Vorbim de o recentă apariţie editorială ,,Ţaţă,ce mai face Shopenhauer?” scrisă de umoristul făgărăşean Florin Alexandru şi tipărită la Iaşi, editura StudIS. Cuprinde ,,1001 alexandrioane”, adică un gen de cugetări, dialoguri pamfletare, cărora pentru forma lor scurtă, aforistică, cu neaşteptate poante, cu subiecte şi aluzii, un confrate umorist le-a zis ,,alexandrioane”. Termenul însuşi reprezintă o sursă de umor, căci derivă de la Alexandru, numele autorului, dar face asociere şi cu un sortiment de coniac, băutură spirtoasă generatoare de euforie, precum umorul bun. Cartea lui Florin Alexandru a fost lansată la Casa de cultură din Făgăraş în ambianţa favorabilă a desfăşurării celei de a XXI-a ediţii, din septembrie, a.c. a cunoscutului festival de umor ,,Ceapa de Aur”, manifestare artistică ce l-a avut ca iniţiator şi îl are ca organizator pe autorul cărţii. Încă din titlu cartea stârneşte zâmbete satirice, prin asocierea a doi termeni din registre de comunicare incompatibile: cel familiar ,,ţaţă” şi cel academic filozofic ,,Schopenhauer”, dar scris ca în rostirea fonetică ,,Shopenhauer”. Sunt preferinţe lexicale preluate pentru a fi exploatate comic. Originar ,,ţaţă” este un cuvânt de origine neogreacă, unde înseamnă ,,mătuşă”. În română a fost folosit ca termen de adresare, chiar reverenţioasă, unei femei mai în vârstă sau unei surori mai mari. Are şi un diminutiv dezmierdător ,,ţăţică”. ,,Ţaţă” este similar cu ardelenismele ,,lele” sau ,,nană”, ori cu masculinul ,,nene”. Sensul lui a suferit o degradare, devenind un peiorativ prin care se denumeşte o femeie vulgară, fără gust, lipsită de fineţe, o mahalagioaică. Sub acest conţinut antipatic apare personajul în creionările umoristului, în ton, de altfel, cu caricaturile semnate de Costel Pătrăşcan, ce însoţesc cele şapte capitole ale cărţii. Pe lângă contrastul comic, titlul, ca orice titlu lansând o idee cheie, avansează şi o enigmă: de ce şi cine este, până la urmă ,,Shopenhauer”? Filozoful german Artur Schopenhauer a trăit pe la 1800 şi a considerat viaţa ca o suferinţă. Nicio tangenţă cu comicul sau afinităţi cu conduita bârfitoare. Nici ţaţele nu sunt contemporane cu filozoful, ci abordează subiecte ale vremii noastre. Deci pentru ele ,,Shopenhauer” este altceva, un nume care combină englezescul ,,Shop” cu o terminaţie germană, ilustrând un gen de cosmopolitism, căruia ele ca atotştiutoare trebuia să-i găsească o etichetă. Cred că autorul ne joacă o farsă, pe care ne-o dezvăluie în ultimele replici ale cărţii. O poantă de final: ,,Cititorule, nu te cunosc. Tu însă mă poţi cunoaşte. Ai ghicit, eu sunt…Schopenhauer!” Deci un travesti. Un personaj ilustru sub o metamorfoză banală. Dar cu care îşi găseşte afinităţi stilistice. Schopenhauer nu a scris numai tratate filozofice, ci a rămas celebru şi prin practicarea genului scurt. Culegerea sa ,,Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă” a fost tradusă în româneşte încă de Titu Maiorescu. Ca urmare putem citi cartea ca o scriere cu două personaje ,,ţaţa”, multiplicată la plural şi ,,Shopenhauer”, generând două voci complementare în viziunea lor comică asupra lumii de azi. Şi totodată prin situaţii, atitudini şi felul de a se exprima devin mijloace de caracterizare a unor tipuri de personaje. Probând cavalerism, n-are importanţă că este prefăcut, autorul dă întâietate la începutul fiecăruia din cele şapte capitole, intitulate în ordine ,,Ţaţa 1”, ,,Ţaţa 2”, s.a.m.d., replicilor venite de la ţaţe. Dar nu prea mult, căci îi ia locul, cu mult mai mare întindere şi arie de cuprindere tematică vocea bărbătească a celui tentat să filozofeze.
Obiceiurile ţaţelor
Dintru început putem sesiza o suită de trăsături caracterologice ale ţaţelor.
- Obiceiul lor este pălăvrăgeala: ,,Ţaţele au I.Q.-ul mic. Noroc că au gura mare”. u Limbajul lor se naşte din natură: ,,A apărut prima ţaţă bio: te face de rahat numai cu vorbe naturale”.
- Tânjesc după informaţia din prima sursă. ,,Ţaţo, ce mai face Shopenhauer?” Nu ştiu, ţaţo, că nu ştiu limba franceză”.
- Ştiu mai mult decât oficiile SRI: ,, -Ţaţo, ce ştii de Popescu? – Până la ce grad de rudenie vrei să ştii?”
- Nu ezită să se exprime în termeni academici: ,,- Ţaţo, ce parfum foloseşti? – Kant, ţaţo! Parfumul raţiunii pure!”
- Au sentimentul maneliştilor că sunt înconjurate de răutate: ,,Ţaţele sunt ca maneliştii: n-au prieteni, au duşmani”.
- Maliţiozitatea: ,,M-a deocheat o ţaţă. M-a vorbit, din greşeală, de bine”.
- Politica însăşi pare un traseu ţaţă- lider şi invers. ,,O ţaţă e un om politic. Şi viceversa e deseori valabilă”. Ş.a, Ş.a… Cealaltă voce abordează o tematică mult mai largă şi cu exprimări mai nuanţate: acide sau cu haz de necaz, aparent optimiste, dar pesimismul răzbate printre rânduri. Dacă am încerca o sinteză tematică am putea desprinde câteva din subiectele luate în colimator: politicianismul, ignoranţa, ipocrizia, aroganţa, invidia, grandomania, absurditatea, relaţiile de serviciu şi erosul. Celui din urmă i se găseşte un spaţiu întins de manifestare şi situaţii diverse, fără a le ocoli pe cele mai deocheate. De la o iubire reprezentată printr-un ,,bibelou de porţelan” se trece la căsnicie, viaţa de cuplu, senzualitatea eternului feminin şi tentaţiile izvorâte pe iluziile visurilor erotice.
,,Dacă prostia ar curge, sigur Sahara s-ar putea inunda”
Pe orice temă ar fi, cugetările acelui spirit de Shopenhauer au sevă şi incită cititorul. ,,Dacă prostia ar curge, sigur Sahara s-ar putea inunda”, ne alarmează autorul. Firea unei mofturoase: ,,Era aşa mâţâită, că până şi pisica a început să vorbească gros”. Românii cultivă o culme a bătăliilor: ,,…la început ne-am bătut cu romanii. Apoi ne-am bătut cu turcii şi tătarii. Apoi am început să ne batem între noi”. Replică la ,,domnul e domn şi-n şanţ”: ,,Era un gentlemen: înjura numai în engleză”. Nu putea înjura în gând? La întrebarea ,,Oare cum se numea Mircea cel Bătrân când era tânăr?, i-am răspunde: o tânără speranţă! Şi altele…, dar încă una care îl vizează pe cititor: ,,Când un cititor al unei cărţi de umor zâmbeşte, cel puţin un prost suferă. Zâmbiţi, dragii mei!” Un element de atractivitate şi de umor al cărţii îl reprezintă stilul. Autorul caută enunţurile minimaliste, cvasiindependente unul de altul, jocurile de cuvinte, valorificând sensurile proprii şi figurate, expresiile percutante. Câteva mostre: ,,Oare foca se joacă cu focul?”. ,,Culmea prostiei: spunea atât de des prostii încât era de-o prostie rară”. ,,Multe fete sunt adevărate albinuţe. Altfel nu-mi explic de ce ne înţeapă mereu”. ,,El cuc. Ea Ciuc. Încă una şi mă duc”. ,,Era frumoasă foc. Bine, şi şedea în Piaţa Chibrit”. ,,Nu e greu să facă rău. Dar el o făcea chiar bine.” etc. În concluzie, o carte amuzantă, cu observaţii spirituale, adesea autoironice. Cititorul se va regăsi în ambianţa multora, creditând că ,,râzând se îndreaptă moravurile”. (Prof. Liviu IOANI)
