•   Spune profesorul de limba română Liviu Ioani  într-un interviu acordat ziarului Monitorul de Făgăraş

Din categoria profesorilor care se înscriu în elita  meseriei de dascăl este Liviu Ioani. Profesorul de limba română Liviu Ioani, acum pensionar,  a dat multe generaţii de elevi de-a lungul carierei didactice. Putem spune, fără să greşim, că fiecare dintre noi am avut parte de astfel de dascăli, chiar dacă în ziua de azi tot mai rar ne putem afla în faţa profesorului care să ne înveţe şi definiţia respectului, a bunului simţ sau să ne înveţe conjugarea verbului ,,a fi”. Pentru că ,,a fi OM” se învaţă din primii ani de şcoală. Originar din Rucărul făgărăşean, profesorul Ioani a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii ,,Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, după care a urmat o carieră didactică de-a lungul a cinci decenii.  Cea mai mare parte a carierei  a urmat-o la Şcoala Generală nr. 1 din Făgăraş, ca profesor, diriginte, director-adjunct şi director.   Un dialog cu profesorul Liviu Ioani este o plăcere, iar învăţăturile sale îţi inspiră acea atitudine pozitivă de care ai cea mai mare nevoie.

Cultura se întemeiază la sat
 

Lucia Baki: Evenimentele la care ne raportăm într-o eventuală biografie se revendică, probabil, de la vârsta începuturilor, a primelor deschideri spre orizontul cunoaşterii, dobândite pas cu pas din anii copilăriei, ai şcolii. Rămân acestea repere pentru ceea ce ar fi urmat să fie?
Liviu Ioani: Nu numai că rămân, dar condiţionează mulţi din paşii pe care i-au declanşat, fără ca atunci să ne fi dat seama de cauzalitatea lor. Iată, discutăm  acum la sediul unei redacţii de ziar, într-un oraş drag nouă, Făgăraşul, aşa încât putem spune că vieţuim într-un mediu intelectual. Orice oraş tinde să poarte amprentă culturală cât mai diversificată, dar cultura cea mai profundă se întemeiază la sat şi este un apanaj al vârstei copilăriei. Când spun cultură mă refer la valori, atitudini şi comportamente şi nu neapărat la un studiu al cărţilor. Vine şi acesta odată cu anii de şcoală şi nu trebuie neglijat, ci vorbesc de o cultură vie asimilată, din convieţuirea într-o comunitate preocupată de bine, de adevăr şi frumos. Valori văzute atât din perspectiva individuală cât şi cea obştească.

,,Gura satului” este un fel de tribunal

 L.B.: V-aţi născut, aţi copilărit şi aţi urmat primii ani de şcoală în Rucăr, sat făgărăşean de pe malul drept al Oltului, versant de pe care începe propriu-zis Ardealul, dar când evocaţi acel spaţiu am avut impresia că vorbiţi despre Atena lui Socrate şi Aristotel.
L.I.: Înseamnă că aţi intuit ideea. Păstrând proporţile, deducem că vatra satului este un fel de agora, de unde oamenii pornesc spre treburile lor, dar şi locul unde se întâlnesc, schimbă impresii, iau hotărâri, judecă şi dau sentinţe; unii sunt chiar lideri de opinie, cu un rol la fel de influent ca acela pe care îl avea Socrate în dialogurile sale în forumul atenian. Aţi văzut vreun parlament mai relevant decât al femeilor adunate în serile lungi de iarnă la şezătoare sau al bărbaţilor adunaţi, tot atunci, în poveste la câte un vecin ori în duminicile de vară pe laiţa de la poartă, scrutând satul, cu tot ce se întâmplă şi se vede?  Ceea ce se numea ,,gura satului” nu era numai un soi de bârfă, ci şi un fel de tribunal, recunoscut în a stabili ce se cuvine şi ceea ce nu se cuvine în comportare. Un copil, nebăgat în seamă până atunci, trecând pe cărarea din faţa casei, îi dă bună-ziua, cu o voce plină, omului aflat la poartă. ,,Să creşti mare” îi răspunde gospodarul zicându-şi în gând: ,,Se vede că a început şi el să meargă la şcoală”. Şi parcă nu-i este indiferentă soarta acelui mic necunoscut.

Rucărul, ,,picior de rai”

L.B.:   Octavian Paler considera satul ,,un univers limitat, dar suficient”, cum îl vedeţi dumneavoastră?

L.I.: Mi-a plăcut caracterizarea lui Octavian Paler.  Prin anii ’50, ’60, satul meu păstra încă trăsături patriarhale, iar confortul era inferior celui de azi. O bunică îmi zicea că Rucărul se cheamă ,,picior de rai”, întrucât dispune de ogoare pe luncă şi pe coline, are dealuri cu livezi şi cu vii, locuri de fânaţ şi păşunat, păduri în apropiere. Numai nevoi şi necazuri de neocolit ar determina pe cineva să plece spre alt sat sau şi mai departe la oraş. Oraşul mi se părea atunci un tărâm aparte, unde se ţineau târguri sau se mergea la ,,piaţa de vineri” şi unde trăia o lume privilegiată, al cărui destin i-a făcut pe unii oameni   domni. Domnii nu semănau cu ţăranii, căci ei se îmbrăcau în haine nemţeşti, purtau geantă şi uneori creionul la urechi, cum îl ţinea şi perceptorul ce venea prin sat să încaseze dările.  Munca cea adevărată, reală, se făcea cu plugul, cu sapa, cu coasa, cu toporul şi numai de aici provenea avuţia casei şi implicit banii, luaţi la târg tot de la domnii oraşului, unde se găseau banii cei mulţi. La vârsta aceea, unei utopii a satului îi corespunde o utopie a oraşului. Nu fără legătură cu birocraţia.

 „,,Dacă am privi un şir de trecători, am remarca de pe chipurile lor care citeşte şi care nu”

 

L.B.: Din păcate utopiile nu durează mult şi apoi mai lasă în urma lor destule dezamăgiri. Le-a spulberat şcoala, cărţile, trecerea anilor?
L.I.: Toate la un loc, într-o interferenţă care se menţine toată viaţa. Să ne referim la cărţi şi să distingem două categorii: cărţile de şcoală (manualele) şi literatura. Manualele se cuvine a fi studiate sub îndrumarea profesorilor încât pe urma lor să se poată stabili nivelul învăţării şi progresul şcolar, iar literatura deschide drumul larg al formării culturii generale şi al profesionalizării, elemente superioare celei circumscrise în perimetrul obligatoriu, şcolar. Ecourile misterioase ale cărţii le-am simţit înaintea abecedarului. Tata care avea o caligrafie impecabilă, ştia pe de rost şi mă învăţa să recit, la poveştile serilor de iarnă, poezii eroice de Alecsandri, Coşbuc şi Şt. O. Iosif. Autorii i-am descoperit mai tîrziu. Mama, ,,muma” în adresarea rucăreană, povestea frumos basme şi balade, unele ciudate, pe care le-am citit mai târziu în ,,Hronicul …” lui Lucian Blaga sau în versurile lui George Coşbuc. La şcoala primară din sat exista o mică bibliotecă, din care admirabilii învăţători Lavinia şi Victor Geamăn ne dirijau să împrumutăm cărţi de lectură.   Interesul pentru carte s-a lărgit treptat, frecventarea bibliotecilor şi a librăriilor devine o preocupare cotidiană, iar pentru profesor o îndatorire profesională. Cartea ne oferă nu numai ,,o plăcută zăbavă”, cum zicea cronicarul, ci are un rol formativ evident: cultivă inteligenţa, sensibilizează, înnobilează expresia chipului, dă feţei o frumuseţe de neşters. Dacă am privi un şir de trecători, am remarca de pe chipurile lor care citeşte şi care nu. Spiritul luminos al cărţilor transpare în priviri, în mimică, gesturi şi dă un farmec cuceritor.

  
Anii de democraţie originală

 L.B.: Consideraţi că starea învăţămîntului actual s-a degradat  după 1990?
L.I.: Evenimentele din 1989 au produs o schimbare radicală a regimului politic şi au generat o contestare furibundă a unui mod de producţie şi a unui sistem de relaţii sociale considerate dezastruoase.   Astfel că în locul unei mai chibzuite gospodăriri a avuţiei naţionale s-a declanşat un absurd elan demolator, ce a pus la pământ unităţi economice, care, realmente puteau fi viabile. Alternativele pripite n-au salvat mare lucru. Restructurările marilor întreprinderi, privatizările, multe din ele frauduloase, împroprietăririle agricole, retrocedăruile silvice au dus la diminuarea activităţilor productive, reducerea locurilor de muncă, disponibilizări de personal, şomaj şi foarte pronunţate discrepanţe sociale. De aici, o serie de conflicte sociale şi confruntări politice interne au măcinat societatea, accentuând starea de nesiguranţă şi, pentru mulţi români, soluţia de a emigra, în căutarea unui loc de muncă.

Diplomele şcolare s-au devalorizat
 

 L.B.: Şi-a pus amprenta şi asupra şcolii?
L.I.:   Situaţia materială precară a multor familii, nivelul cultural scăzut, au dus la diminuarea interesului pentru şcoală. La fenomen s-a adăugat scăderea drastică a natalităţii şi reducerea populaţiei de vârstă şcolară. Ca urmare s-a redus numărul de clase, iar în zona rurală multe şcoli s-au închis.  Pe dealtă parte,  activitatea economică restrăgîndu-se, s-a îngustat piaţa muncii, astfel că absolvirea unei şcoli nu a mai asigurat găsirea sursei de existenţă. Diplomele s-au devalorizat, concomitent cu rolul şcolii. Desigur, şcoala a căutat remedii, parcurgînd o serie de reforme printr-un cadru legislativ: două legi ale învăţămîntului (1995, 2011) ce au generat schimbări în structura sistemului şi mai cu seamă o reformă curriculară, adică a conţinuturilor: planuri de învăţămînt, programe şcolare, manuale. Câteva dintre pârghii precum: dezideologizarea, informatizarea mijloacelor didactice, reducerea supraîncărcării, un nou sistem de evaluare finală   au flexibilizat sistemul, dar n-au reuşit să evite impasul multor elevi de la liceele tehnologice, în primul rând, de a trece bacalauratul. Noua lege a învăţămîntului prevede un parcurs general obligatoriu de zece clase, începând de la vârsta de şase ani, clasa pregătitoare şi oferind după clasa a VIII-a două rute: liceul şi şcoala profesională. Noua formă de şcoală profesională, cuprinde trei ani, permite accesul fără testarea naţională şi se organizează în parteneriat cu unităţile economice interesate de calificările dobândite. Şansele oferite prin şcoală ar trebui să ridice nivelul instruirii, să determine să înveţe mai temeinic, să aibă o motivaţie reală a efortului lor.

 
Directorii şcolilor făgărăşene

 L.B.: Ce profesori s-au evidenţiat şi prin funcţiile de director pe care le-au deţinut în şcolile făgărăşene?
L.I.: Lista ar fi destul de lungă pentru că sub conducerea unora mi-am făcut eu ucenicia şi cu alţii am colaborat îndeaproape. Să-i amintim pe profesorii Nicolae Stoica, Viorel Comşa, Horaţiu Judele, Ion Funariu, Nicolae Grovu, Petru Marcu, Constantin Popovici, Nicolae Chichernea, Stela Răduleţ, Puiu Tipi, Vasile Ţifrea, Nicolae Postolache, Traian Duţă, Elena Manta, Nicolae Pârvu, Petre Frenciu şi Hanelore Tănase. Admiram în şcoli autoritatea dascălilor ş sentimentul de respect al elevilor încât prezenţa unui profesor pe coridor, în curte sau pe stradă provoca o asemenea conduită încât evidenţia prestigiul celui care educă şi deopotrivă bunul simţ al elevului. Postura de elev impunea în orice moment un control de sine al felului cum vorbim, cum ne comportăm, ce gesturi ne sînt admise într-o împrejurare sau alta.

,,Copilul vine cu cei şapte ani de acasă”
 

L.B.: Cine marchează o conduită civilizată a copilului?
L.I.: Conduita unui tânnăr este rezultatul mai multor factori dintre care să enumerăm la început familia de unde spune zicala: ,,copilul vine cu cei şapte ani de acasă”. Şcoala este instituţia specializată care impune rigoare în modul de viaţă al unui copil. Vorbim aici de disciplină adică de un sistem de norme prin care copilul contribuie la formarea sa intelectuală şi morală. La acestea includem punctualitatea, respectul faţă de semeni, fie colegi fie educatori, datoria de a-ţi îndeplini cerinţele între care aş zice învăţătura şi aspiraţia spre performanţă, iubirea faţă de locul natal, faţă de comunitatea în care trăieşte, faţă de ţară cu toată istoria ei, sentiment numit patriotism, formarea în spiritul decenţei şi al frumosului în mediul de viaţă. Cele enumerate sînt nişte noţiuni abstracte, dar ele trebuie exersate prin şcoală şi în afara ei ca să devină la vârsta maturităţii modele de viaţă. (Lucia BAKI)

Renumit profesor de limba română
 S-a născut la data de 7 iunie 1944 în satul Rucăr, comuna Viştea, din părinţii ţărani, Valeriu şi Emilia,   iubitori de învăţătură, trăsătură ce au insuflat-o şi celor trei copii: Liviu, Livia şi Ioan (Nelu). Urmează şcoala generală în Rucăr, primele patru clase, apoi următoarele trei la Viştea de Jos. Studii liceale la Făgăraş, Şcoala Medie nr. 2, azi CN „Doamna Stanca“, absolvite cu Examen de Maturitate în 1962.   Urmează studii superioare la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj Napoca, Facultatea de Filologie, secţia de limba şi literatura română, în perioada 1962-1967, absolvită cu Examen de Licenţă în iunie, 1967 şi obţinerea titlului de profesor. După satisfacerea stagiului militar de şase luni,  începe din 1968 cariera didactică la Şcoala Generală din comuna Adămuş, judeţul Mureş. În 1974 se transferă la Şcoala Generală Nr. 1 din Făgăraş, ca profesor titular de limba română, post obţinut prin concurs, unde  se statornicete până la pensionare, în iunie 2010. A deţinut funcţiile de  director-adjunct 1974-1977, director 1992-1995,  profesor metodist al IŞJ Braşov. În 1977 se căsătoreşte cu profesoara de matematică Elisabeta Lehrmann şi au împreună 4 copii.  Din 1977  este  preşedinte al Consiliului Municipal al Organizaţiei Pionierilor, apoi director al Cabinetului pentru activitatea cultural-educativă.  După 1990,   desfăşoară o activitate publicistică  la  ,,Tribuna învăţămîntului” din Bucureşti, redactor la revista ,,Corespondenţa” a IŞJ  Braov, colaborator al revistei ,,Astra” din Braşov şi al ziarului ,,Monitorul de Făgăraş”. Publică mai multe cărţi privitoare la studiul limbii şi literaturii române în gimnaziu, destinate elevilor şi profesorilor,  ,,Limba română. Teste grilă” (2000, cu prof. dr. Gabriel Angelescu), ,,Dicţionar de personaje literare” (2005), ,,77 de lecturi ale copilăriei (2007) ş.a.       Pentru calitatea prestaţiei didactice a fost distins cu ordine şi medalii: ,,Profesor evidenţiat” – titlu şi insignă- , 1980, din partea Ministerului Învăţămîntului, ,,Meritul pentru învăţămînt” în grad de ofiţer, conferit în 2004, prin Decret prezidenţial.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here