Octavian Paler – Itinerar al unui destin creator

Motto:

„Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea.” Octavian Paler

Un stop cardio-respirator l-a  dus pe Octavian Paler spre lumea de dincolo, parcă pentru a întări o mărturisire a lui dintr-un interviu:  „Mă tem nu de Dumnezeu, ci de absenţa lui”.

,,Octavian Paler s-a născut pe 2 iulie 1926, într-o familie de ţărani din comuna Lisa, judeţul Braşov. Deşi la vîrsta de 11 ani părăseşte efectiv localitatea natală, pentru a urma şcoala, ca bursier la Liceul Spiru Haret din Bucureşti, satul ardelean de la poalele Munţilor Făgăraş i-a fixat în memoria afectivă drept reper de conduită morală o imagine mitologică a copilăriei. Într-o carte, ce ar trebui inclusă în categoria de autoficţiune biografică, ,,Viaţa ca o coridă“, publicată în 1987, capitolul despre copilărie şi satul părintesc se intitulează ,,Et in arcadia ego“, în corelaţie evidentă cu ale sale ,,mitologii subiective“, izvorîte din studiul credinţelor antice ori din peregrinările în Egipt, Grecia, Spania, Italia, Mexic. Asupra vîrstei infantile şi a locului de obîrşie are perspectiva descoperitorului unui univers al miracolelor. Spaţiul de acasă, ,,un univers limitat, dar îndestulător“, se manifestă ca un paradis, cu toate că, în realitate, se arată dur şi nemilos. În acest mediu ,,practic şi moral“, copilul a deprins gustul utilităţii şi sentimentul ruşinii, pe care, frustrat, după plecare, nu le mai găseşte la oraş. De aceea decizia familiei şi mijlocirea ,,unchiului George“ de a-l duce pentru a candida pe un loc de bursier la liceul bucureştean le vede ca pe o expulzare din sat, o condamnare împotriva căreia face zadarnice planuri de a i se sustrage. La maturitate simte o necurmată nostalgie după acele locuri şi timpuri, mărturisind că acum merge rar în Lisa; mediul i se pare străin, iar el se consideră acolo de prisos. Copilăria a rămas un vis îndepărtat. Abia după aceea începe trezirea. Distanţa dintre Lisa şi Bucureşti se măsoară nu numai în cei 300 de kilometri, ci şi în cel puţin trei secole. De fapt, întoarcerea în timp devine imposibilă pentru cel dornic de revedere autentică. Ar reproduce soarta fiului din basmul ,,Tinereţe fără bătrîneţe“. O bună parte din scrierile memorialistice sau jurnalele de călătorie conţin reflecţii asupra evenimentelor vieţii cu interogaţia insistentă dacă trecerea prin ani formează un destin sau numai o biografie. Mărturiile pentru autodefinire răzbat din toate etapele existenţei. Venind la Bucureşti, în 1937, simte că a intrat într-un mediu ostil, iar din primii patru ani de frecventare a şcolii nu reţine aproape nimic, cu toate că performanţele şcolare nu-l ocolesc. Vegetează, dezrădăcinat, cu dorul de părinţi şi de Lisa, rămas un inadaptat aparte, cu o experienţă inutilă la oraş, ,,un ţărănoi“ confruntat cu snobismul citadin. În 1941, din clasa a V-a (a IX-a, în varianta de azi) se mută de la internat într-o odaie din incinta liceului, unde ,,unchiul George“ era director. Libertatea îi înlesneşte drumul spre Biblioteca Academiei, apoi spre Biblioteca Centrală Universitară, dezvăluindu-i pasiunea înflăcărată pentru lectură şi începutul ,,împăcării cu oraşul“. Mărturiseşte că citea fără criterii, dar cărţi redutabile, cu atîta patos încît neglija orele de somn, unele lecţii şcolare sau chiar evenimentele frămîntate ale vremii. Cufundat în universul livresc, părea mai interesat de războiul peloponeziac decît de conflagraţia mondială a contemporaneităţii şi căuta în paginile tipărite adevăruri absolute, dincolo de timp, cum s-ar fi găsit într-o carte legendară, fantomatică, Secretul secretelor, aparţinînd regelui Solomon. Absenţa unei asemenea cărţi miraculoase a încercat mai tîrziu să o suplinească el însuşi prin recitarea subiectivă a miturilor şi reconstituirea lor din perspectiva celui familiarizat cu exerciţiul cartezianismului. Această atitudine dă nota originală a volumelor ,,Drumuri prin memorie“ (1974), ,,Mitologii subiective“ (1975), ,,Apărarea lui Galilei“ (1978), ,,Scrisori imaginare“ (1979), ,,Caminante“ (1980). În povestea cu ,,mărul discordiei“, de pildă, afirmă că numai un june ca Paris, crescut lîngă turmă, pe munte, nu putea să aibă alte mari aspiraţii decît un amor cu frumoasa Elena, pe care Afrodita îl mijloceşte, ducînd, pînă la urmă, la distrugerea Troiei. Legenda evită însă detaliul că odată cu soţia infidelă Menelau a fost deposedat şi de tezaurul regatului, luat de cei doi amorezi, ceea ce pune într-o lumină diferită incursiunea grecilor pentru cucerirea Troiei. (Scriind despre tezaurul răpit, o fi insinuat, oare, Octavian Paler şi despre tezaurul României, rătăcit prin labirintul istoriei?) Un incident disciplinar provoacă pierderea bursei, astfel că elevul Paler a fost nevoit să frecventeze ultima clasă, 1944-1945, la Liceul Radu Negru din Făgăraş şi să susţină bacalaureatul la centrul de la Sibiu. Perioadă de acumulări şi deschizătoare de orizonturi, privită de fostul elev şi dintr-un unghi critic: ,,Uneori şcoala îşi înţelegea rău rolul; în loc să ne înveţe cum să gîndim, ţinea cu orice preţ să ne înveţe ce trebuie să gîndim“. În toamna anului 1945, Octavian Paler revine în Capitală, unde se va stabili definitiv. Mai întîi este student, concomitent, la Facultatea de Litere şi la Facultatea de Drept (1945-1949). Recomandat de Tudor Vianu pentru a rămîne asistent la Catedra de Estetică, declină propunerea în favoarea unui post la Radiodifuziune, alegere care-i va marca evoluţia profesională: corespondent la Agerpres la Roma, director general al Televiziunii Române (1965-1968), director general adjunct la Radio (1968-1970), redactor-şef la ,,România liberă“ (1970-1983). Demis în 1983, se va pensiona în acelaşi an, reintrînd în arenă odată cu Revoluţia din 1989. Cele două romane, ,,Viaţa pe un peron“ (1981) şi ,,Un om norocos“ (1984), poartă marca livrescului şi a omului confruntat cu regimul politic totalitar. Ambele construiesc nişte parabole în deplină corespondenţă cu scrierile lui George Orwell: fabula politică ,,Ferma animalelor“ (1945) şi distopia ,,1984“ (1949), dar Octavian Paler excelează în crearea de atmosferă tensionată şi ambiguă în genul romanului sud-american. În ,,Viaţa pe un peron“, naratorul, profesor de istorie, se refugiază într-o gară părăsită, de frica unor ciudaţi îmblînzitori de cobre care puseseră stăpînire pe oraş. El are de ales, pînă la urmă, între ,,a fi victimă sau îmblînzitor“. Alege a doua variantă. ,,Un om norocos“ este o utopie negativă, iar titlul creează o antifrază. ,,Norocul“ devine o continuă degradare. Sculptorul, personajul central, ajunge a fi internat la un azil de bătrîni, unde îi rămîne şansa de a face monumente funerare pentru probabilii decedaţi, rînd pe rînd, dintre pacienţi. Atmosfera sumbră şi aluziile politice, deşi bine voalate, au stîrnit reacţii oficiale, iar în 1985, ,,Un om norocos“ a fost victima unui proces public, condamnat şi interzis. Dar la acea dată tirajul se epuizase. Nici calităţile de estetician şi critic de artă, sesizate în studenţie de Tudor Vianu, n-au rămas fără ecou în opera scrisă a lui Octavian Paler. Ele se evidenţiază în stilul scriitorului şi în interpretarea textelor, dar o rezonanţă aparte trezesc eseurile pe teme de pictură cuprinse în volumul ,,Un muzeu în labirint“, din 1986, revăzute după 19 ani şi retipărite sub titlul ,,Eul detestabil“. Bazate pe un pretext mitologic, eseurile au un caracter polemic şi analizează autoportretistica a 36 de pictori europeni, din Renaştere, pînă la Picasso, între care şi a românilor Andreescu, Luchian, Tonitza, Petraşcu şi Pallady. Autorul îi contestă pe cei care-l hulesc pe Narcis pentru exces de autoadmiraţie, deoarece privirea asupra sinelui nu este decît aplicarea unui sfat al Oracolului din Delfi, ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi“, care însă ar trebui corelat cu al doilea, din aceeaşi sursă: ,,Nimic prea mult“. Fără aceste trimiteri, pictura mondială ar fi sărăcită de componenta ei cea mai ilustrativă: contemplarea omului, portretul şi autoportretul. La reproşul pe care estetica academiştilor i l-a adus lui Modigliani că este un autor eretic, de creaturi anormale, Octavian Paler ripostează: ,,Dar ce înseamnă ,,normal“ în artă? Faţă de ,,normal“, soarele lui Van Gogh este prea mare şi prea galben, umbrele lui Caravaggio sînt prea brutale; muşchii statuilor lui Michelangelo, prea viguroşi; bătăliile lui Delacroix, prea somptuoase; Velasquez, prea calm; Goya, prea crud. Și unde merg femeile dansînd, ca la Boticelli? Unde sînt caii albaştri ca la Gauguin? Pictura Renaşterii e plină de îngeri pe care nu i-a văzut nimeni“. Constatarea că artistul vede dincolo şi mai în profunzime decît privirea comună i se potriveşte şi lui Octavian Paler, ca şi anecdota pe care însuşi o transcrie cînd vorbeşte despre pictura lui Van Gogh. Napoleon i-a arătat unui cardinal cerul în plină zi şi l-a întrebat: ,,Vedeţi steaua aceea?“. ,,Nu“, i-a răspuns cardinalul şi, într-adevăr, pe cer nu se zărea nimic. ,,Ei bine, a adăugat Napoleon, cît timp voi fi singurul care o vede, îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii“. Conştiinţa valorii pretinde o discretă poleială de aroganţă!“ prezentare realizată de prof  Liviu Ioani în 2017.

•   „Ursitoarele erau bete, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin”, se autoironiza    regretatul Octavian Paler.
•   “Noi astăzi suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri, încât nici nefericiţii nu sunt solidari între ei.Numai o mare nenorocire ne poate arăta cât de mărunte sunt nemulţumirile “insuportabile”,
• „Moartea pune punct şi iubirilor, şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit sau cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit şi n-a luptat destul, sau că a trăit ca un şarpe singur, care nu şi-a găsit alt şarpe cu care să se iubească sau să se lupte” 

La 7 mai 2007, Octavia Paler părăseşte această lume la vârsta de 80 de ani,  în uma unui stop ardiac. Îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Sfânta Vineri di Bucureşti. Prin activităţile de scriitor, jurnalist, editorialist și om politic, a rămas în istoria culturii române, ca o mare personalitate.

Scrierile lui Octavian Paler

A debutat in 1958 in revista Luceafărul.  cu poemul Ulciorul, urmat de o schita si un reportaj literar. Editorial, debuteaza tarziu, in 1970, cu un voi. de poezii, Umbra cuvintelor, urmat de Drumuri prin memorie, memorialul unor calatorii in Egipt, Grecia (1972) si Italia (1974), editie revazuta in 1999. Tot un jurnal de calatorie este Caminante (1980), urmarea unui itinerar mexican. Rodul fascinatiei miturilor antice este Mitologii subiective (1975), PALER se vadeste adeptul unei literaturi confesive sau parabolice, in care dezbaterea etica devine esentiala. In ipostaza de prozator, publica romanele Viata pe un peron (1981) si Un om norocos (1984), ultimul provocand reactii contradictorii in presa vremii. Premiile Uniunii Scriitorilor (1972, 1980); Premiul Acad. (1978).