Incursiune în tainele Bibliei: Evreii, beneficiari şi prigoniţi

Se vorbeşte foarte mult despre suferinţa şi exilul evreilor dar foarte puţin despre beneficiile lor în ţările care i-au adoptat până la prigoană. Vorbim foarte mult despre ,,holocaust“ dar foarte puţin despre bancherii evrei care au făcut şi mai fac încă jocurile pe mapamond. Să nu uităm că Lenin şi Stalin s-au folosit de nomenclaturişti evrei pentru a-şi pune politica în aplicare. Ana Pauker reprezintă un exemplu elocvent la noi. Foarte mulţi arendaşi din România, clasă care a stat la baza izbucnirii Răscoalei din anul 1907, erau evrei. Stârpirea evreilor nu a făcut parte doar din planurile Faraonului biblic şi istoric, ea se regăseşte în politica inchizitorială a lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia, părinţii fondatori ai Spaniei eliberate de cucerirea arabă, în progromurile din Rusia dar şi la noi, unde unul din punctele forte ale utopiei legionare era înlăturarea influenţei cercurilor de afacerişti evrei. ,,Codreanu creează împreună cu câţiva apropiaţi, într-o atmosferă mistic-religioasă, Legiunea Arhanghelului Mihail, care se va numi apoi şi Garda de Fier. Ce voiau ei? Ziceau că vor să cureţe ţara de moravurile politice murdare, să înlăture influenţa pernicioasă şi cosmopolită a evreilor şi a masonilor“ spunea regretatul nostru istoric Neagu Djuvara. În ceea ce priveşte ,,holocaustul“ nazist, a adus la apogeu suferinţa istorică a evreilor. Există, în istorie, o ciclicitate în ceea ce priveşte ,,poporul ales“, care a oscilat mereu între beneficiar şi prigonit. Înainte de prigoana iniţiată de faraonii egipteni, evreii au dus-o bine după ce Iosif a ajuns prinţ. De aceea, Biblia este o carte mereu actuală: a trecutului, a prezentului şi a viitorului, ca şi istoria. Biblia nu rămâne cramponată în unele mituri, ea mai are încă secrete nedezvăluite, pe care cercetătorii se străduiesc să le aducă la lumină, Biblia evoluează mereu împreună cu noile descoperiri ale istoriei, ea este mai mult decât un codex de legi sau o compilaţie de mituri şi documente istorice, în spatele ei sunt ascunse coduri aduse de o informaţie superioară a universului.

Teoriile etnogenezei evreilor

Moise, ca şi Iosif, a devenit în Egipt nu doar un prinţ, ci şi un mare iniţiat pentru că, în afara liniei de demarcaţiei a ,,religiilor“ există un principiu divin unic, manifestat diferit de la un popor la altul. În privinţa evreilor se postulează două teorii: egipteană şi canaaneană. ,,Asupra legăturii evreilor cu Egiptul şi chiar asupra originii lor, spune Alexandru Mihai Stoenescu, se desfăşoară de vreo două secole o dezbatere aprinsă, care a implicat şi mari personalităţi ale teologiei, istoriei şi altor ştiinţe, dezbatere cu aparenţă cultural-istorică, dar care a avut întotdeauna ca esenţă dreptul evreilor de a-şi constitui o naţiune modernă, ceea ce însemna, mai ales în Epoca Naţiunilor, un teritoriu bine determinat, stabil, şi suveranitate. Potrivit Bibliei şi principiului legitimităţii istorice, acest teritoriu era Țara Sfântă din Palestina. Cele două teorii ale etnogenezei care se contrazic total vizează originea preistorică a evreilor, din punct de vedere geografic, ceea ce determină localizarea teritorială, şi sondează totodată credibilitatea Vechiului Testament. Deprecierea imaginii rolului jucat de evrei în istorie s-a accelerat în secolul al XIX-lea, trecerea la analiza critică a istoriei pe baza documentului şi a raţionalizării mitului conducând la concluzii precum cea a marelui egiptolog francez Gaston Maspero, care considera în 1875 că tradiţia şi religia ebraică au fost nişte împrumuturi târzii de la canaanieni şi egipteni, regele Solomon însuşi construind Templul pentru că ,,dorea să aibă un zeu pe lângă el şi la mâna lui“. Astfel de teorii, alături de proiecţii etnice negative (sacrificii umane, magie neagră, uciderea lui Hristos) şi de idei populare de genul: Exodul nu a fost o ieşire demnă a evreilor din Egipt, ci o izgonire datorită caracterului lor urât etc (N.R- istoria se repetă ciclic?) au constituit fondul de mentalitate antisemită pe care s-au declanşat crimele împotriva evreilor din secolul al XX-lea. Depăşind etapa ilustrativă a corespondenţei între descoperiri materiale şi textul Bibliei, sprijinită mai ales pe identităţi urbane şi geografice, Arheologia anilor 70 din secolul trecut şi noul traseu al cercetării luat de ştiinţele sociale în aceeaşi perioadă au examinat mai ales realităţile vieţii materiale şi spirituale a popoarelor din Orientul Mijlociu, făcând direct sau indirect o diferenţiere etnică şi istorică între evrei şi egipteni, deşi tocmai acesta este miezul celor două teorii ale etnogenezei“.

Teoria egipteană

Alexandru Mihai Stoenescu, în lucrarea sa intitulată ,,Istoria masoneriei moderne“, trece în revistă cele două teorii ale etnogenezei evreieşti, începând cu teoria egipteană. ,,Evreii au fost un trib egiptean apărut şi dezvoltat la nivelul individualizării în trecutul preistoric al Egiptului; dincolo de aspecte sociale şi istorice ipotetice, cum ar fi faptul că respectivul trib a fost desemnat şi forţat să facă anumite munci specializate pentru faraoni, între care cea mai grea era a mineritului, episodul care marchează identitatea aparte a tribului ar fi fost reforma religioasă de la Amarna a faraonului Amenhotep al IV-lea (Akenathon/Amenofis), ca primă formă de cult monoteist; pe la mijlocul secolului al XIII-lea, se produc sub conducerea lui Moise exodul evreilor din Egipt în Palestina, unde se stabilesc şi constituie în perioada monarhică o civilizaţie proprie; această teorie are în centrul ei una din problemele fundamentale ale identificării etnice a evreilor, dacă nu chiar ideea primordială, şi anume că cea mai corectă expresie identitară a evreilor este religia lor, pe care au adoptat-o în Egipt şi pentru care au trebuit să sufere şi să fugă de acolo; aceeaşi teorie are particularitatea inconfortabilă de a nega sau anula istoria tradiţională a Vechiului Testament, considerând-o atât o invenţie rabinică din secolul al VI-lea, cât şi un demers politic identitar ocazionat de conflictele regionale şi de realitatea geografică a poziţionării între marile puteri din Mesopotamia şi Egipt; teoria genezei egiptene are şi un impact politic imediat, pentru că atacă legitimitatea istorică a naţiunii israeliene: originea etnică, vechimea pe teritoriul ocupat, cucerirea altor popoare care se aflau acolo înaintea lor, dreptul de întemeiere, ca reminiscenţă a gândirii politice în Epoca Naţiunilor, limitele istorice ale teritoriului naţional, compensarea ilegitimităţii prin influenţă mondială etc“.

Teoria canaaneană

,,Evreii au fost o populaţie străveche de păstori care a apărut ca entitate familială şi tribală în Orientul Mijlociu, zona Siria-Palestina, şi care şi-a stabilit un teritoriu propriu în Canaan; potrivit Vechiului Testament, ca urmare a unui incident domestic, Noe îl blestemă pe fiul său, Ham, tatăl lui Canaan, ca neamul său ,,să fie robul robilor fraţilor lui!“ şi a indicat foarte clar că stăpânul va fi neamul lui Sem, din care s-a născut Eber, adică evreii (Geneza, 9, 25-26); Ham şi Canaan erau patronime ale populaţiei feniciene (canaanite) care locuia în teritoriul numit Canaan în inscripţiile egiptene şi care se întindea iniţial la nord de Muntele Carmel, denumirea fiind apoi extinsă şi la sud; acest pasaj este interpretat ca argumentaţie forţată a dreptului de stăpânire de către evrei a regiunii extinse a Canaanului, dar trebuie precizat că zona a fost locuită de grupuri autohtone încă din Epoca pietrei şi că însuşi mitul fondator fenician se sprijină pe venirea fenicienilor din altă parte (se localizează frecvent nordul Dunării, pelasgii): o rasă de giganţi, asemenea ciclopilor veniţi tot de la nordul Dunării, a inventat tot ceea ce este util omului, iar unul dintre ei, vânătorul Ousoos, a plutit pe mare cu ajutorul unui trunchi de copac până a ajuns pe ţărmul estului extrem al Mediteranei; teoria canaaneană, care este sprijinită recent şi de ultimele descoperiri paleontologice şi arheologice (natufienii), afirmă că neamul originar al evreilor este autohton din zona Siria-Palestina, că unele familii şi grupuri au migrat sau au fost mutate în Mesopotamia şi Egipt, indiferent în ce epoci, de unde s-au întors mereu la teritoriul lor (Sem, Avram, Iacob/Israel, Iosif, Moise); perioada biblică a Patriarhilor este încadrată nivelului de civilizaţie elevată de la Mari (aprox. 1700 BCE); această teorie urmăreşte cu fidelitate povestea biblică, pe care o consideră document istoric tradiţional“. Trebuie să menţionăm că prin datarea BCE înţelegem î.Hr., adică înainte de Hristos, sau înaintea erei noastre. Cunoaşterea acestor două teorii este foarte importantă, mai ales pentru înţelegerea contextului în care s-au petrecut faptele relatate în Vechiul şi Noul Testament. Nu putem înţelege nici măcar epoca lui Hristos fără a trece prin filtrul acestor teorii istorice şi arheologice. Între istorie şi Biblie, chiar dacă unora nu le place, este o legătură indestructibilă, iar în privinţa miturilor, trebuie să spunem că Schliemann a descoperit Troia luându-se după legenda lui Homer.

Ieşirea

Cea de-a doua carte a lui Moise, intitulată sugestiv ,,Ieşirea“, pentru că este vorba despre eliberarea din robia Egiptului sub conducerea lui Moise, un personaj important atât pentru istorie, cât şi pentru cele trei religii monoteiste, iudaismul, creştinismul şi islamismul, vorbeşte despre prigoana evreilor, ascensiunea lui Moise în familia regală egipteană şi ghidarea morală şi politică a evreilor de către acesta. Ieşirea este o carte foarte importantă, ca şi toate celelalte cărţi ale Bibliei, de aceea trebuie tratată cu foarte multă seriozitate, lectură, cultură temeinică şi, un lucru foarte important, meditaţie.

Trei religii ale descoperirii trunchiului comun

Lăsând la o parte disensiunile şi atrocităţile istorice ale anumitor grupuri fanatice din sânul lor, iudaismul, creştinismul şi islamismul sunt trei religii aflate mereu în căutarea adevărului. Teodosie Petrescu, arhiepiscopul Tomisului, spune: ,,Din punct de vedere creştin, mă refer la spiritul creştin ortodox, nu există nicio fundamentare pentru crimă, întrucât Legea din Vechiul Testament ,,ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“, a Talionului, a fost desfiinţată de Mântuitorul care, în mod expres, spune: ,,Voi să iubiţi pe vrăjmaşii voştri, să binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi să vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc“. Acest eveniment, care s-a produs în Franţa (N.R- când redacţia unei reviste de umor a fost secerată de rafalele mitralierei unui fanatic musulman), a avut şi o premisă. Franţa este o ţară mai puţin religioasă unde, de fapt, o grupare atee a caricaturizat Islamul, dar şi Creştinismul. Creştinismul nu răspunde la astfel de provocări, nici Islamul nu răspunde, în general, dar există grupări extremiste care au găsit o interpretare că răzbunarea ar fi necesară, dreaptă, sfântă şi au răspuns la ironie, la batjocură sau la hulă. Noi răspundem cu rugăciune şi cu dragoste, ştiind că Dumnezeu este cel ce va răsplăti tuturor, dar ar fi ideal ca cei ce nu cred să nu devină cei care-i agresează pe cei ce cred. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat pe toţi să trăim în această comuniune pe diferite poziţii religioase sau nereligioase, se cuvine să rămânem în această relaţie paşnică şi armonioasă, să nu agresăm şi să nu provocăm pe nimeni“. Liderul catolic al Forumului celor Trei Religii, Monseniorul Ieronim Iacob, a spus: ,,Religia ţine de om. În urma păcatului, omul devine vulnerabil. Oamenii păcătoşi au deviat religia, stăpâniţi de instincte şi interese. Aşa se ajunge ca practicarea religiei să fie direcţionată greşit. Faptele oamenilor sunt cele care nu sunt demne. Și este universal valabil. Religia este doar un pretext pentru a satisface interese“. Muftiul Iusuf Murat, reprezentantul musulmanilor români în Forumul celor Trei Religii, liderul spiritual islamic, a spus ,,Toate evenimentele tragice, care se desfăşoară cu o cruzime desăvârşită, nu au nicio legătură cu religia islamică, iar cei care le provoacă nu pot fi recunoscuţi drept fraţi de religie islamică. Nu acestea sunt preceptele religioase pe care noi le practicăm, în concordanţă cu învăţăturile Coranului şi cuvântul profetului Muhammed. Religia noastră, mai presus de orice, este împotriva oricărei vărsări de sânge şi condamnă ferm asemenea atentate, la natura fiinţei umane“. Rabinul Rafael Shaffer, liderul spiritual al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, spune: ,,Putem fi mai buni cu ceilalţi acceptând faptul că celălalt este altfel decât mine. Aşa cum vreau eu ca el să mă respecte, am şi eu datoria să îl respect. Aşa vom evita să venim în conflict. Nu există pe tot globul doi oameni identici. Cea mai mare măiestrie este cea de a trăi în pace şi înţelegere cu cel care este altfel decât mine. Unii credincioşi îşi practică ritualurile confesionale, alţii mai puţin, alţii chiar deloc. Câteodată întâlnim chiar oameni care pretind a fi atei. Adevărul este, însă, că oricine aruncă o sămânţă în pământ şi aşteaptă ca ea să încolţească, faptele îi dovedesc credinţa. Nu avem voie să încălcăm litera, dar trebuie înţeleasă corect. Cărţile sfinte folosesc deseori metafore. Cel care vede doar sensul superficial al cuvintelor pierde deseori esenţa. Întâi de toate trebuie să învăţăm să fim în pace cu noi înşine, apoi cu cei apropiaţi, apoi cu cei din jur şi apoi cu cei mai îndepărtaţi. Numai astfel vom reuşi să instaurăm o pace mondială durabilă spre binele tuturor“. (Va urma) (Ștefan BOTORAN)