,,Canonizarea Părintelui Arsenie Boca este o problemă doar de timp, nu de vreme!” 30 de ani fără Sfântul Ardealului

Era 28 noiembrie 1989. Vestea că Părintele Arsenie Boca a plecat la cele sfinte  a căzut ca un trăznet peste făgărăşeni. Mulţi au participat la ceremoniile de înmormântare de la Mănăstirea Prislop. Iar de atunci periodic se roagă la mărmântul Sfântului Ardealului, având credinţa că îi ajută şi de dincolo de mormânt. La Mănăstirea Prislop este cel mai mare pelerinaj din Europa, oamenii  căutând aici mângâiere, vindecare şi linişte.  Pelerinii din toate colţurile ţării cer de mulţi ani ca Părintele Arsenie Boca să fie declarat sfânt de Biserica Ortodoxă Română.  Demersurile şi procedurile   întârzie însă îndeplinirea voinţei oamenilor, în prezent decizia căzând în sarcina unei noi comisii care s-a instituit în cursul lunii octombrie 2019 la nivelul BOR.  Chiar dacă nu există o decizie oficială în acest sens, pentru români Părintele Arsenie Boca este Sfântul Ardealului.

 ,,Părintele Arsenie Boca şi „îngerul pogorâtor de rouă cerească în cuptorul Babilonului” (cf. Daniel 3, 1-33; Cântarea celor trei tineri 1, 25-26).

La împlinirea a 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a Preacuviosului Părintelui nostru Arsenie Boca de la Prislop, încerc să mă gândesc care era starea lumii şi a tinerei Biserici creştine la împlinirea a 30 de ani de la Moartea pe cruce şi slăvita Înviere a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Înspre anii ’60 ai veacului I de după Mântuitorul Iisus Hristos, Sfinţii şi dumnezeiştii Apostoli erau împrăştiaţi în toată lumea ca să vestească Evanghelia lui Hristos la toate neamurile, „până la marginile pământului”. La împlinirea a 30 de ani de la Moartea şi Învierea Mântuitorului, Sfântul Arhidiacon Ştefan era demult ucis cu pietre, iar Sfântului Apostol Iacob i se tăiase deja capul, din porunca lui Irod, cel ce avea să fie mâncat de viermi. La împlinirea a 30 de ani de la Moartea şi Învierea Mântuitorului, Sfântul Evanghelist Marcu îşi scrisese deja Evanghelia sa de 16 capitole, iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei făcea acelaşi lucru, pe când Sfântul Evanghelist Luca îşi aduna gândurile şi cuvintele inspirate de Duhul Sfânt pentru Evanghelia a III-a şi pentru Faptele Apostolilor. Poate că Sfântul Apostol Petru încă nu-şi va fi scris cele două Epistole soborniceşti, iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan încă nu-şi va fi scris, nici Evanghelia sa, nici Epistolele sale şi cu atât mai puţin Apocalipsa. La 30 de ani de la Moartea şi Învierea Mântuitorului minunea de pe drumul Damascului avusese loc de mai mulţi ani, iar Revelaţia din insula Patmos era doar în planul lui Dumnezeu. La 30 de ani de la Moartea şi Învierea Mântuitorului Sinodul Apostolic din Ierusalim avusese loc; Timotei era deja ucenic al Sfântului Apostol Pavel, iar temnicerul din Filipi primise botezul în Hristos şi Sfântul Dionisie Areopagitul se convertise în Atena. La 30 de ani de la Moartea şi Învierea Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel străbătuse o bună parte din drumurile Imperiului Roman, vestind Evanghelia lui Hristos şi întemeind Biserici creştine ca „apostol al nemurilor”. La 30 de ani de la Moartea şi Învierea Mântuitorului, unele Sfinte Epistole pauline erau scrise, altele încă nu.

La 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Arsenie Boca, cărţile şi scrierile Sfinţiei Sale au fost publicate; pictura Sfinţiei Sale este contemplată şi restaurată; mormântul Sfinţiei Sale de aici de la Prislop este unul dintre cele mai importante centre de pelerinaj din ţară şi din Europa; evlavia credincioşilor şi cultul poporului dreptmăritor creştin ortodox, sunt în continuă creştere, aşternând hainele pe cale înaintea intrării în Ierusalimul de la Prislop a canonizării Părintelui Arsenie Boca, canonizare care doar se amână „o vreme şi o jumătate de vreme” (cf. Daniel 7, 25).

Preacuviosul Părintele nostru Arsenie Boca este una dintre cele mai strălucitoare nestemate încrustată de Dumnezeu în Mitra arhierească a Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX, fiind în acelaşi timp şi vasul de alabastru cu mir de nard de mare preţ al Ortodoxiei româneşti în vâltoarea secolului trecut. Părintele Arsenie Boca este însă, şi mai ales, asemenea îngerului lui Dumnezeu care a pogorât rouă cerească în cuptorul Babilonului, aprins de Nabucodonosor, stingând puterea focului şi scăpând nevătămaţi pe sfinţii trei tineri, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, sau Anania, Misail şi Azaria. Această rouă cerească pogorâtă de către Părintele Arsenie Boca în cuptorul Babilonului României secolului XX, o simţim şi noi de fiecare dată când venim sau revenim la Sfânta Mănăstire a Prislopului, şi mai ales în această slăvită zi de pomenire a 30 de ani de la trecerea Sfinţiei Sale la cele veşnice, de unde se roagă pentru noi.

Dar şi astăzi mai sunt „chaldei” care nu se bucură de revărsarea stropilor de rouă, de har şi sfinţenie în „vâlvătăile de 49 de coţi”, precum în cuptorul din Babilon, al vremurilor pe care le trăim azi (cf. Cântarea celor trei tineri 1, 23-24). De aceea canonizarea Părintelui Arsenie Boca este o problemă doar de timp, nu de vreme! În Cântarea celor trei tineri descopăr, eu, taina vieţii şi a veşniciei Părintelui Arsenie Boca.

Hăţăgel, 28 noiembrie 2019                                         † Daniil arhiereul”

Izvorul Părintelui Arsenie

Între Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus şi izvorul de la marginea pădurii de brad cărarea este bătătorită. De 7 decenii cel puţin oamenii locului nu încetează să meargă la izvorul cu apă limpede şi rece, acolo unde Părintele Arsenie  căuta liniştea, departe de lumea dezlănţuită. Locul este considerat o binecuvântare pentru Ţara Făgăraşului, iar oamenii îl respectă şi-l caută mereu pentru liniştea lor sufletească. Oamenii spun că izvorul exista de veacuri acolo, dar Părintele Arsenie Boca l-a amenajat şi l-a sfinţit pentru ei. Răsfoind biblia, în Evanghelia lui Ioan, la capitolul 4, se vorbeşte despre o fântână care a potolit setea oamenilor lui Israel. Iacov a lăsat-o pe pământul Samariei spre folosul celor care au nevoie. A rămas până în zilele noastre pilda fântânii lui Iacov şi a femeii samarinence şi deopotrivă credinţa samarinencii care l-a recunoscut pe Iisus ca Hristosul lumii. Asta în timp ce galileenii l-au pus pe cruce. Ceea ce fântâna din Samaria a fost pentru Ţara lui Israel, fântâniţa Părintelui Arsenie Boca este pentru Ţara Făgăraşului. Este locul dătător de linişte, iar apa este leacul pelerinilor care îşi pun speranţa în Dumnezeu.
,,Cine va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta in veci, căci se va face în el izvor de apă curgatoare, pentru viaţa veşnică”(Ioan 4,4). Scrise pe o piatră, cuvintele Evangheliei lui Ioan te întâmpină în liniştea pădurii de fag şi de brad ce se întinde mai sus de locul unde curge izvorul cu apă rece şi limpede căruia toată lumea îi spune ,,Izvorul Părintelui Arsenie Boca”. Bătrânii locului îşi amintesc de acele vremuri când în poiana de lângă izvor era puzderie de lume care venea să-l întâlnească şi să-l asculte pe părintele Arsenie Boca şi îşi potoleau setea cu apa ce curgea de la izvor. Căci spunea Părintele Arsenie Boca: ,,Lucrurile simple odihnesc, pe când aglomeraţia şi dezordinea obosesc”. Tocmai de aceea, spun oamenii, Părintele Arsenie Boca a amenajat locul de la izvor atât de simplu şi plăcut lui Dumnezeu şi deopotrivă oamenilor.

Chilia Părintelui Arsenie Boca

Chilia Părintelui Arsenie Boca a rămas ca o mărturie nestinsă a vieţuirii sale isihaste în Munţii Sâmbetei, spre mângîierea tuturor celor care îi calcă pragul. Chilia se află în Munţii Făgăraş, pe Valea Sâmbetei, aproape de Cabana Sâmbata, la cota 1600, şi este un loc de pelerinaj pentru credincioşi. Chilia sa de pustnic este un loc aproape inaccesibil, săpat în jgheabul unor pereţi prăpăstioşi de stancă, pe care părintele sculptase chipul Maicii Domnului, transformând sălbăticia munţilor în altar de rugăciune şi meditaţie.   În anul 1943, la izvorul Văii Sâmbăta, lângă un povârniş aproape vertical, terasează stânca. In interiorul masivului, scobeşte o deschizătură pe care o lărgeşte în interior, cu intenţia de a realiza o chilie în inima muntelui.   Traseul spre chilia Părintelui pleacă din apropierea Mănăstirii Brâncoveanu pe un drum forestier, care este accesibil cu maşina pe o porţiune destul de lungă, în functie de anotimp. Drumul forestier merge însă până la cabana Valea Sâmbetei, iar de aici un indicator arată direcţia spre chilie, poteca fiind foarte anevoioasă, muntele ridicându-se parcă în picioare. Traseul poate fi parcurs în 2,5 ore. ,,Foarte mulţi pelerini urcă spre Chilia Părintelui Arsenie. Poposesc la cabana Sâmbăta, iar de acolo urmează traseul spre chilie unde se reculeg” a spus Lucian Paler, propietarul cabanei Sâmbăta.

Scrisorile părintelui Arsenie Boca

Părintele Arsenie era foarte apropiat de localnicii din Ţara Făgăraşului cărora le-a fost duhovnic. I-a povăţuit şi  îndrumat şi atunci când era la Mănăstirea Sâmbăta şi la Bucureşti, Sinaia sau Prislop.  Când  nu putea fi în mijlocul lor, de multe ori le trimitea scrisori.   Redăm două astfel de scrisori ale Părintelui Arsenie din 1949.

– ,,Anuţa noastră
După cât mă pricep, tu vei scăpa de boală, fiindcă pneumonia în 8 zile te dă gata, or tu eşti în a 11-a zi, deci eşti numai foarte ostenită de răceală, dar în afară de primejdia de moarte. Eu nu pot veni să te mărturisesc şi să te împărtăşesc, dreptul ăsta îmi încetează de îndată ce ies din cuprinsul Mănăstirii. Dar, uite rog pe Părintele Nichita Bălescu să te mărturisească şi să te împărtăşească. Îi spui că te-a trimis şi Părintele Serafim la Sf. Împărtăşanie, şi învoieşte-te şi tu aşa. Uite trimit Părintelui patrafirul meu, pentru tine, ca să ai totuşi ceva de aici, lângă tine. Am mai fost şi la D-na Stanciu în Arpaş, care iarăşi avea ceva ca tine, de pe urma unei răceli zdravene, dar n’am spovedit-o, ci am chemat pe Părintele din sat. Şi a fost bine. D-na Stanciu s’a făcut bine şi a venit pe aici. Şi tu te vei face bine. Îţi trimit o cruciuliţă, şi dorinţa de a te face bine.
Arsenie”

– ,,Haritina dragă
Ce bine când pe lângă scrisoarea trimisă, mai e şi un om care să mă îndrume să scriu. Cât de bucuros aş răspunde oamenilor, dar aşa sunt de mulţi…Păsul tău gândesc că e slăbiciune, deznădejdea şi singurătatea. Când eram pe la Sâmbăta vă mai înseninam faţa, dar treaba asta trebuie să o fac tot mereu-mereu de la capăt şi la nesfârşit. Acum v’am ajuns urma, caut şi eu odihnă fugind de oameni. Cam ce-aş putea să-ţi mai scriu? Îţi doresc împăcarea sufletului cu răbdare, că prin răbdare ne mântuim.
Arsenie
Sibiu: 3 XI ’49”

Autobiografia scrisă de Părintele Arsenie Boca în 1945

 ,,Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţă şi controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.
De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior. Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.
În vacanţă mă ocupam cu pictura. Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.
Vremea în Bucureşti am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu. M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri.
Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.
De alte gânduri şi rosturi sunt străin.
(Ieromonahul Arsenie. – R. Vâlcii. 17 iulie 1945)

  Mărturii din Ţara Făgăraşului

•   Făgărăşenii care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca  au   mărturisit cele spuse de dânsul  în diferite împrejurări. Majoritatea dintre ele au fost cuprinse în volume de carte care se găsesc astăzi pe piaţă.  ,,Odată, la Drăgănescu, am stat de vorba cu Părintele Arsenie în biserică şi când să ies către poartă, cam pe lângă fântână, Părintele s-a oprit în faţa mea şi mi-a zis: „Măi, hai să-ţi spun ţie ceva, că ştiu că tu nu mă spui la nimeni”. Şi continuă: „Hai, să-ţi spun cum se va descotorosi România de comunism. Toate celelalte ţări comuniste vor face paşnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca şi când dai cămaşa de pe tine şi iei altă cămaşă – numai România va face trecerea prin vărsare de sânge şi vor muri mulţi”. L-am intrebat pe Părintele dacă voi muri şi eu. Atunci, sfinţia sa s-a aşezat către Răsărit, cu mâinile impreunate, ca şi când s-ar fi rugat (nu cum fac preoţii, cu mâinile în sus). A stat aşa, cu faţa către cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, că nu voi muri la revoluţie, dar că „ăsta” va muri în ziua de Crăciun. L-am întrebat: „Care ăsta?”. „Ăsta, mă, care ziceţi voi că nu vi-l mai schimbă Dumnezeu”. Am intrebat încet: „Ceauşescu, Părinte?”. Dânsul mi-a zis: „Da, mă, ăsta. Si voi muri şi eu, cu vreo 3 săptămâni înaintea lui”. (Biliboaca Matei, Savastreni) 
•   „Măi, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări”.
  u  „Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului”. Ne-om duce la munţii Făgăraşului şi la dealul Prislopului să se prăvălească peste noi că nu mai putem rezista. Şi ne-om duce la morminte să iasă afară şi să intrăm noi de vii că nu mai putem rezista. Munţii Făgăraşului şi dealurile Prislopului vă vor acoperi pe voi”.
  (Pr. Daniil la înmormântarea Părintelui Arsenie)
•   „Imi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cadea şi cei aleşi. Imi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte ingrădiri. Vor lua totul!” (Sora Septimia Manis, 81 ani, Codlea)
•  ,,Părintele făcuse atunci altarul din pădure şi într-o predică spusese: „Mă, întoarceţi-vă la Dumnezeu căci calul roşu bate la porţile Răsăritului. Dar să nu vă întristaţi că de acolo vine mântuirea. Prigoana vine de la Apus”. Adică, prigoana vine din Apus acum, în vremurile noastre“ (Penciu Georgeta, Făgăraş)
•