Motto:
,,Mai ţineţi minte cine şi mai ales cum a murit? Prin ce celulă, prin ce neagră casimcă sau izolare ori răpus de ce boală s-a stins? Mai ţineţi minte prin ce ungher de canal a căzut, prin ce groapă comună a fost aruncat sau prin ce vîrf de munte sau văgăună a fost împuşcat fratele vostru de cruce şi de dor? Munţi de suferinţă au crescut pînă la cer şi morţii noştri au umplut gropile comune. Dar nu zadarnic. Sunt morţi care te fiinţează, sunt morţi care te desfiinţează, precum sunt îngeri care trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţi dintre acelea care adorm” ( Nicolae Iorga)
De praznicul Înălţării Domnului, Memorialul Sighet va fi închis în acest an din cauza epidemiei. Este permisă vizitarea muzeului individual, dar nu în grupuri, ceea ce înseamă că a fost anulat evenimentul anual de comemorare a victimelor comunismuli atât de la muzeu, dar şi din cimitirul săracilor. Se ştie că de Înălţare se comemorează eroii români căzuţi de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de luptă pentru credinţă, libertate, dreptate şi pentru apărarea ţării şi întregirea neamului. Prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor şi sărbătoare naţională bisericească. În acest an, joi, 28 mai, se comemorează eroii neamului. Dacă în fiecare an foştii deţinuţi politici se întâlneau în această zi la Memorialul Sighet, în acest an excursia programată a fost anulată din cauza epidemiei COVID-19. ,,Este primul an în care nu ajungem la muzeul de la Sighet, acolo unde a funcţionat cea mai dură închisoare comunistă şi unde a fost distrusă elita ţării. Nu vom putea participa la slujba de comemorare din Cimitirul săracilor de la marginea oraşului Sighetul Marmaţiei, unde morţii fără de morminte îşi au încrustat numele pe plăcile din granit amplasate în incinta acestuia. Este trist pentru noi că nu putem să-i pomenim acolo pe camarazii noştri de Inălţare. Vom aprinde acasă câte o lumânare şi îi vom pomeni” a spus Ioan Bucelea, secretarul filialei AFDPR Făgăraş.
Eveniment interupt după 25 de ani
Fundaţia Academia Civică reuşeşte de peste 25 de ani să-i reunească la Muzeul ,,Memorialul Sighet” şi la Cimitirul săracilor pe supravieţuitorii închisorilor comuniste, organizând comemorea eroilor anticomunişti din Rămânia de praznicul Înălţării Domnului. În fiecare an manifestarea are o temă care este prezentată în cadrul simpozionului anual. Anul trecut tema manifestării de la ,,Memorialul Sighet” a fost ,,30 de ani de comunism”, anunţată chiar în deschidere de Ana Blandiana, preşedinţa fundaţiei care a transformat fosta închisoare de la Siget în muzeu. S-a vorbit despre martirii României, episcopii greco-catolici canonizaţi în acest an de Papa Francisc I, cărora Muzeul Sighet le-a organizat o sală la etajul muzeului. A fost prezentat filmul ,,Piteşti”, după care evenimentul s-a continuat la Cimitirul săracilor unde s-a oficiat slujba de pomenire. ,,Nu putem lipsi de la acest eveniment anual. Ne bucurăm că ne întîlnim cu toţii, cei pe care suferinţele indurate ne-au unit, dar ne întristăm de fiecare dată pentru că retrăim chinurile de atunci, vedem suferinţele părinţilor, fraţilor noştri. La ani distanţă ne întrebăm de ce? Dar ne mai întrebăm şi dacă a meritat” spuneau anul trecut foştii deţinuţi politici. Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighetul Marmaţiei este o formă de contracarare a victoriei comunismului şi un mijloc de resuscitare a memoriei colective. Pereţii fostei închisori sunt tapetaţi cu chipurile luptătorilor anticomunişti de pe întreg cuprinsul ţării. Comemorarea de la Ispas este şi un bun prilej ca supravieţuitorii să-şi revadă, în fotografii, părinţii, fraţii, surorile, copiii, rudele.
Foştii deţinuţi politici se întâlnesc în locurile unde au suferit în urmă cu peste 6 decenii
Foştii deţinuţi politici din România sunt singurii care respectă cu credinţă memoria celor care, prin faptele lor, ne-au oferit, astăzi, libertatea. Sunt cei care au înfruntat cu mult curaj regimul comunist fără să ţină cont de represiuni, ci doar de dragostea de neam şi ţară şi de credinţa în Dumnezeu. Foştii deţinuţi politici ţin să trezeasă memoria colectivă pentru ca acest neam să nu-şi uite eroii. Comemorarea eroilor Rezistenţei Anticomuniste din România reprezintă pentru Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România o îndatorire şi totodată o obligaţie morală faţă de camarazii lor, cei care au sfinţit prin sângele lor pământul României. În iunie la Sighet, în iulie la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, în septembrie la Aiud, apoi la Poarta Albă, la Jilava, la Fetea sau la Miercurea, în Banat sau la monumentul ,,Zbor” de la Bucureşti, sunt câteva dintre popasurile pe care foştii deţinuţi politici le fac în fiecare an pentru a comemora eroii martiri ucişi între zidurile groase ale închisorilor comuniste sau de muncile istovitoare din lagărele organizate la Canal, Balta Brăilei sau în minele de plumb sau pentru cei seceraţi de armele Securităţii şi Armatei comuniste în munţi sau în închisori. Câte o lumânare este aprinsă şi pentru cei fără de morminte sau pentru cei care au pierit în apele Dunării, însângerând-o, sau pentru cei deportaţi în pustiul nemilos al Bărăganului sau în alte zone ale ţării. Ce poate fi în sufletul lor la astfel de evenimente? Cu siguranţă îşi rememorează imaginile groazei din gulagul comunist, feţele fraţilor împuşcaţi sau a celor care au decedat lângă ei cerându-le să reziste în faţa foamei, bolilor, supliciilor şi terorii pentru a le pomeni numele atunci când Dumnezeu îi va salva din coşmarul numit comunism.
1945-1964, eroii din mlaştina disperării căzută peste România
Odată cu impunerea la cârma ţării a guvernului comunist al lui Petru Groza, în 1945, a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare. Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au plecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste cuprinsul ţării. Şi totuşi, în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe ţară până prin anii 1962, când a fost distrusă. ,,A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri, şi doar din puţine victorii. Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (“bande”, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări” explica Ion Gavrilă Ogoranu, şeful grupului de luptători di Munţi Făgăraşului. Însuşi fostul Ministru de Interne din guvernul Sănătescu, Generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată. În 1946 s-au implicat în această mişcare ofiţeri superiori ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu, explica prof. Ioan Halmaghi, încarcerat 15 ani, cei mai mulţi făcându-i la Aiud-ul condus de torţionarul Gheorghe Crăciun, dar şi la închisoarea Piteşti sub ciomagul lui Eugen Ţurcanu. În 1947 s-a obţinut o coagulare a tuturor forţelor anticomuniste din ţară, liberali, ţărănişti, legionari, grupuri din Armată, grupările studenţeşti, şi s-a format un Comandament unic al rezistenţei. Au fost anunţate guvernele apusene despre această iniţiativă, însă prin agenţii infiltraţi de către Soviete, mişcarea a fost desconspirată. De aceea în primăvara anului 1948, în urma arestărilor masive, comandamentul a fost pierdut. A rămas un număr mic de nearestaţi. Din aceşti puţini rămaşi s-a format rezistenţa armată din România, cu peste 200 de grupuri de rezistenţă. Aceşti oameni au aşteptat „venirea americanilor”, pentru a începe războiul de eliberare de sub influenţa sovietică. Americanii n-au venit, iar toate aceste grupuri au fost nimicite, unii membri ucişi, iar alţii condamnaţi la ani grei de închisoare. Numiţi de către comunişti „bandiţi” ori „partizani”, cei ce au luat calea munţilor în anii ’50 au mers de fapt pe drumul străvechi al haiducilor neamului nostru, iubind libertatea mai mult decât viaţa. ,,Am pornit pe drumul acesta cu credinţa că aceasta ne era datoria, altfel nu puteam! Dacă azi ar fi iar începutul luptei, am proceda la fel. Orice soartă ne va da Dumnezeu, suntem siguri că din jertfa şi truda noastră va ieşi un viitor mai bun pentru acest neam” mai spunea Ion Gavrilă Ogoranu. (Lucia BAKI)
