•    Primii ţigani din zona Făgăraşului au fost robi pe moşia boierului Costea din Viştea
  •  Prima asociaţie a ţiganilor a fost  înfiinţată  la Calbor,  în 1926,  de Lazăr Năftănăilă, cel care a publicat şi primul lor ziar, ,,Neamul ţigănesc”
  •   Ţiganii cărămidari au confecţionat toate cărămizile din care s-au construit casele românilor din satele făgărăşene
  •   Cărămidarii din Rucăr pretindeau  ca bonus câte un costum naţonal pentru fiecare cuptor de cărămidă ars
  •   Pentru o casă se confecţionau vreo 12.000 de cărămizi din lut
  •   Povestea ţiganilor cărămidari din Rucăr

Boierul Costea, supus al domnitorului Mircea cel Bătrân,  (n. 1355-d. 1418 la Curtea de Argeş. Domneşte în Ţara Românească din 23 septembrie 1386 până în  31 ianuarie 1418 cu o pauză de  3 ani, între noiembrie 1394 şi ianuarie 1397)  avea printre robii săi şi 17 ţigani de cort, ,,ciganus tentorianus”.  Stăpânea  satele Viştea de Jos, Viştea de Sus şi jumătate din Arapaşul de Jos.  Este perioada în care se aminteşte  pentru prima dată prezenţa ţiganilor pe teritoriul românesc.  Alte documente păstrate de la 1385 şi 1387  fac  referire la două donaţii către mănăstirea Tismana şi  către mănăstirea Vodiţa, printre bunurile donate fiind   şi 40 de familii de ţigani.  Aşa aflăm că  ţiganii din Ţările Române erau robi şi puteau fi vânduţi,  cumpăraţi ori schimbaţi.   Peste ani şi ani, Ion Budai Deleanu ne prezintă viaţa ţigănească în opera ,,Ţiganiada”,  spunând că Vlad Ţepeş  îi foloseşte pe ţigani  în luptele cu turcii. Se întâmpla acţiunea în Muntenia secolului XV. Era prezentată în această operă literară o lume a nebuniei, a ordinii întoarse pe dos.  Un salt peste veacuri ne trimite în faţa primei asociaţii ţigăneşti organizate în 1926 de Lazăr Năftănăilă în satul Calbor din judeţul Făgăraş.  Iar prima adunare a tuturor ţiganilor  din judeţul Făgăraş  a fost organizată tot de Lazăr în Parcul Regina Maria din Făgăraş, la 18 iunie 1935.  Preşedintele asociaţiei „Înfrăţirea neorustică” din Calbor era Năftănăilă Lazăr care lupta pentru revendicările ţiganilor în vederea unui trai mai bun.    Lazăr a înfiinţat şi  primul ziar al acestei etnii denumit „Neamul ţigănesc” (1934-1935). Pe acest model s-a constituit, în 1933,  Asociaţia Generală a Ţiganilor din România, condusă de arhimandritul Calinic Pop Şerboianu care urmărea  şcolarizarea adulţilor, înfiinţarea de biblioteci, muzee, cantine, spitale, grădiniţe şi chiar o universitate ţigănească.  Ţiganii  cunoşteau astfel o perioadă de bunăstare, dar asta  până în 1942, când a început deportarea  masivă a tiganilor  în Transnistria. Comitetul Român pentru Crime de Război a recunoscut oficial cifra de 36.000 de ţigani morţi în timpul deportării.  Şi din Ţara Făgăraşului au fost deportaţi ţiganii, dar s-au mai întors prea puţini dintre ei. Din Arpaşu de Jos au fost deportate familiile de ţigani, dar s-au mai întors doar  două care au supravieţuit.  ,,Familiile de romi au ajuns în zona Bug din Transnistria, localităţiile: Klinka şi Golta.  Au stat două ierni  în nişte bordeie săpate în pămînt. Trei dintre arpăşeni au murit acolo de frig şi dizenterie. După picarea frontului, s-au întors pe jos, agăţati de vagoane, căruţe, etc. La sosirea în gara Arpaş, au sărutat pămîntul de bucurie că şi-au regăsit „satul lor” . Când au fost ridicaţi, au apucat să-şi lase paharele din aur şi hainele de sărbătoare la diverse familii din Arpaş. Când s-au întor şi-au recuperat averile de la gazdele lor. După Revoluţie, se pare că prima tranşă de sume de bani venite din Germania drept despăgubiri pentru deportaţi a fost încasată în numele întregii comunităţi de către „regele Cioabă”. Oricum, ulterior, s-au întocmit dosare personale şi a doua tranşă s-a transmis fiecăruia dintre cei deportaţi sau urmaşilor acestora” explică dr. Gheorghe Şerbu.  Stă mărturie povestea Carolinei Anghel din Comăna de Jos  care a supravieţuit deportării şi reîntoarsă acasă  a descris calvarul de atunci. Comuniştii care  au preluat  apoi puterea le-au ignorat existenţa, dar în perioada 1977-1983,  prin programul PCR „Integrarea ţiganilor”, derulat prin Ministerul Afacerilor Interne, s-a trecut la sedentarizarea forţată a ţiganilor, încadrarea lor în muncă şi crearea de condiţii de trai, dar  mai mult teoretic. O adevărată emancipare a ţiganilor apare însă după Decembrie 1989, când s-au deschis graniţele ţării.  Au devenit rromi şi au renunţat la vechile ocupaţii care  i-au făcut celebrii în istorie. Astăzi majoritatea dintre ei nu mai muncesc, trăiesc din ajutorul social sau din diverse ,,activităţi” în ţările europene.

Amprenta ţiganilor  cărămidari din Rucăr

Nu  ne propunem să facem o istorie a acestei etnii, dar vechile ocupaţii ţigăneşti au lăsat amprente şi asupra Ţării Făgăraşului.  În Ţara Făgăraşului convieţuiau familii de ţigani, fiecare sat  asimilându-le ca familii de localnici.  Se evidenţiau prin îndelecnicirile lor, de altfel utile comunităţii şi în acelaşi timp erau un mod de supravieţuire a lor.  Erau cărămidari, lăutari, fierari, căldărari, lingurari, rudari.  Toate casele din satul Rucăr poartă amprenta ţiganilor cărămidari ai satului. Sunt case trainice deşi au cel puţin 7 decenii de la edificare. După anii 1930 gospodarii satului Rucăr au înlocuit casele din bârne cu altele noi, majoritatea cu etaj şi din cărămidă. Erau puţini meşteri zidari în sat şi de aceea construcţia unei case era tomnită din timp. Tot cu luni înainte erau tomniţi şi cărămidarii, ţiganii satului care confecţionau cărămizile din lut.  Bătrânii satului povestesc cu drag de acele vremuri, dar ţin să menţioneze că în ziua de azi o casă se ridică cu multă uşurinţă.  ,,Oricum casele noi din BCA nu sunt la fel de călduroase ca şi cele vechi din cărămidă din lut” ţin însă să menţioneze bătrânii satului. În Rucăr mai există o singură casă din bârne care mai aminteşte de începutul veacului XX. Chiar la marginea satului, sub deal, dăinuie amintirea unei case  ale cărei bârne mai poartă pe ele varul învineţit cu  albastru. Viţa de vie de pe prispă acoperă uşor geamurile mici împărţite în patru segmente.   Este nelocuită, iar moştenitorii ei s-au mutat în alte gospodării.

Familiile de ţigani împărţite după ocupaţii

Erau puţin peste  zece numărul de  familii de ţigani asimilate satului Rucăr. Erau ţiganii cărămidari care stăpâneau bine meşteşugul de a confecţiona cărămizi.  L-au învăţat de la înaintaşii lor care scoteau din lut cele mai bune cărămizi. Mai erau ţiganii  păstori  care se îngrijeau de ciurda de bivoli şi de turma de capre, dar şi porcarii care scoteau porcii sătenilor în câmp. Şi lăutarii erau căutaţi, ei fiind cei care înveseleau satul în zilele de sărbătoare. Bătrânii satului vorbesc despre  vechile familiile de ţigani ai satului care-şi aveau căsuţele pe deal, la o oarecare distanţă de vatra satului. Erau nişte cocioabe pentru că nu aveau mai mult de două încăperi şi erau construite din lemn. Mai erau corturarii care trăiau într-o cocioabă chiar pe malul Oltului.  Când apele Oltului se revărsau din cauza ploilor abundente, coliba cărturarilor plutea pe Olt. Până într-un an când  comenduirea satului le-a oferit un teren pe deal pe care să-şi construiască o casă nouă. De prin 1976, familia lui Niculae şi Maria Căldărar  s-a mutat pe deal. ,,În sat  aveam o singură familie de corturari, erau Niculae şi Măria,  care au avut mulţi copii.   Făceau căldări, scocuri, reparau oale, lipeau orice din metal. Erau săraci, dar nu le lipseau caii.  Erau tare respectoşi şi  omenoşi. Niculae,   ţiganul cel bătrân,  îşi ştia locul şi de aceea era respectat în sat. Muncea cu ziua pe la  casele oamenilor” povesteşte Aurica Goga de 84 de ani.

Cuptoare de cărămizi

În satul Rucăr erau doar câteva familii care confecţionau cărămizi, dar   erau căutate în funcţie de calitatea cărămizilor. ,,Cărămidari erau Păsăreştii. Făceau cărămizi de calitate şi erau tomniţi de iarna pentru vara ce urma. Se făceau cărămizile în locul numit ,,La cărămizi” sub dealul numit ,,Coasta furcii” unde era lut galben, dar şi la locul numit  ,,Avram ţiganul”,  la ieşirea din sat spre deal. Era pârâul Rozoarelui la care puneau stavilă şi îşi asigurau cantitatea de apă necesară frământării lutului. Aveau forme din lemn în care puneau lutul frământat. Bătătoreau lutul cu sapele şi cu picioarele mult timp. Calitatea cărămizilor era dată şi de meşteşugul frământării lutului cu apă. Luau cărămizile din forme şi le lăsau la uscat săptămâni de zile, după care erau aşezate în cuptoare construite tot din cărămizi. Cu mic cu mare lipeau apoi cuptorul în exterior. Un cuptor avea de la 10.000 la 12.000 cărămizi” a mai povestit  Aurica Goga de 84 de ani.

Un costum naţional pentru un cuptor de cărămidă

Erau adevărate fabrici de materiale de construcţii la marginea satului Rucăr care funcţionau pe timpul verii. Era forfotă mare în locurile în care se stabilea vatra de cărămizi. Ţiganii lucrau din zori şi până seara. Cărămidarii  erau plătiţi pentru materialele confecţionate în bani şi bunuri. ,,Plăteam o sumă de bani la fiecare mie de cărămizi. Le duceam mâncare în fiecare zi, făceam cuptoare de pită pentru că nu se găsea de cumpărat ca acum. Unii dintre ei aveau pretenţia ca la fiecare cuptor de cărămidă să primească şi câte un costum naţional. La ţigancă îi dădeam ie şi şurţ, iar la ţigan cămaşă şi izmene. Îmi aduc aminte că eu i-am dat ţigăncii, Gâgâlicioaia o chema, o ie cu şinoare şi un şurţ ţesut cu roşu.   Ce mândră mergea duminica prin sat   în costum naţional! Ei nu aveau costume populare pentru că nu ţeseau. Era una Coprina care a dat o grădină pentru un costum  naţional. Nu mai ştiu cu cât am tomnit un cuptor de cărămidă, dar  a costat cam cât un porc bun de tăiat” a mai povestit Aurica Goga.

Zece care de lemne se ardeau la  un cuptor de cărămidă

După ce se uscau cărămizile se formau cuptoarele în care se ardeau. ,,Era şi aici un meşteşug pentru a se arde toate cărămizile, şi cele din interior, dar şi cele din exterior. Se amenajau fumuri în cuptoare, iar la baza lor se punea focul. 10 care de lemne de foloseau la un cuptor. Ţiganii întreţineau focul şi 3 zile, până se ardeau bine cărămizile şi deveneau roşiatice” a mai povestit localnica. Cel puţin 3 zile ardea un cuptor pentru a se finaliza această etapă.  Semnul că este gata cărămida era  flacăra ce răzbătea în partea superioară a cuptorului. Proprietarul cărămizilor lua apoi cărămidă cu cărămidă şi o transporta la locul construcţiei. Locul în care se confecţionau cărămizile  aparţinea proprietarului, cel care comanda  lucrarea pentru a-şi construi casa. Persoanele care nu aveau locuri proprice  confecţionării cărămizilor  cumpărau terenul sau făceau schimburi. ,,Unde se făceau cărămizi, locurile rămâneu apoi pustii, nu mai erau folosite la culturi, erau neroditoare” a mai spus localnica.

 Lăutarul cu vioară Stradivarius

Astăzi se mai păstrează doar locul în care trăiau  vechile familii de ţigani din Rucăr. Pe deal  s-a dezvoltat o colonie în care convieţuiesc peste 100 de persoane de etnie romă. Dar niciuna dintre ele nu mai păstrează vechile obiceiuri şi îndelecniciri, nici lăutari, nici cărămidari şi nici păstori sau fierari. ,,Pe vremuri  lăutarul satului era Onul Sofii. Cânta la diblă (n.r. vioară) şi venea  oriunde îl chemam, la şezători, la joc, zăurea pe toţi Ionii şi pe cei cu numele de Gheorghe. Era tare cumsecade.  Avea un cal de care avea mare grijă. Ţin minte că atunci când Oltul era îngheţat, nu era pod,  el ne ducea sacii de bucate la moară în Olteţ. Trecea Oltul cu sania, nu refuza pe nimeni.  Când a murit Onul Sofii şi îi cânta preotul în curte, calul necheza în grajd. Ne-a impresionat pe toţi. Mai era unul Costică Trâmbicioară care cu trâmbiţa lui făcea anunţurile în răspântiile de uliţe” a mai spus tanti Aurica.  Onul Sofii avea o vioară Stradivarius, foarte veche, pe care fiul său o mai păstrează şi azi.

Ultimii cărămidari s-au stins

Şi în alte sate făgărăşene erau ţigani cărămidari care confecţionau cărămizi pentru gospodarii ce-şi construiau case. La Arpaşul de Jos, de exemplu, era Niculae Trandafir, poreclit Neagalul, despre care sătenii spun că făcea o cărămidă de calitate. Trandafir din Arpaş era invalid de război şi i-a ajutati pe luptătorii din Munţii Făgăraşului, faptă ce i-a atras o condamnare de  2 ani  de închisoare.  În celulele reci ale temniţelor comuniste  a stat alături de Vasile Vulcănescu. Ultimul cărămidar din Rucăr, din neamul Păsăreştilor, cum spune localnica din Rucăr, s-a stins în urmă cu câţiva ani. Maria Pasăre n-avea 80 de ani, dar pierduse lupta cu boala. Iar înaintea ei cu puţini ani s-a stins soţul ei, Costică, poreclit ,,Ţapănu”. ,,Erau harnici, curaţi şi omenoşi. Făceau cărămizi de calitate, dar confecţionau şi obiecte din lemn, scaune, cozi pentru topoare, sape, mături” spun bătrânii satului Rucăr. Din colonia de pe deal  răzbat azi doar  ritmuri de manele de la boxele cu mulţi decibeli, nicidecum  sunetele vreunei viori.

Ţiganii lăutari

Ocupaţiile ţiganilor erau moştenite, iar secretele meseriei erau bine păstrate şi transmise din tată în fiu, principiu care explică originea lor indiană.  Tocmai de aceea  majoritatea neamurilor de ţigani s-au constituit  în jurul diverselor îndeletniciri cu care ţiganii îşi câştigau traiul. ,,Neamurile de romi reprezintă o europenizare a organizării tradiţionale din vechea Indie, prin trecerea în prim-plan a corporaţiilor meseriaşilor indieni, care au înlocuit vechile canoane şi precepte ale castelor, devenite anacronice şi inoperante social“  spune dr. Vasile Burtea.  Dintre îndelecnicirile ţigăneşti  mai amintim comerţul cu cai, muzica ţiganilor lăutari, căldărarii care confecţionau căldări, oale, alambicuri din aramă şi aliminiu, aurarii, lingurarii, rudarii. La căldărari s-a mai păstrat în modul de organizare  poziţia de bulibaşă şi practica judecării de către bătrânii din comunitate.  O prima menţiune a unui ţigan lăutar datează din anul 1568, când Petru cel Tânăr întăreşte lui Dinga, mare postelnic, mai multe salase de ţigani, între care este amintit şi „Stoica alăutar”.  Boerii încredinţau pe robii lor lăutari în ucenicie la muzicanţi otomani.   Să-l  amintim pe un anume ,,Marin guslar”, din timpul lui Matei Basarab, în anul 1650.   Există numeroase izvoare istorice care menţionează muzicieni ţigani cântând pentru regi şi împăraţi ai Europei.  Istoricul Nicolae  Iorga  i-a caracterizat pe ţigani: ,,ţiganii arată prin organizarea lor actuală care era cea a românilor în secolul al XIII-lea, căpeteniile lor, voievozii, poartă părul lung, papuci de purpură, au sub ascultarea lor juzi; numele principilor români au fost adoptate de robii lor: Vlad, Dan, Radu. Ei păstrează chiar şi unele particularităţi de limba arhaică”.

Robia ţiganilor

Robia ţiganilor  a fost o realitate a Ţărilor Române în Evul Mediu şi care s-a menţinut până la jumătatea veacului al XIX-lea. În secolul XVIII, Maria Tereza le-a luat ţiganilor dreptul de a deţine cai şi căruţe, i-a obligat la plata impozitelor, a interzis folosirea limbii ţigăneşti şi căsătoriile între ei, iar copiii de peste cinci ani erau puşi să slujească la familiile de ne-ţigani.  Într-un document de la Alexandru cel Bun din 8 iulie 1828, Mănăstirea Bistriţa primeşte 31 salase de ţigani, 12 bordeie de tătari şi nişte bulgari.   Şi Ştefan cel Mare a adus foarte mulţi robi ţigani în urma incursiunilor sale din Ţara Românească. Face danii mănăstirilor din robii ţigani luaţi după ,,arderea Târgului de Floci şi a Ialomiţei”, iar apoi, 17.000 de ţigani a adus în Moldova după victoria împotriva lui Radu cel Frumos de la Soci din anul 1471, luaţi din Câmpia Bărăganului. În 1474, ,,mulţi ţigani au luat din Ţara Românească” după războiul purtat contra lui Basarab Ţepeluş.  Şi Vlad Dracul a trecut în nordul Dunării 12.000 de oameni pe care cronicarul  îi vede ca fiind ţigani.

Dezrobirea ţiganilor

Dezrobirea ţiganilor nu s-a realizat peste noapte. Procesul a început în 1783, în Bucovina, peste doi ani, ajungând şi în Ardeal. Despre  prezenţa ţiganilor în spaţiul românesc a vorbit Dimitrie Cantemir, iar Mihail Kogălniceanu a realizat în 1837 primul studiu despre ţiganii din Ţările Române susţinând originea lor indiană.   La 1850, în Moldova şi Ţara Românească locuia un sfert din ţiganii din Europa, adică peste 200.000. Din acest motiv, pe 20 februarie 1856, după un proces îndelung pornit de Mihail Kogălniceanu în anul 1837, a fost eliberată din sclavie ultima categorie de robi care aparţinea proprietarilor particulari. Dezrobirea  ţiganilor  a fost promulgată prin ,,Legiuirea pentru emancipaţia tuturor ţiganilor din Principatul Românesc” de domnitorul Barbu Ştirbei, pe baza unui text intocmit de Petre Mavrogheni şi Mihail Kogalniceanu. (Lucia BAKI)

 

 

 

1 COMENTARIU

  1. Impresionant ! Doua mici mențiuni :
    In perioada boierului Costea, exista o singura localitate : Arpas . “De jos” și “ De sus “, au apărut după 1500, odată cu înființarea unei colonii de romani ardeleni , aduși de Teleki pe teritoriul actualului sat Arpașu de Sus.
    In istoria țiganilor, prima menționare a existentei lor In Ardeal, apare in 1384, in documentul prin care Mircea cel Bătrân face cadou boierului Costea din Vistea : satul Arpas , împreuna cu cele 17 familii de țigani, cu corturile lor cu tot !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here