Foto. Praznicul ,,Sfântul Gheorghe”, hramul bisericii din Rucăr.  Obiceiurile vechi relatate de bătrânii satului.  Istoria bisericii. Ce nu ştiu rucărenii despre satul lor 

Foto arhivă- Fiii satului 2015

 Biserica din satul Rucăr are hramul ,,Sfântul Gheorghe”, stabilit încă de la edificarea locaşului de cult de strămoşii satului, pe la 1804. Este considerată biserica nouă, cea veche, unită cum este cunoscută de săteni, a fost construită cu un veac în urmă, cu ani înainte de 1782. Înaintea bisericii de azi a fost o alta din lemn de la care au mai rămas doar uşile împărăteşti, iar de la 1722 s-ar păstra un clopot  făcut cu cheltuiala lui Farcaş Ioan şi soţia Dobra şi Comşa Călin din Olteţ. Rucărenii ştiu că Sfântul Gheorghe este ocrotitorul satului, iar ziua de praznic este considerată de ei sărbătoarea satului pe care o marchează aşa cum se cuvine. În acest an însă pandemia i-a ţinut în case, iar biserica a rămas cu uşile închise. Slujba de hram a fost oficiată fără enoriaşi de preotul paroh Silviu Goga şi de cântăreţii bisericeşti.   De hram, în fiecare an, rucărenii  îmbrăcau  portul tradiţional  şi participau  la slujba religioasă când se aduceau  laude Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. ,,Este cel mai cinstit sfânt căruia îi aducem evlavie.  A îndrăznit să se opună împăratului Deocliţian, progonitorul creştinilor, şi nu s-a lepădat de credinţa în Hristos acceptând o moarte martirică” sunt de părere localnicii.   Era o tradiţie ca enoriaşii să participe la procesiunea de ocolire a bisericii cu  lumânări aprinse în mâini.

Nicolae Iorga despre Rucăr

 Viaţa satului transilvan se învârte în jurul bisericii şi al şcolii. Aşa era din vechime, iar astăzi lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Biserica ortodoxă din satul Rucăr ţine vie viaţa comunităţii locale, iar orice eveniment îşi are punctul de pornire la poarta bisericii. Lăcaşul de cult de la Rucăr este considerat un simbol în Ţara Făgăraşului aşa cum a notat istoricul Nicolae Iorga care a vizitat satul la începutul veacului trecut. Găsim informaţii despre trecutul edificiului ortodox în însemnările lui Nicoale Iorga şi ale prof. Valeriu Literat publicate în ,,Scrisori şi inscripţii” (Nicolae Iorga) şi în ,,Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului (Valeriu Literat). ,,Satul Rucăr, pe dreapta Oltului, în faţa Beşimbavului (numit azi Olteţ) din Ţara Oltului, îşi răspândeşte casele pe coastele dealului ce coboară spre miazăzi, spre albia Oltului. Aproape totalitatea locuitorilor se ţin de biserica ortodoxă; vreo 5-7 familii numai, după cum mi se spune, sunt unite. Între cele două biserici şerpuieşte un părău, care cred că are apă numai în vreme ploioasă, dar matca săpată de el ste foarte adâncă” scria istoricul român.

Se ocolea biserica cu lumânări aprinse

     De sărbătoarea Sfântului Gheorghe se practicau multe obiceiuri. Femeile mai în vârstă sunt cele care-şi amintesc despre practicile rucărenilor şi le povestesc generaţilor mai tinere spre aducere aminte. ,,Se făcea hramul bisericii şi mai demult. Se făcea liturghia şi apoi se ocolea biserica, oamenii ţineau în mâini lumânări aprinse. Se spune că lumânarea cu care s-a ocolit biserica este bine de păstrat în casă şi se aprinde atunci când este vremea rea şi furtună mare. Tot un obicei este acela de a aprinde lumânări la mormintele celor care au avut numele Gheorghe” a spus Eleonora Ioani.

 Valeriu Literat a descoperit vechimea bisericii

Satul are două biserici, una ortodoxă şi alta greco-catolică sau unită cum se spune în sat. ,,Biserica ortodoxă apare ca o clădire spaţioasă. Zidirea e masivă, întăririle sub turn sunt prea puţin înălţate şi-i dau o înfăţişare greoaie. Zidurile în întregime au fost clădite din piatră făţuită, cărămida fiind întrebuinţată numai la bolţi şi ici-colea în zid, pentru nivelare. Pe dinafară, zidul e acoperit cu tencuilală, din loc în loc, ies din zid, cam la 5 cm, pilaştrii, iar împrejurul bisericii se desfăşoară un soclu. Ferestrele, înalte de câte 2 m, se încheie sus, în arc frânt. Acoperişul cu două pante al lăcaşului se prelungeşte şi deasupra parterului turnului, iar deasupra altarului se termină în pognon (fronton). Zidirea are crăpături mai serioase la împreunarea navei cu turnul, apoi la altar, acesta din urmă nefiind apărat de legături de fier. La altar, pe dinafară, e însemnat cu litere latine, în tencuială: AS MS. 1804, iar pe turn: 1811, deci biserica a fost zidită între 1804-1811. Mai este o însemnare, cioplită în cadrul de lemn deasupra uşii de la intrarea în biserică: ,,Anno 1806 jude Ioan Bută”. scrie prof. Valeriu Literat. ,, Biserica unită, mai veche decât 1782, nu are nimic deosebit în clădire. Cărţile şi obiectele vechi şi de preţ, precum şi cele mai de nou câştigate din cea ortodoxă, precum şi însemnările de pe cărţile amândorora lăcaşelor, au fost copiate şi publicate de N. Iorga ( Scrisori şi inscripţii, II, p. 162-163). Pe lângă cele arătate acolo în biserica unită am mai găsit încă un Evhloghiu, Blaj, 1784″ a mai consemnat Valeriu Literat.

Biserica a fost pictată de Ioan Pop din Ludişor

     Biserica a fost pictată la 1829 de zugravul Ioan Pop din Ludişor după cum stă scris la proscomidie. Tot el a fost autorul picturilor de pe bolta naosului şi de pe arcul dinspre altar. ,,Zugravul s-a folosit de paleta sa cromatică de culori mai mult stinse, la cupolă însă e prea mult alb. O variaţie mai plăcută oferă picturile de pe catapeteasmă, unde meşterul a întrebuinţat şi portocaliu, auriu şi roşu. Pantocratorul, pe care trebuie să-l remarcăm, având o figură vie şi naturală, zugrăvit de la genunchi în sus. Dacă această imagine aparţine aceluiaşi meşter Ioan Pop, atunci acesta a lucrat aici cu foarte mare băgare de seamă” consemna Valeriu Literat. Înaintea bisericii de azi a fost o alta din lemn de la care au mai rămas doar uşile împărăteşti. ,,În turn se găseşte un clopot de la 1722, cu coroana înnoită la 1840, în vremea (ori cu cheltuiala?) lui Moisi Geamăn, jude, Zaharie Bogdan paroh, Ioan Bogdan (şi soţia?) Ist(ina). Pe bronzul clopotului e următoarea inscripţie: ,,Gloria în excelsis Deo anno 1722″. Apoi, mai jos, zgâriat: ,,Besembaki Farkas Ianos csinaltotta es felesige Dobra es Komsa Kalin” (Clopotul a fost făcut cu cheltuiala lui Farcaş Ioan şi soţia Dobra şi Comşa Călin din Olteţ” (Valeriu Literat: ,,Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului”).

Obiceiuri de Sfântul Gheorghe

•   ,,Se punea în poartă câte un rug, acolo unde gospodăria avea vite cu lapte. Se spunea că rugul alungă strigoii. Stăpânul casei se ducea şi aducea rugul de departe, tocmai de acolo de unde n-a auzit cântatul cocoşului. Punându-l la poartă avea convingerea că strigoii nu mai veneau la vitele lui să-i fure laptele” a spus o altă femeie. Obiceiul rugului se mai păstrează şi astăzi, dar creanga de măceş nu se mai taie din margine de hotar ci din apropierea satului.
•    ,,Mai era un obicei legat tot de strigoi. Cu vreo două săptămîni înainte de sărbătoarea Sfântului Gheorghe se prindea un şarpe căruia i se tăia capul iar în gura lui se punea un căţel de usturoi. Se îngropa capul şarpelui, iar când usturoiul încolţea i se lua frunza. În dimineaţa de Sf. Gheorghe săteanul care făcea acel obicei îşi punea la pălărie frunza de la acel usturoi şi ieşea în capul satului când se scotea ciurda de vite. Omul avea atunci o viziune şi i se arătau strigoii din sat. Nu se mai practică acum acel obicei, dar mai de mult erau oameni din sat care făceau. În ziua de azi lumea nu mai este credincioasă ca atunci atunci” a spus Viorica Marcu.
•   ,,De Sf. Gheorghe se instalau la răspântiile din sat vârtelniţe şi hăţăuşuri. De la Paşti până la Rusalii rămâneau montate şi tinerii şi copiii se distrau. Erau vreo patru vârtelniţe montate pentru a se putea distra toţi tinerii. Pentru copii şi fete erau hăţăuşurile (n.r. leagăne). De mulţi ani nu se mai folosesc pentru că acum tineretul are alt fel de distracţii” mai spun femeile.

O scurtă istorie a Rucărului

 Rucărul este înscris în analele istoriei încă de pe vremea Daciei cucerite de romani. Dovezi ale acestei ipoteze sunt movilele de pe locurile numite ,,Sub Mal” sau la ,,Glimee”. O atestare documentară despre vechimea satului Rucăr datează de la 1200 pe când pecinegii au dat năvală în localităţile din lunca Oltului şi s-au stabilit aici. Pe la 1480 însă, după cum scrie Dumitrescu-Jipa în volumul ,,Sibiul şi ţinutul”, satul Rucăr făcea parte din domeniile Scaunului Sibiului, apoi ale Comunităţii Saşilor a celor ,,Şapte judeţe” din Sibiu. Şi domnitorul Constantin Brâncoveanu plăteşte 1440 de florini, la 1700, pentru a cumpăra un sat din Ţara Oltului, alegând Rucărul, dar după moartea lui satul revine lui Petru Apati, primul domn de pământ care se afla la Rucăr. În Conscripţia din 1721 este descris satul Rucăr: ,,Este sat valah situat pe Olt, a cărui jumătate teritorial administrativă aparţinea de comitatul Alba şi jumătate de bunurile celor ,,Şapte juzi”. Partea celor Şapte juzi depăşeşte numărul locuitorilor aparţinând comitatului. Locuiesc în case construite din lemn, pe sesii cu grădini de pomi. Ambele părţi de sat au jude aparte, de asemenea şi păstorii turmelor” stă scris în document unde se mai specifică faptul că satul era deficitar în păşuni şi fâneţe, iar rucărenii s-au îndatorat la saşi cărora le-au plătit arende în produse şi în bani. La 1784 contele Ştefan Uyvarossy deţinea la Rucăr o moşie şi o pădure, curtea lui fiind pe locul fostei grădini a lui Drogodan, azi a lui Cornel al Savului. S-a şi păstrat până azi denumirea ,,La Varodi”. Şi alţi domni de pământ deţineau proprietăţi la Rucăr dintre care enumerăm: Petru Apaty, Apaty Fernez, Komaromi Şamdor, Boer Simion, Gravuly Matei, Apaty Laslo.
Apare şi proprietarul feudal Ludvig Kontzei pe la 1800 pe care-l moşteneşte fiul său, Karoly Kontzi (Kenzi). Conacul lor era de-a lungul văii Puturoasa începând de la sediul primăriei şi al casei lui Valeriu Bolcoş până în Pâţu. 42 de familii i-au lucrat moşia lui Kenzi ca iobagi aduşi din alte sate care după 1848 au format composesoratul Dăbeni. Preotul Matei Nicoară scrie despre Kenzi că era foarte sever cu dăjderii lui, dar şi cu iobagii. La curtea domnească a lui Kenzi au lucrat ca servitoare Reveca Neagoş a lui Bureancă, Ana Stuchirenea – Nuţa Şchiopului, Ana Logrea- Nuţa Logri. La Revoluţia din 1848 gospodăria i-a fost prădată de iobagi. Ca pedeapsă pentru instigatorii Revolţiei, un an mai târziu au fost executaţi prin împuşcare în dealul Rucărului judele Ioan Bogdan, birăul Adam Belei şi Zahiu Oancea. În memoria lor a fost ridicată o cruce de piatră care există şi astăzi. Cam la 150 m de Puturoasa, lâgă drumul de sub viile Dăbenilor a fost săpată cripta lui Kenzi, formată din 2 camere. Relata Moise Popa, al Ilii, cantorul de la biserică, despre această criptă, că într-o cameră care era mereu încuiată erau două sicrie, probabil bătrânul Kenzi si soţia lui.
Mai tîrziu, Rucărul devine parte a judeţului Făgăraş, la graniţa dintre plasa Arpaş şi Voila. După regionalizarea comunistă, Rucărul intră în cadrul judeţului Braşov, în comuna Viştea.

Vechi denumiri

Vechea vatră a satului era pe dealul Rucărului în urmă cu două secole. De atunci se păstrează majoritatea denumirilor folosite şi astăzi de rucăreni şi identificate pe hărţile întocmite la 1873. Amintim doar câteva dintre ele.

•  Coasta Furcii, La Hotară, Malul, Răzoarele, După Mal, viile Dăbenilor, grădinile din Suseni, viile Bulgărenilor, în Verze, în Ham, Drânchiner, Valea Pandii, Coasta Stâlpului, Câmpul de Jos, Lunca, La Hotară, La Crucea cea Bătrână, La Maticu, etc.
•  Toponimia locului ,,La Maticu” are la bază un incident tragic: un păzitor de porci cu numele Maticu s-ar fi înecat în Olt şi ar fi fost îngopat în acel loc, de la ţărmul Oltului, soţia lui scăpând cu viaţă ca prin minune din apele repezi ale Oltului.
•  Denumirile Dăbeni şi Bulgăreni ne duc la acea perioadă a istoriei satului când proprietatea asupra terenurilor separa comunitatea în două.
•  Denumirea ,,Suseni” ne aminteşte de vechea vatră a satului părăsită total după 1850.
•  ,,La Turn”, cel mai înalt loc din hotarul satului, peste 650 m, era marcat, la începuturi, printr-un turn de lemn refăcut prin 1940, dar astăzi nu mai are niciun marcaj.
•  Cine nu ştie de părul lui Stroe? Este un păr secular de pe curtea unui localnic cu acest nume din vechea vatră a satului. Ar fi vorba, după cum este consemnat în protocolul parohial al morţilor menţionat de inginerul Liviu Nicoară în 1988, de Zahim Stroe 1764-1847.
•  ,,Perii lui Iacom”. Era un grup de peri seculari din vechea vatră a satului deţinut de un localnic, probabil, prin 1850, aici găsindu-se odinioară un lac de acumulare şi joc.
•  ,,Casa Dahima” amplasată sus pe deal aparţinea săteanului cu acest nume, ruinele ei rămânând până prin 1925.
•  Se mai foloseşte şi azi denumirea ,,Avram Ţiganul”, era locul unde un fierar Avram îşi avea casa.
•  Ce ne spune locul numit ,,La Cerneală”? Teren acoperit cu vii unde în unele locuri pământul era înegrit precum  cerneala. Tot acolo sătenii ştiau că este Grădina Popii, adică a preotului Matei Nicoară, parohul satului.
•  ,,Poiana lui Dulău” ne aminteşte de un alt localnic cu numele de Bucur Dulău, consemnat la 1785.
•  ,,La Căuş” era o frumoasă păşune al cărei nume vine de la Mihail Onghert ziş Kăuş din Gherdeal căruia îi aparţinea. Moşia de 26 hectare a fost cumpărată în 1933 de 25 de săteni din Rucăr cu împrumut bancar de la Banca Furnica din Făgăraş, 100.000 de florini.
•  Numele ,,Părăul Radului” atestă existenţa familiei Radu probabil de pe curtea Radului cu o vechime ce merge până la 1697. Pe o grindă a vechii case a Radului, 1948, era scârjelit numele Ioan Radu, aşa cum la 1785 exista un Onea Radului.

Obiceiurile de peste an ale  rucărenilor

 Tradiţiile satului Rucăr vin din negura timpului, iar rucărenii le-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie. Obiceiurile se întind în timp pe toată durata unui an, de la instalarea iernii până la Sfântul Andrei vestitor al iernii următoare. Rucărenii sărbătoreau prin ,,Armindeni” venirea primăverii, iar bucuria revederii soarelui pe cer şi a verdelui pe câmpuri îi scoteau din case la răspântie de uliţe unde, într-un ritual precreştin, dansau în jurul armindenului împodobit. Sărbătoreau sfârşitul secerişului când împleteau o cunună din cele mai frumoase spice pe care le aşezau în formă de cruce, simbol al creştinătăţii. Cununa o purtau spre casă tinerii sau copiii care erau stopiţi cu apă pe la porţile pe unde treceau ca apoi să fie păstrată în casa dinainte, lângă icoană. Se cânta ,,Dealul Mohului, umbra snopului”, versurle vorbind despre o rivalitate între ,,sora soarelui” şi ,,sora vântului”. Iar când viile dădeau în pârg, rucărenii urcau ruri râuri spre dealurile acoperite cu viţă de vie, la ,,Cerneală” sau la ,,Dăbeni” sau în ,,Ele Bătrâne” pentru a-şi umple buţile cu struguri. Animaţia satului se muta preţ de săptămâni pe deal până la sfârşitul culesului când sărbătoreau ,,Ziua recoltei”. Din hotar în hotar, satul oferea toate cele necesare traiului exceând în cultura verzei, viei, prunelor şi a grânelor. După Sfântul Nicolae se deschidea cea mai frumoasă şi veselă parte a anului când obiceiurile erau de neoprit. În fiecare casă se auzeau frumoasele colinde ale Crăciunului si vocile irozilor. Şezătorile se organizau în mai toate casele până gerul era înghiţit complet de căldura soarelui. Ionii din sat erau ,,împuşcaţi” în zorii Sfântului Ion şi zăuriţi. Ţinutele zilnice erau atunci înlocuite cu frumoasele costume populare renumite prin ţesăturile si alesăturile tradiţionale.

Portul popular tradiţional

Portul popular al satului Rucăr este unic. La femei se evidenţiază şurţele prin vărgătura în nuanţe de violet sau mieru în alternanţă cu alb, albastru şi negru. Nobleţea ţinutei este dată de brăcinile cu ciucuri în aceleaşi tonuri ca şi şurţele. Ciucurii cu diferite dimensiuni erau purtaţi cu mândrie de fetiţe şi de tinere, femeile mai în vârstă prelungindu-şi brăcinile cu fire alese din ţesătură. Portul bărbătesc este simplu şi sobru, în alb şi negru: cioareci sau şolovari în funcţie de anotimp, cămaşă cu coadă încreţită, pieptar, pantofi sau cizme cu tureag, şerpar, pălărie sau căciulă de culoare neagră. (Lucia BAKI)