Ion Luca Caragiale, veşnicul contemporan. S-a născut la 1 februarie 1852

Se împlinesc 168 de ani de la naşterea marelui scriitor Ion Luca Caragiale. El este născut pe data de 1 februarie 1852, stil nou, şi 13 februarie, stil vechi. Deşi a plecat spre lumea muzelor la 9 iunie 1912, I.L. Caragiale poate fi considerat contemporanul nostru. Personajele sale ni se perindă în fiecare zi pe micile ecrane, în tabloide şi reviste. Conu Leonida se ceartă şi astăzi cu nevasta în materie de politică, bineînţeles, ca susţinător teribil al celui aflat în fruntea ţării. Caragiale s-a născut în localitatea Haimanale din judeţul Prahova, astăzi purtându-i numele. Ion Luca Caragiale rămâne genial, natural dar, totodată, profetic pentru societatea românească modernă şi contemporană. Dramaturg de marcă, nuvelist de excepţie, pamfletar cu o mare putere de creionare a personajelor din viaţa politică, ziarist de temut, poet, scriitor, comentator politic şi director de teatru, I.L. Caragiale a fost o personalitate foarte complexă şi una dintre cele mai puternice voci ale României moderne.

Moştenirea Levantului

Caragiale a avut o mare simpatie şi o predispoziţie faţă de opera comică pe alocuri şi critic-moralizatoare a ,,finului pepelei (N.R- remarcă făcută de Eminescu cu privire la Anton Pann), cel isteţ ca un proverb“ cîntat în ,,Epigonii“ lui Eminescu, cu care paşii scriitorului s-au intersectat, mai ales pe treptele ,,Junimii“. Luca, tatăl scriitorului (1812-1870) s-a născut, împreună cu fraţii săi Iorgu şi Costache, la Constantinopol. Toţi trei au fost copiii lui Ștefan, bucătar pripăşit pe meleagurile noastre împreună cu suita lui Ioan Vodă Caragea. ,,Cel mai vechi ascendent al lui I.L. Caragiale este bunicul său, Ștefan, adus în ţară de Caragea, zice-se, ca bucătar. Ce era? Grec, arvanit? Caragiale scriitorul se socotea idriot (dacă se poate pune temei pe confesiunile lui de levantin), adică din insula Idra, din spaţiul grec, dar cu locuitori albanezi. Arvaniţii au reputaţia, gratuită, a fi căpăţînoşi (o enormă ţeastă ca o turlă se constată şi la scriitor), tăcuţi, greoi la înţelegere, cam crunţi, fideli în chip obtuz. Caragiale, dimpotrivă, e zglobiu ca un palicar, gălăgios ca un barcagiu, sarcastic, mistificator. Trebuie să fie amestecătură în sîngele lui, poate şi după mamă“ spune George Călinescu, prodigiosul scriitor şi critic literar. Bunicul scriitorului a fost un balcanic în adevăratul sens al cuvîntului. ,,Ștefan era un balcanic numaidecît adaptabil la cîmpia dunăreană“ scrie George Călinescu în Istoria Literaturii Române de la Origini pînă în Prezent“.

Teatrul, tradiţie de familie

 Talentul dramatic a fost moştenit de către Ion Luca Caragiale pe linie de familie, cei doi unchi ai săi, Costache şi Iorgu, făceau furori împreună cu trupele lor ambulante, dar nu au fost lipsiţi nici de talentul literar. ,,Copiii bucătarului, Costache, Iorgu şi Luca, formează o ilustră familie de actori. Propriu-zis numai cei dintîi doi trăiesc statornic printre culise, Luca, cel mai mare, născut la Constantinopol are înclinaţii gospodăreşti. Costache este cunoscutul scriitor şi autor, Iorgu e cel cu ,,şi răs“ şi ,,răspopă“. Prin el Caragiale moşteni nestatornicia, pasiunea mimică, voluptatea de a vorbi şi de a recita. De teatru îl lega pe Luca şi întîia lui soţie, Madam Caliopi, actriţă şi cîntăreaţă. Cînd omul se trase la meserii mai pozitive, se despărţi corporal şi de nevastă. Prin 1850 Luca intră secretar la mănăstirea Mărgineni din jud. Prahova, stabilindu-se în satul cu nume suspect de Haimanale. Acolo îşi face gospodărie proprie şi se însoţeşte a doua oară. Noua consoartă, care mai fusese măritată, era braşoveancă…fata lui Luca Chiriac Caraboa, negustor, şi a Elenei lui Mişa (Mihai) Alexovici, importator de bumbac şi băcălii. Ecaterina Momolo Cardini, născută Timotei Gheorghievici, vară primară cu mama dramaturgului, era şi ea după mamă nepoată a lui Alexovici. Momolo era ilustrul proprietar al primei săli de teatru. Astfel, dramaturgia invada din toate părţile sufletul lui Caragiale“. (George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la Origini pînă în Prezent“)

Metehne de familie

Negustoria era o altă latură importantă a familiei Caragiale şi, după cum spune George Călinescu, familia ,,este plină de jupîni Dumitrache mîndri de calitatea lor de cetăţeni onorabili şi plini de orgoliul de familişti“. Luca, tatăl scriitorului, nu se prea dădea în vînt după ,,ambiţul“ înaintaşilor săi. ,,Cu Ecaterina Caraboa nu sînt documente că s-a căsătorit legitim, aşa încît, absolut vorbind, Ion Luca Caragiale ar fi un copil natural ca şi soră-sa Lenci (Elena). Mateiu Caragiale s-a născut pe data de 12 martie (24 martie pe stil vechi) 1885, ca fiu natural al lui Ion Luca Caragiale şi al Mariei Constantinescu. ,,Împrejurarea aceasta a muncit adesea sufletul scriitorului. Soarta copilului nelegitim îl preocupă, şi în ,,Păcat“ n-avem de-a face cu altă problemă. În cutare poveste sîngele fiului vorbeşte pentru mama adevărată în ciuda mamei aparente. Nu se ştie prin ce taină fiziologică copiii naturali sînt de o rară inteligenţă“ spune Călinescu.

Copilăria şi primii ani de şcoală

  În anul 1860, Luca Caragiale, tatăl scriitorului, obţine prin examen dreptul de a practica avocatura iar în anul 1868 este numit judecător supleant la Tribunalul Prahova Băieţaşul Ion Luca îşi începe primele itinerarii în lumea alfabetului cu părintele Marinache de la Biserica cu hramul ,,Sf. Gheorghe“ din Ploieşti ,,slovenind şi trăgînd clopotele“. ,,În anul 1860/61 intră în clasa a doua la Școala Domnească nr.1, unde institutor era Zaharia Antinescu, om cu pretenţii, cunoscut scrib local. Avu în clasa a III-a un învăţător de la care păstra cele mai bune amintiri, pe domnul Bazil Drăgoşescu, om rigid în privinţa virgulelor şi ordinei gramaticale, pe care o restabilea la şcolari cu ajutorul unei nuieluşe…“. (George Călinescu, Istoria Literaturii Române…) La sfîrşitul şcolii primare, Caragiale, care a învăţat foarte bine şi a fost premiant, cere un certificat de absolvire în iunie 1864 printr-o scrisoare ce depăşea cu mult vîrsta de 12 ani: ,,Domnilor! …Creatorul mi-a graciat încă patru ani de viaţă materiale şi d-voastră în aceşti patru ani aţi aşezat piatra fondamentale a întregei mele vieţi morale. M-aş socoti şi mai mult chiar decît ingrat, dacă împreună cu născătorii mei naturali nu aş ama şi estima şi pre renăscătorii mei morali, Domnilor! Am trecut sub patronagiul şi instrucţiunile d-voastră acele clase primarie, cu succesul ce vă este cunoscut…“. Originala scrisoare adresate profesorilor M. Georgescu, Bazil Drăgoşescu şi Z. Antinescu, este catalogată cu umor de către George Călinescu: ,,Cam ciudat stil pentru un copil de 12 ani, oricît de precoce! Se vede că tatăl, acum avocat, îi făcuse o ciornă“. În anul 1867, Caragiale a terminat şcoala gimnazială, liceul nu l-a terminat niciodată. ,,Ar fi urme că tînărul făcu şi el a V-a secundară, atunci desigur la Bucureşti, liceul tot nu l-a terminat niciodată“. (George Călinescu, Istoria Literaturii Române) Junele Ion Luca a crescut într-o atmosferă liberă, în mahala, o lume pestriţă şi fără prea mari pretenţii, unde copiii se jucau în cîrduri.

Scena vieţii

 ,,Cu familie de actori, tînărul visa să păşească şi el pe scîndurile scenei. La Ploieşti se ţinea după oameni şi le imita umbletul şi gesturile. Și la maturitate va da familiei reprezentaţii de mimică. Prin urmare se înscrise în clasa de declamaţie şi mimică a unchiului său Costache şi în 1868/69 îl întîlnim acolo printre cei care-şi vedeau ,,tot venitoriul“ în arta dramatică. Tată-său îl aduse în iunie 1870 copist la Tribunalul Prahova, pe unde, de la 10 septembrie, cînd muri Luca (N.R. – tatăl său), nu mai călcă. Luca era bolnav cînd Caragiale participă la ,,revuluţie“ dezarmînd un subcomisar al cărui post îl luă din graţia prezidentului ridiculei republici. Revoluţionarul, rămas de capul lui…părăsi iar urbea copilăriei şi intră sufler şi copist la Teatrul Naţional, începînd din stagiunea 1871/72, după ce din noiembrie 1870 fusese la Iaşi ca sufler al trupei Pascaly“ scrie Călinescu. Debutează în viaţa jurnalistică unde va colabora mai întîi (1874) la ziarul ,,Ghimpele“, în paginile căruia va scrie fabula anti-dinastică ,,Șarla şi ciobanii“. În anul 1875 scrie la gazeta liberală ,,Alegătorul liber“, cotidian apărut în data de 23 ianuarie 1875. Trece apoi corector la ,,Unirea democratică“, dar ,,un corector cu mînă liberă“ după cum spune sarcastic Călinescu. Caragiale avea un stil de abordare destul de colorat şi ,,greţos“ pe alocuri. Era foarte original, mai ales faţă de calfele de la tipografie: ,,Mă, adu-mi şi mie o porţie…că te ia mama dracului!“; ,,Mă afurisitule, să-mi faci anunţu acesta“; ,,Bine, mă, asta e corectură, pungaşule…“; ,,pezevenghiule“. ,,Naţiunea română“, ,,România liberă“, ,,Timpul“ unde a fost coleg cu Eminescu şi Slavici sînt alte publicaţii la care şi-a desfăşurat activitatea jurnalistică din perspectiva de umorist, foiletonist, nuvelist, dramaturg, comentator politic. Scena vieţii îl plimbă şi ca revizor şcolar (Neamţ şi Suceava- 1881, Argeş, Vîlcea)) în unele locuri mergea ca inspector călare pentru că nu era tren, funcţionar la Regia Monopolurilor unde îl ,,plămădi“ pe Mateiu- un dar oferit literaturii române, cu Maria Constantinescu, profesor la liceul Sf. Gheorghe, director al Teatrului Naţional- numit de Titu Maiorescu în stagiunea 1888/89. După căsătorie, el pleacă în luna de miere spre Italia. Caragiale a avut şi o moştenire de familie din partea mamei, de la celebra Momuloaia, cu o parte de avere din care s-a ales cu o sumă frumuşică de 433.333 de lei, lucru ce l-a ajutat să se stabilească la Berlin. Cu Alexandra a avut două fiice (Ioana, născută pe data de 24 octombrie 1889) şi Agatha (născută pe 10 noiembrie 1890) dar care s-au stins prematur din cauza bolii. În anul 1893 se naşte celălalt fiu legitim- Luca Ion Caragiale. În anul 1889, cînd moare Eminescu, Caragiale publică articolul ,,În Nirvana“.

Berlin, ultimul bastion

Pe data de 14 martie 1905, Ion Luca Caragiale hotărăşte să se stabilească cu familia la Berlin. Foarte mult a contribuit la această schimbare a ,,decorului“ şi valul de calomnii apărute în presa bucureşteană a vremii cu privire la aşa-zisele plagiate la care ar fi recurs marele scriitor. Două articole din ,,Revista Literară“ semnate sub pseudonimul Caion, l-au acuzat pe I.L. Caragiale că ,,Năpasta“ ar fi un plagiat după opera scriitorului maghiar Istvan Kemeny. Caragiale reuşeşte să dea de adevăratul autor, C. Al. Ionescu şi îl dă în judecată. Cîştigă fără probleme cu avocatul şi cunoscutul scriitor Barbu Ștefănescu Delavrancea. Scîrbit şi sătul de mîrlăniile puse la cale împotriva sa de unii colegi dar şi de lichele încurajate de clasa politică, Caragiale se mută la Berlin unde va rămîne pînă la sfîrşitul vieţii sale. De aici îşi continuă însă activitatea de scriitor şi jurnalist. Cu ocazia evenimentelor din anul 1907, el va scrie broşura ,,1907, din primăvară pînă-n toamnă“, eseu dedicat Răscoalei ţărăneşti, rămas celebru. Prima parte a acestui eseu politic a apărut în paginile ziarului vienez ,,Die Zeit“, publicat pe data de 3 aprilie 1907 sub semnătura ,,Un patriot român“. Prin intermediul lui Delavrancea îi trimite fiului său, Mateiu, o emoţionantă scrisoare: ,,Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara noastră şi care-mi întristează aşa de adînc bătrîneţele mie să-ţi fie un îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ţi facă ţie parte de vremuri mai bune la bătrîneţe! Noi am început cu veselie şi sfîrşim cu mîhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeţi niciun rău arătîndu-se pe biata noastră ţară“. A mai publicat în revista bilunară literară Convorbiri critice din 1908 şapte fabule, printre care ,,Boul şi viţelul“. M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma: În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvîrşit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la ,,Junimea“ născîndă, să consfinţească şi să întărească importanţa activităţii ,,Convorbirilor critice“ şi să dea modestului rîu măreţia fluviului“. Doi ani mai tîrziu va publica nuvela ,,Kir Ianulea“ care era o versiune românească după ,,Nunta lui Belfagor“ a lui Niccolo Machiavelli.

Ultimul drum
 În data de 9 iunie 1912, Caragiale moare subit în locuinţa sa din Berlin aflată în cartierul Schoneberg, fiind bolnav de arterioscleroză. Rămăşiţele pămînteşti ale scriitorului au fost expuse în capela cimitirului protestant Erster Schoneberger Friedhof iar apoi depuse în capela familiei în prezenţa prietenilor apropiaţi Dobrogeanu Gherea, Alexandru Vlahuţă şi Delavrancea. Pe data de 18 noiembrie sicriul cu rămăşiţele sale pămînteşti a fost adus la Bucureşti. Pe data de 22 noiembrie 1912 a fost săvîrşită slujba înmormîntării, la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar a plecat de la biserica ,,Sf. Gheorghe“, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional şi a continuat apoi drumul spre cimitir. Alături de miile de bucureşteni au fost şi cei mai mari scriitori ai vremii ca să-l conducă pe ultimul drum: Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densuşianu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, N.D. Cocea. ,,Caragiale a fost cel mai mare român din câţi au ţinut un condei în mînă şi o torţă aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torţa arde şi nu se va stinge niciodată“ menţiona atunci Barbu Ștefănescu Delavrancea. ,,Caragiale a însemnat o dungă mare şi foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră şi va rămîne asupra tuturor generaţiilor“ a spus la acel moment Mihail Sadoveanu.

Colaborarea cu ,,Junimea“

     În perioada 1879-1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Societăţii literar-politice ,,Junimea“ şi a fost redactor la ziarul junimist conservator ,,Timpul“ între 1878-1881. Piesa de teatru ,,O noapte furtunoasă“ a fost publicată mai întîi în paginile revistei Junimii, ,,Convorbiri literare“, în anul 1879. Tot în cadrul întîlnirilor de la ,,Junimea“ şi-a mărturisit în mod deschis interesul pentru poezia lui Mihai Eminescu, în prezenţa lui Vasile Alecsandri. Acest lucru se întîmpla în anul 1884. Tot în acest an a citit, la aniversarea Societăţii ,,Junimea“, piesa ,,O scrisoare pierdută“. În noiembrie, acelaşi an, a avut loc premiera piesei care s-a bucurat de un mare succes. Regina României a fost prezentă la eveniment. Urmează apoi despărţirea de ,,Junimea“ pe data de 9 mai 1892 cînd prezintă, la Ateneu, conferinţa ,,Gîşte şi gîşte literare“ cu un vădit caracter polemic împotriva foştilor tovarăşi cu care a colaborat multă vreme. Îşi încetează astfel colaborarea cu revista ,,Convorbiri literare“ dar şi cu Titu Maiorescu care rămîne însă un om de caracter şi chiar îi ia lui Caragiale apărarea împotriva detractorilor.

Relaţia cu Despărţământul ,,Astra“

  Ardelenii l-au simpatizat şi ei pe marele Caragiale iar intelectualii din societatea Astra îl vedeau ca pe un adevărat luminător al poporului român. Iată ce îi scria Vasile Goldiş: ,,Poate nici nu poţi să-ţi dai seama ce mare serviciu ai făcut cauzei noastre naţionale. Să ne ajuţi acum cu puterea de leu a dumneatale la biruinţă. Să ne scrii. Fie articole de fond, fie vreo schiţă literară, fie, în fine, orice, numai să fie ieşit din sufletul lui Caragiale şi să fie iscălit numele lui Caragiale. Atât ne trebuie şi învingerea noastră e sigură“. Ardelenii împreună cu Vasile Goldiş şi-au văzut visul împlinit dar Caragiale nu s-a mai putut bucura de acest moment înălţător al Marii Uniri, s-a stins cu şase ani mai înainte.

Un suflet cald şi un mare boem

 Pe data de 23 februarie 1901 Ion Luca Caragiale a fost sărbătorit de prietenii din presă, dar şi de scriitorii apropiaţi de sufletul său în frunte cu Barbu Ștefănescu Delavrancea, C. Mille, Tache Ionescu, Alexandru Ciurcu din Şercaia, etc. Aceştia îi sărbătoreau atunci 25 de ani de activitate literară.

•   ,,În materie de nutriţie şi inspiraţie, rămîn de bază, ca şi în Levantul părăsit recent, bericica şi ţigărica, fără de care autorul epistolelor nu poate funcţiona, consumate de preferinţă în companie veselă şi interesantă“. (Roxana Sorescu).
•  ,,Fă foarte cald în odaie, toarnă două-trei pahare de votcă pe faţa mesei: în căldură, are să se evaporeze alcoolul, umplînd odaia cu o emanaţiune subtilă; cheamă apoi pe lăutarul d-tale şi pune-l să-ţi cînte, de unul singur, în surdină…,,Cine te-a făcut pe tine, Tudoriţo lele“. Dumneata, lungit pe canapea, aruncă-ţi ochii pe discursul vreunui tribun dacoroman…şi…încet-încet, ai să simţi o moleşeală delicioasă în tot trupul; are să te apuce o moţăială irezistibilă…pînă cînd pleoapele o să ţi se-nchidă frumos; şi atunci, de-a-năuntru, ai să vezi că te afli la Moşi, în miezul verii, subt un umbrar, la o masă rustică, înconjurat de cea mai veselă lume din lume. Ai să auzi cimpoaiele vlăscenilor şi trîmbiţele şi tobele panoramelor, şi ţivloaiele şi hîrîitorile copiilor şi guiţături de purcei; ai să vezi baloane tricolore…ai să simţi mirosul de ţuică risipită, de gogoşi prăjite în ulei, de cîrnaţi şi de fleici arse la grătar; ai să simţi gustul lipicios de turtă dulce…ai să-ncepi a te apăra de muşte“ i-a scris într-o scrisoare doctorului I. Duscian.
•   Circula în epocă o anecdotă prin lumea mondenă care vorbea de o audienţă a lui Caragiale la rege: ,,Maiestate, o să vă rog să mă împrumutaţi cu o mie de lei…“. Regele i-ar fi replicat- ,,Regele nu împrumută, regele dă…“ Caragiale însă i-ar fi răspuns: ,,Dar Caragiale nu ia, Caragiale numai împrumută“.
•  O altă vorbă de spirit a lui Caragiale a fost: ,,În ţara asta, dacă ai scris o piesă de teatru, nu poţi să bei o bere liniştit“.
•  Lui Mateiu, fiul său şi scriitorul de un tragi-comic sublim, i-a spus pe cînd acesta era cuprins de ifose aristocratice, arătîndu-i moalele capului- ,,Uite, a rămas urma tavei cu plăcinte pe care au purtat-o strămoşii noştri“.
•  Altora, le spunea în băşcălie: ,,…nu sunt nici impiegat, nici profesor, fiindcă n-am umblat la şcoală“.
• Vorba spusă altor contemporani: ,,Eu sunt un geniu, mă!“
  (Ștefan BOTORAN)