Rezistenţă Anticomunistă a existat în toţi munţii României. La fel ca şi în Munţii Făgăraş, luptătorii cu arma în mână au fost hăituiţi de Securitate, capuraţi prin trădare, încarceraţi şi executaţi prin împuşcare. Tribunalele militare au fost cele care au dat sentinţe pe bandă rulantă. În faţa lor au ajuns tinerii luptători, dar şi sprijinitorii acestora din satele României care au umplut închisorile şi lagărele înfiinţate pe tot teritoriul ţării. În Munţii Banatului au activat mai multe grupuri, cel condus de Zaharia Marineasa, cel condus de comandorul Domăşneanu şi cel condus de Spiru Blănaru. Prin 1948 s-a format grupul condus de Zaharia Marineasa, pe atunci student la Drept în Timişoara. Zaharia Marineasa a ales această cale deoarece era urmărit de organele represive comuniste pentru a fi arestat. El a reuşit împreună cu oamenii săi, să scape din mai multe capcane întinse de acestea. Acest grup a avut o serie de ciocniri cu Securitatea, în august 1948, pe peronul gării din Băile Herculane, în momentul când Marineasa şi mai mulţi membri ai grupului se întorceau de la o întâlnire avută cu comandorul Domăşneanu la o casă a acestuia aflată pe un deal din apropiere. Chiar atunci pe peron se aflau circa 150-200 de călători care aşteptau trenul către Caransebeş. Între ei erau amestecaţi şi securişti, care i-au somat pe partizani să se predea. Atunci Marineasa a scos din traistă un pistol-mitralieră, cu care a tras o rafală în sus, punându-i pe fugă pe urmăritori. Până când aceştia au revenit, partizanii dispăruseră, la rândul lor. Cu acest prilej, s-a remarcat prin curaj soţia lui Domăşneanu, Eugenia, care a solicitat securiştilor să nu se lege de călătorii nevinovaţi care aşteptau trenul. Ca urmare a acestui fapt, ea a fost arestată după puţin timp, eveniment care l-a determinat şi pe Domăşneanu să ia drumul munţilor.
Grupul Cerna condus de Zaharia Marineasa
Grupul Marineasa a activat în special în regiunea Orşovei până la Iablaniţa, având locuri de retragere şi de adăpost şi în Munţii Almăjului. Adăpostirea şi aprovizionarea oamenilor se făceau la diverse sălaşe şi stâne. Acest grup armat s-a mai numit şi Grupul Cerna sau Organizaţia de Rezistenţă Anticomunistă Cerna. Membrii săi erau: Ştefan Dumitrescu, Ioan Petchescu, Toma Mărăşescu, Gogu Spătaru Băcilă, Gheorghe Popovici, Ion Ismană, Ion Tomescu, Pavel Ciucur, Alexandru Dorobanţu, Cornel Lăcătuş, Alexandru Domăşneanu, Ilie Vulpeş, Ion Dârpeş, Ştefan Mătăsaru, Ion Talpeş, Ion Spătaru, Moise Popescu, Ion Ghilezan, Nely Miulescu Domăşneanu, Cristian Rudolf, Lazăr Miuţescu, Mugurel Şimianu, Ilie Ciucurel, Gheorghe Stoicovici, Ion Costescu, Nicolae Ţăranu, Aurel Chera, Ilie Mărăscu, Gheorghe Mărăscu, Ion Bulbucan, Gheorghe Domşescu, Petre Balovici, Dumitru Petchescu, comandorul Petru Domăşneanu, Gheorghe (Gogu) Cristescu, Tică Artimescu şi Ilie Domăşneanu. Grupul mai beneficia şi de aportul a două grupuri de sprijin, unul condus de învăţătorul Nicolae Târziu din Iablaniţa, având în componenţa sa membri din Mehadia, Petnic, Plugova, Băile Herculane, Topleţ şi Orşova, iar celălalt de mecanicul Păun Stolojescu din Cuptoare. Grupul a fost însă devreme dispersat, Marineasa fiind arestat în noiembrie 1948 şi deţinut timp de 21 ani în închisorile comuniste. Supravieţuitorii grupului Marineasa, în frunte cu comandorul Domăşneanu, au intrat în noiembrie 1948 în organizaţia lui Spiru Blănaru, până în ianuarie 1949. După această dată, la sfatul lui Blănaru, Domăşneanu s-a retras cu câţiva partizani din nou în plasa Orşova, de unde urma să acţioneze pe o întinsă suprafaţă, incluzând Almăjul, valea Cernei şi a Belarecăi, urcând adeseori în Munţii Cernei, Munţii Mehedinţiului şi parcurgând întreaga zonă muntoasă din Mehedinţi şi Gorj, găsind cu acest prilej şi în zona din nordul Olteniei numeroşi susţinători şi oameni de încredere. Grupul Domăşneanu urmărea să captureze la Băile Herculane pe capii regimului comunist care veneau în staţiune la tratament balnear. Era vorba de Ana Pauker, Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici sau Gheorghe Gheorghiu-Dej. Teohari Georgescu, ministrul de interne, a fost cel mai aproape să cadă răpus de gloanţele partizanilor, în apropierea actualului hotel „Roman”. În prealabil, Gogu Cristescu, înarmat cu un pistol-mitralieră, a pătruns în centrala telefonică din Băile Herculane, unde lucra nepoata sa, în timp ce afară patrulau miliţienii şi jandarmii. El mai primea informaţii şi de la soţul nepoatei sale, Constantin Bărbulescu, care era şeful serviciului de transmisiuni speciale de la oficiul din Orşova.
Execută 21 de ani de închisoare
S-a născut în comuna bănăţeană Iablaniţa în anul 1921. Urmează Facultatea de Drept, pe care împrejurările nu-i permit să o termine. Execută 21 de ani de închisoare sub regimul Antonescu şi sub cel comunist. Este liber doar doi ani, interval în care luptă cu arma în rezistenţa din Munţii Banatului, alături de Spiru Blănaru şi comandorul Doşmăneanu. După 1989 susţine o intensă activitate editorială şi culturală. La data de 29 iulie 1997, trecea la Domnul, în rândurile celor Drepți, luptătorul din Rezistența anticomunistă din Munții Banatului – Zaharia Marineasa. La Timişoara a înfiinţat editura care-I poartă numele. Ediţia 1 din volumele ,,Brazii se frânfg, dar nu se îndoiesc” 1,2,3 au fost editate la editura Marineasa din Timişoara.
Scrisoarea lui Zaharia Marineasa pentru posteritate
,,Mă numesc Zaharia Marineasa. Ca apartenență politică sunt legionar. Am executat la Aiud 21 de ani de detenţie politică pentru fapte de ordin politic. Întotdeauna am fost încadrat în articole de lege referitoare la ceea ce justiţia de atunci considera uneltire împotriva orânduirii sociale. În cuprinsul sentinţelor pronunţate împotriva mea, nu se găsesc acuzaţii pentru manifestări rasiste, antisemite, de intoleranță religioasă sau contra etniilor conlocuitoare. Rezumând faptele mele, nu am fost condamnat pentru crimă de omor şi deci cei 21 de ani de temniţă pe care i-am executat nu pot fi justificaţi de nici o orânduire socială din lume. În continuare mă voi opri pe scurt şi la faptele mele legate de lupta împotriva comunismului. În primăvara anului 1948 eram urmărit de comunişti pentru a fi arestat. Purtam costum ţărănesc şi opinci. În traistă aveam un pistol automat. Aş vrea să menţionez că organizarea de luptă anticomunistă în regiunea muntoasă a Banatului a început încă din anul 1946 şi aparţine profesorului Filon Verca. Spiru Blănaru, comandorul Domășneanu şi ţăranul Gogu Cristescu ne-au fost camarazi de luptă, despărţindu-mă de dânşii din cauza arestării şi condamnării mele, care a avut loc înainte de apariţia legii de condamnare la moarte. La prima ciocnire pe care am avut-o, rolul principal mi-a aparţinut şi a fost favorabil pentru mine, dar, cu îngăduinţa dvs., voi trece peste amănuntele acestei întâmplări, considerând mult mai importantă implicarea mea sufletească în situaţia respectivă. După arestare, la trei luni după această întâmplare, la Securitate, anchetatori fiind colonelul Coloman Ambrus, Mois şi Kling Zoltan, am fost întrebat: „De ce în faţa unor arme încărcate şi numai la 2 sau 3 metri depărtare, ai ridicat pistolul automat şi ai tras în sus?” Menţionez că la această întâmplare nu au fost victime. Le-am răspuns celor 3 anchetatori: „Pentru că o voce dinlăuntru m-a determinat să nu procedez ca într-un război declarat” Nu ştiu dacă ei au înţeles ce le-am spus, dar chiar dacă prin răspunsul meu nu mi-am micşorat duritatea anchetei, am fost ocolit, recunosc, de vulgarităţi şi insulte. În instanţă, această întâmplare din gara Herculane a fost apreciată ca fiind favorabilă mie pentru faptul că am acceptat marele risc personal prin gestul voluntar de a folosi arma numai pentru intimidare, renunţând la un mod de apărare egal cu al adversarilor; adversari care în situaţia respectivă erau şi agresori, şi reprezentanţi ai ocupaţiei comunisto-sovietice.
Deşi i-au avut în cătarea puştii, Gavrilă şi Verca nu i-au împuşcat pe securişti
Situaţii asemănătoare am întâlnit în cărţile pe care le-au scris profesorul Verca şi Ion Gavrilă. Profesorul Verca povesteşte că se afla în pădure şi avea asupra sa o grenadă şi un pistol. L-a văzut pe pădurar conducându-l pe jandarm la locul unde se afla. Nu a aruncat grenadă, căci pădurarul avea copii. S-a predat, dar după câteva zile a evadat din arestul Securităţii din Timişoara. Lui Ion Gavrilă, unul din coloneii care-l urmăreau îi spune locul în care l-a pândit, asigurându-l că l-ar fi ciuruit, dacă l-ar fi văzut. Ion Gavrilă îi arată şi el colonelului câteva din locurile în care l-a văzut, aflându-se la o mică distanţă de el, şi nu l-a împușcat. Se cuvine ca istoricii viitorului să treacă sub lupa aceste gesturi, care sunt atitudini aparent simple, dar în ele sunt adunate rezultatele unei educaţii creştine.
Regimul din închisoarea Aiud
Din prima condamnare politică am executat cinci ani la Aiud. A doua condamnare, de 15 ani, am executat-o tot la Aiud, şi după expirare am continuat prelungirea la Periprava. Regimul din închisoarea Aiud era următorul: foamete, izolări, bătăi, toate mergând până la suprimare. În toţi cei 15 ani şi opt luni nu am avut nici o legătură cu familia. Nici scrisori, nici pachet, nici dreptul de a citi şi a scrie. Am făcut parte în mod obişnuit din lotul celor care n-au fost ocoliţi nici de izolări, nici de pedepse. Cred că ar fi revelator pentru cunoaşterea mediului penitenciar să vorbesc despre câteva modalităţi esenţiale de convieţuire într-o celulă. Cele mai importante şi binevenite sunt dragostea şi bunătatea, dreptatea şi corectitudinea nefiind suficiente. Când te afli singur în celulă, trebuie să ai atenţia mărită la gânduri. Îţi trec prin minte o sumedenie, de tot felul, pe lângă cele ziditoare te pot asalta şi gânduri tulburi, deprimante. Pe acestea din urmă trebuie să ţi le îndepărtezi imediat. Şi eu, conform spiritualităţii legionare, am năzuit la o autentică trăire creştină. Au fost situaţii când nu am putut face binele, dar întotdeauna cu orice risc m-am opus să fac rău, să sufere cineva din cauza mea. La expirarea sentinţei de 15 ani nu am fost eliberat. Detenţia mi s-a prelungit din oficiu, fără judecată. Prelungiri asemănătoare de detenţii li s-au aplicat şi altora, dar, înainte cu jumătate de an de la acea dată, aceste prelungiri de detenţie au fost suspendate, căci din închisoarea Aiud se eliberaseră în jur de trei mii de deţinuţi politici cu pedepse neexpirate, oameni de mare importanţă în trecut: miniştri, generali şi diverse somităţi. Mi s-a spus ca prelungirea detenţiei şi a izolării mele, singur în celulă, are trei motive: întâmplarea din gara Herculane, apreciată de data asta ca defavorabilă mie, o grevă a foamei pe care o declarasem cu şase ani în urmă pentru a obţine asistența religioasă şi Noul Testament, fapt considerat ca o instigare, pentru că unul din punctele grevei generale legionare care a urmat la Aiud a fost şi acesta formulat de mine, şi al treilea a fost modul în care am luat cuvântul ca răspuns la presiunea care se făcea pentru acceptarea reeducării, răspuns care a fost considerat nesatisfăcător. În încheiere mi-aş exprima dorinţa, adresată ca rugăciune lui Dumnezeu, ca sutele de vieţi care au fost curmate de comunism, pentru că s-au opus comunismului, să fie primite ca jertfe la făurirea României Creştine.” (Zaharia Marineasa în Rezistența anticomunistă în Munții Banatului, de Miodrag Milin, Editura Marineasa, Timișoara) (Lucia BAKI)
