1637, pentru a întemeia o colonie suedeză în zona stabilită. El a ajuns la destinaţie în martie 1638 şi a înfiinţat imediat un post comercial, pe care l-a numit Fort Christina, în onoarea suveranei suedeze. Noua Suedie de pe continentul nord-american a devenit astfel realitate. Totuşi, întreprinderea suedeză a durat doar şaptesprezece ani şi s-a încheiat brusc cînd, în 1655, Peter Stuyvesant, guvernatorul Noii Olande vecine, a decis să pună capăt acestei rivalităţi, ocupînd colonia suedeză, lipsită de apărare şi anexînd-o posesiunilor olandeze. La puţin timp după aceea, colonia olandeză din America de Nord a fost ea însăşi ocupată de britanici şi a devenit parte a imperiului colonial britanic. În acelaşi timp, New Amsterdam, principala aşezare din regiune, a devenit New York“ (Scandinavia: un intrus în imperialismul european, Knud J.V. Jespersen- Epoca Imperiilor, coordonator Robert Aldrich). Prezenţa suedezilor a lăsat însă urme culturale adînci în această parte a lumii. ,,Chiar la finele secolului al XVIII-lea mai mult de 1200 de persoane mai cunoşteau limba suedeză şi preoţii suedezi trimişi din patria-mamă au continuat să slujească aici, în şase congregaţii suedeze, chiar pînă cînd SUA şi-au declarat independenţa. Abia în 1789, Biserica suedeză a ajuns la concluzia că nu mai trebuie să trimită alţi preoţi în America şi în cele din urmă, descendenţii coloniştilor din Noua Suedie s-au integrat deplin în comunitatea mai largă a vorbitorilor de limba engleză“ (Jespersen).
Africa de Vest
Suedezii se implică activ în comerţul cu sclavi şi încearcă să iniţieze un cap de pod permanent în Africa de Vest dar succesul a fost limitat şi de această dată. Proiectul este amînat din cauza implicării Suediei în Războiul de 30 de ani. În anul 1648, după Pacea de la Westfalia, ce dădea Suediei controlul asupra regiunii Bremen-Verden, planul a fost. Industriaşul de origine olandeză Louis de Geer, cu acordul guvernului suedez, echipează două corăbii şi le trimite în Africa de Vest. ,,Expediţia s-a dovedit un succes şi în 1650 liderul ei, Henrik Carlof, ca reprezentant al lui Louis de Geer, a încheiat un acord oficial cu suveranul local din Fetu, potrivit căruia suedezii cumpărau o fîşie de pămînt în jurul aşezării numite Cape Coast şi li se permitea să întemeieze un post comercial aici. Ulterior, suedezii au construit o serie de posturi comerciale de-a lungul coastei, la est şi la vest de Cape Coast, în acerbă competiţie cu deja existentele puncte de negoţ de sclavi britanice şi olandeze din regiune. Suedezii s-au menţinut pînă în 1663, cînd în cele din urmă au fost nevoiţi să se predea în urma unor raiduri militare venite din partea britanicilor şi olandezilor, care de asemenea se luptau între ei, în cadrul Războaielor Navigaţiei. A fost sfîrşitul încercării suedeze de a deveni un pion permanent în comerţul transatlantic cu sclavi“ (Jespersen). Insula Saint Berthelemy, de lîngă Guadeloupe, aflată în Indiile de Vest Franceze, a constituit cea mai îndelungată posesiune suedeză de aici. Regele Suediei semnează în anul 1784 un tratat cu Franţa prin care aceasta înmîna Suediei insula nelocuită. Perioada de glorie a insulei a luat sfîrşit după încheierea războaielor napoleoniene, cînd, în anul 1831, Marea Britanie îşi redeschide porturile din Caraibe vaselor americane. ,,Acest pas a făcut portul suedez inutil şi rolul său cheie de port de tranzit a ajuns la final. După ce fusese un beneficiu pentru Suedia pentru cîteva decenii de aur, în jurul lui 1800, insula a devenit o povară şi pentru ca situaţia să fie şi mai gravă a fost lovită de mai multe uragane devastatoare, care au distrus total ultimele rămăşiţe ale infrastructurii comerciale. Analizînd consecinţele acestei stări de lucruri deloc îmbucurătoare, guvernul suedez a decis în 1878 să returneze insula proprietarului iniţial, Franţa“ (Jespersen). Astfel se încheie epopeea colonialistă a Suediei. Ce a urmărit Suedia cu aderarea la Uniunea Europeană? Un obiectiv practic: să redevină o forţă economică, cu un cuvînt de spus pe plan internaţional.
De la Uniunea de la Kalmar, la Uniunea Europeană
Suedia are o istorie cu un parcurs interesant. Deşi a fost o forţă militară în sec. XVII, ea nu va participa la cele două mari războaie mondiale. Primii locuitori ai teritoriului Suediei au fost triburile germanice. După botezarea regelui Olof Skotkonung, în sec. IX, se va introduce creştinismul. Religia oficială este acum luteranismul. În sec. IX are loc unificarea statală iar, în sec. XII, Erik cel Sfînt cucereşte Finlanda şi o alătură regatului suedez pînă în anul 1809. În anul 1164 este înfiinţată arhiepiscopia de Uppsala care va deveni capitala religioasă a Suediei. Birger, fondatorul dinastiei Folkung, stabileşte capitala ţării la Stockholm. Între anii 1314-1363, Suedia va face corp comun cu Norvegia sub conducerea lui Magnus II Eriksson. În anul 1397, Suedia va fi integrată în Uniunea de la Kalmar împreună cu Norvegia, Islanda şi Finlanda, uniune condusă de suveranul Danemarcei. Suedia participă la Războiul de 30 de ani dar va fi înfrîntă în urma războaielor nordice (1700-1721) duse împotriva Rusiei, Poloniei şi Danemarcei pierzînd supremaţia nordului. În anul 1814, prin Pacea de la Kiel, va forma o uniune cu Norvegia. În anul 1865 ţara adoptă o constituţie liberală iar în anul 1888 va avea loc liberul schimb. Se desparte de Norvegia în anul 1905. După ce, în anul 1990, se va confrunta cu o rată mare a şomajului, se va alătura Uniunii Europene în anul 1995. Introducerea monedei euro va fi refuzată însă prin referendumul din anul 2003.
Finlanda între Rusia şi U.E.
Aderarea Finlandei la Uniunea Europeană este o consecinţă directă a istoriei acestei ţări mici, care a dorit să-şi menţină totuşi un statut puternic printr-o economie viabilă şi o educaţie invidiată de cele mai puternice state europene. De menţionat este faptul că prima carte în limba finlandeză a fost tipărită prin iniţiativa episcopului de Turku, Mikael Agricola, în urma Reformei lui Martin Luther. În anul 1548, Agricola traduce Noul Testament şi va intra în istorie drept ,,părintele literaturii finlandeze“. Țara este situată în nordul Europei, estul peninsulei Scandinave, avînd o largă ieşire la Marea Baltică. Ținutul a fost locuit încă din anul 7200 î.Hr., odată cu topirea gheţarilor ultimei glaciaţiuni, lucru ce a permis vînătorilor să migreze către nord. Între sec. I-VIII d. Hr. laponii, populaţia indigenă, sînt împinşi mai adînc spre nordul teritoriului de către primii vorbitori ai limbii finice, care au migrat aici dinspre sud. ,,În Evul Mediu, Finlanda a constituit obiectul rivalităţii constante suedezo-ruse pînă în 1558, cînd Gustav Sasa al Suediei a declarat-o Ducat suedez separat, cu Dietă legislativă proprie. În 1807, Tratatul de la Tilsit între ţarul Alexandru I şi Napoleon a dus la anexarea Finlandei ca Mare Ducat al Rusiei. Revoluţia rusă din 1917 a oferit finlandezilor prilejul de a-şi dobîndi independenţa. Aceasta a fost proclamată în 1919, sub mareşalul Carl Mannerheim, şi a fost introdusă o constituţie democratică, republicană. Cînd noile pretenţii ruseşti asupra teritoriilor finlandeze au fost respinse, Rusia a invadat ţara pornind Războiul Fino-Rus în 1939. Finlanda a opus rezistenţă, însă sovieticii au străpuns linia Mannerheim în 1940 şi Finlanda a fost nevoită să cedeze teritoriile sale de răsărit şi portul Viipuri (Viborg). Încercarea finlandezilor de redobîndire a acestor teritorii prin intrarea în război alături de Puterile Axei în Al Doilea Război Mondial a fost zădărnicită în 1944“ (Enciclopedie Ilustrată de Istorie Universală). Finlanda va rămîne neutră după război, iar în anul 1992, după dezmembrarea U.R.S.S., va semna un tratat cu Rusia. În anul 1995 devine membră a Uniunii Europene iar în 2001 aderă la spaţiul Schengen. ,,Ierarhiile mondiale situează în ultimii ani în mod curent Finlanda pe locul 1 în topul celor mai puţin corupte state ale lumii“ (Enciclopedie Ilustrată de Istorie Universală). Helsinki, capitala ţării, a fost fondată de către regele suedez Gustav Vasa, în anul 1550. Dacă Suedia a intrat în Uniunea Europeană din motive economice, Finlanda a adus transparenţă politică şi este un lider în ceea ce priveşte educaţia.Ținînd însă cont de faptul că a fost disputată mai ales de Rusia, obiectivele ei ţintesc o strategie ce vizează siguranţa naţională. Finlanda introdus şi euro ca monedă naţională. (Ştefan BOTORAN)
