Istoria Rezistenţei Anticomuniste Române, deşi este în mare parte ignorată şi la fel de interzisă, este destul de bine cunoscută prin lungul şir al mărturisitorilor, care după 1989, au depus mărturie cu propria lor biografie. Rezistenţa anticomunistă română în cadrul Istoriei postbelice europene a fost unică prin modul de desfăşurare, prin eroism şi prin durată. Luptătorii anticomunişti au rezistat în faţa unităţilor de Miliţie şi a trupelor de Securitate circa 15 ani, iar în închisori peste un sfert de veac. Au fost hăituiţi prin munţi unde pădurea a fost singura care i-a înţeles şi i-a ascuns de vigilenţa agresorilor. Ion Gavrilă Ogoranu prin talentul său literar a descris această stare de fapt, povestea pădurii putând fi asemuită cu a luptătorilor. În satul Viştea de Sus, familia Sofia şi Vasile Bucelea şi-a crescut şi educat cei trei copii, Vasile, Ana şi Ion, muncind cele 15 ha de pământ. Au considerat, la fel ca multe alte familii din Ţara Făgăraşului, că regimul comunist odată instalat intervine în armonia familiei creştine şi va distruge tot ceea ce este moştenit din străbuni. S-au implicat cu mic cu mare şi au sprijinit Rezistenţa Anticomunistă ceea ce le-a adus multă suferinţă şi moarte. Vasile Bucelea, născut în 1935, a lăsat scrisă toată această suferinţă.
Memoriile lui Vasile Bucelea din Viştea de Sus
,,Am fost cel mai mic copil al familiei. Fratele meu, Ion Bucelea, născut în 1928 a fost absolvent al Facultăţii de Matematică din Bucureşti, iar sora mea, Ana Bucelea, s-a născut în 1925, măritată Borzea, cu fostul deţinut politic Olimpiu Borzea. În familia mea, bunicii, părinţii şi fraţii, nu s-a făcut politică şi nimeni nu a aspirat la vreo carieră politică. Cumnatul meu, Olimpiu Borzea, a fost singurul care a făcut politică şi a fost legionar. Am intrat în Reţeaua de sprijin a Mişcării de Rezistenţă Anticomunistă şi Antisovietică din Munţii Făgăraşului la vârsta de 16 ani, în 1951. Fratele meu, Ion Bucelea, era prieten bun şi fost coleg la Liceul ,,Radu Negru” din Făgăraş cu Remus Sofonea, unul dintre partizanii din Munţii Făgăraşului. Acesta a venit la noi acasă şi ne-a cerut să sprijinim partizanii din munţi cu alimente. În rândul unui mare număr de consăteni, ca şi în rândul populaţiei din Ţara Făgăraşului, partizanii se bucurau de o bună reputaţie, mulţi fiind din zonă şi făcând parte din familii respectate din satele din care proveneau. Apoi, familia noastră, ca şi alte persoane, speram ca partizanii, prin lupta lor, să ne scape de comunişti şi de ruşi. Principala teamă a noastră era perspectiva colectivizării şi pierderii proprităţilor noastre.
Întâlnirile de la ,,Tufele Viştii”
Atât părinţii mei, cât şi fratele meu şi cu mine l-am primit bine pe Remus Sofonea şi i-am oferit un sac de mălai, brânză, slănină, pâine, piei de oaie, iar eu i-am dat o pereche de bocanci noi pe care o primisem de la părinţii mei. Am stabilit ca întâlnirile să se facă în zona numită ,,Tufele Viştii”, dintre satele Viştea de Sus şi Viştea de Jos, după prealabile înştiinţări făcute prin bilete ce se depuneau într-o cutie metalică îngropată la baza unui stâlp de telegraf.Pentru ridicarea corespondenţei, mergeam de cele mai multe ori cu căruţa cu cumnatul meu, sătenii fiind convinşi că-l duc pe cumnatul meu la Viştea de Jos unde locuia cu sora mea. În 1955, partizanilor li s-a întins o cursă de către ofiţerii de securitate împreună cu informatorii şi cu cei înfiltraţi, dintre care eu l-am aflat cu certitudine pe profesorul Ion Grovu, plecarea în Grecia.
Ambuscada în care a fost rănit Remus Sofonea
Un moment foarte important s-a petrecut după ce Remus Sofonea a fost rănit prin împuşcare într-un lan de grâu. Se afla împreună cu Laurean Haşu şi au fost surprinşi într-o ambuscadă. Totuşi nu au fost prinşi şi au fost descoperiţi de soţii Şandru care le-au dat mâncare, iar Remus Sofonea i-a rugat să-l anunţe pe cumnatul meu, Olimpiu Borzea, să vină la ei în câmp. Victor Şandru a cosit iarbă, iar partizanii au fost ascunşi în carul cu iarbă şi aduşi la casa cumnatului meu. Olimpiu Borzea l-a chemat pe medicul Lucian Stanciu, care i-a văzut rana şi a spus că este cangrenă iar piciorul trebuie amputat urgent. Remus Sofonea nu a fost de accord, dar Olimpiu Borzea şi medicul Lucian Stanciu au plecat după chirurg. La întoarcerea acasă Olimpiu Borzea l-a găsit pe Remus Sofonea împuşcat în cap şi pe Laurean Haşu, rănit la cap şi plin de sânge. Cumnatul meu m-a rugat să merg la el acasă şi să-l ajut să-l îngroape pe Remus în curtea casei lor şi să-l îngrijească pe Laurean Haşu. L-am îngropat împreună cu cumnatul meu şi cu vărul său, Gheorghe Borzea, în spatele casei. I-am pus o cruce la cap şi în surdină am spus toţi rugăciunea ,,Tatăl nostru”. Pentru Remus Sofonea, preotul Cornel Dascălu din Arpaşul de Jos a oficiat o slujbă religioasă, fapt care l-a costat ani grei de închisoare. L-am îngrijit pe Laurean Haşu din iunie până în octombrie 1953. După ce şi-a mai revenit, Laurean ne-a relatat momentul morţii lui Remus Sofonea. Cunoscându-i pe amândoi şi starea lor de spirit, trăind atâţia ani în contact permanent cu ei, sunt convins de adevărul relatării lui Laurean, care a fost un camarad loial şi devotat. Mama mea a trăit intens emoţiile foarte mari ale colaborării copiilor ei cu partizanii. Era bolnavă de inimă şi a murit cu puţin timp înaintea arestării noastre. În 1956 m-am căsătorit cu Livia Bucelea, născută Şerban, în 1939, cu care am stat 6 luni. În această perioadă, socrul meu, Ioan Şerban, a fost căutat de un securist care i-a cerut să colaboreze în vederea capturării partizanilor şi a celor care-i sprijină, dar socrul meu l-a refuzat. Când am fost arestat soţia mea era însărcinată cu fiica mea, Viorica. Soţia a născut în ziua de 15 iulie 1957, exact în momentele în care la Tribunalul Sibiu am primit sentinţa de condamnare la 25 de ani muncă silnică. La un an şi jumătate de la eliberare, în 1965, s-a născut fiul meu, Dan. În 1969, am avut pe cel de-al treilea copil, Mircea.
,,Nu-l mai aştepta, nu se va mai întoarce niciodată!”
Am fost arestat în ziua de 13 decembrie 1956. Când am fost ridicat, unul dintre militarii care a văzut-o pe soţia mea gravidă, i-a spus: ,,Nu-l mai aştepta, nu se va mai întoarce niciodată!”. M-au băgat în maşina securităţii: ,,Unde mă duceţi?” Mi-au răspuns că mă duc la o şcoală unde voi învăţa ce este viaţa. Nu ştiu nici astăzi cine m-a denunţat. Nu ştiam care dintre partizani erau liberi şi care erau arestaţi. De cumnatul meu ştiam că a reuşit să fugă în Grecia cu un paşaport fals. Din această cauză, în cursul anchetei care a durat 7 luni, nu am recunoscut nimic, în ciuda bătăilor şi a regimului crunt la care am fost supus. Timp de 4 ani n-am ştiut nimic de familia mea şi nici ea despre mine, despre fratele meu, Ion Bucelea şi despre Olimpiu Borzea. Toţi trei eram arestaţi. Casa ne-a fost percheziţionată în mod repetat şi s-a găsit o armă pe care o ţineam ascunsă, îngropată.
Tatăl lui s-a spânzurat pentru a nu fi obligat să-şi denunţe copiii
Într-o seară întorcându-se cu carul cu boi de la câmp, tatăl meu a aflat că în casa noastră sunt securişti care fac percheziţie. A intrat cu carul în curtea unor vecini, a băgat bivolii în grajdiul lor şi a stat ascuns până la plecarea securiştilor. Ajuns acasă, i-a spus soţiei mele că este sigur că va fi arestat şi el, torturat şi pus să-şi denunţe copiii. A doua zi soţia mea l-a găsit mort, spânzurat în şură. S-a sinucis ca să nu pericliteze viaţa copiilor săi. Pentru soţia mea a fost un mare şoc. Nu împlinise 18 ani, era gravidă, cu ambii părinţi de pe curte morţi (socrii) şi cu soţul arestat. Rămasă singură, a trebuit să se întoarcă la părinţilor ei, Eva şi Ioan Şerban, care au susţinut-o tot timpul, iar după liberarea mea, m-au îngrijit şi susţinut şi pe mine ca pe propriul lor copil.
Şirul lung al închisorilor
După arestare, am fost anchetat 7 luni la Securitatea din Braşov, până la proces. În timpul anchetelor, am fost bătut, nu ştiam unde sunt, eram dus şi adus la anchete cu ochelarii negri pe ochi. Înaintea anchetelor, încadrat de doi gardieni, eram purtat să urc şi să cobor trepte şi să merg mult pe jos, probabil pentru a mă obosi. La process nu am beneficiat de apărare, avocatul din oficiu a declarat că nu am fost un element sincer, iar instanţa a reţinut că nu am vrut să colaborez pentru aflarea adevărului. Recursul pe care l-a înaintat avocatul din oficiu a fost respins de Curtea Militară Supremă în august 1957, în lipsa mea. Am fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii. După condamnare am executat pedeapsa în penitenciarul din Sibiu (vara 1957-vara 1958), Gherla (vara 1958-primăvara 1963), Luciul Giurgeni (primăvara 1963-toamna 1963), Jilava (toamna 1963-13 aprilie 1964). La Braşov, în arestul Securităţii, am stat între anii 1956-1957, într-o celulă care avea geamul spart. Am îndurat frig foarte mare. Un maior de securitate pe nume Toth a venit în celulă şi cu un cinism fără seamăn, mi-a spus că eu sunt român de la ţară şi el are grijă de mine să am mult aer curat.
În Zarca Gherlei, de Crăciun
La penitenciarul din Sibiu, în seara de Crăciun din anul 1957, am povestit în surdină cu Victor Şandru din Viştea de Jos, deţinut şi el, deşi acest lucru era interzis. Foarte încet i-am fredonat un colind de Crăciun. Am fost auzit de gardian care mi-a făcut raport şi am fost băgat la izolator pentru trei zile. Celula de izolare era la subsol, vasul care ţinea loc de closet nu mai fusese golit de ani de zile, astfel că celula era plină de urină care intra în bocanci. Primele două zile nu am primit mâncare, abia a treia zi am primit ceva să mănânc. Am mai fost pedepsit cu izolarea şi la Gherla, tot pentru trei zile, fără niciun motiv. La Gherla, cât timp am fost în celular, eram scoşi la plimbare de două ori pe săptămână când treceam printr-un culuar, făcut de toţi gardienii, care ne loveau. Unii cădeau la pământ şi trebuia să treci peste ei, pentru că dacă te opreai erai lovit într-una. Se practicau şi pedepsele cu bătaia, fie cu coada de lopată, fie cu alte obiecte. Bătăile se aplicau în prezenţa medicului şi doar dacă intervenea şi oprea bătaia, deţinutul era lăsat să plece. De la bătăi, deţinuţii erau aduşi târâş, de cele mai multe ori în stare de inconştienţă. Au fost camarazi deosebiţi care erau mai puternici din punct de vedere fizic şi care se ofereau voluntar să primească bătaie în locul celor mai slabi şi bolnavi. Unul dintre aceştia a fost deţinutul Remus Budac din Cârţişoara, condamnat, ca şi mine, pentru sprijinul pe care l-a acordat partizanilor din munţi. La Gherla, în anul 1960, am fost selecţionat pentru muncă în fabrica de mobilă a închisorii. După ce am început munca în fabrică, am avut voie să scriem acasă şi să cerem un pachet de maxim 5 kg. Cu ocazia primului pachet primit, am aflat că am o fetiţă frumoasă şi sănătoasă, de 4 ani. Am fost trimis apoi la munci în ferma de legume a lagărului Luciu Georgeni, unde m-am îmbolnăvit grav şi m-am epuizat fizic, după care am fost transferat la penitenciarul Jilava, în regim de celular. Când am ajuns acolo şi am fost coborât în subteran, gardianul mi-a spus că ,,de aici nu mai iese nimeni”. Începând cu anul 1962, a început în toată ţara, să se taie caii rechiziţionaţi, cu ocazia colectivizării. Au fost atunci, zile în care nu mâncam nimic, făceam foame cruntă în regim de efort fizic mare, iar de două ori pe săptămână ni se dădeau porţii mari de carne de cal. Această alimentare în extreme, de la foame cruntă la carne de cal multă, ne-a îmbolnăvit pe majoritatea de ficat şi de stomac.
Epuizat şi bolnav s-a întors din închisoare
Familia mea a suferit şi ea foarte mult. Fiind condamnaţi cu confiscarea totală a averii, ni s-a luat tot pământul familiei, iar autorităţile au intenţionat să rechiziţioneze casa şi gospodăria pentru a le destina adăpostirii taurilor comunali şi îngrijitorului lor. Invocând drepturile fiicei mele născută în ziua condamnării mele, socrul meu, prin mari eforturi, a reuşit să împiedice autorităţile să-şi pună planul în aplicare. La liberare, eram epuizat şi bolnav. Aveam hepatită, colită, ulcer şi varice. De varice am fost operat în penitenciarul Gherla, într-o noapte În anii următori liberării, am urmat mai multe tratamente medicale, dar timp de 7 ani nu am fost apt de muncă, făcând doar munci mai uşoare în propria gospodărie. În anul 1971, m-am angajat ca tâmplar la Cooperativa ,,Moldoveanu”, din comuna Viştea, unde am lucrat timp de 20 de ani. În decembrie 1989, am sperat ca noul regim politic să promoveze în societate şi obiectivele pentru care ne-am sacrificat noi tinereţea, viaţa şi pe aparţinătorii noştri. O parte din idealuri s-au înplinit, multe altele se mai lasă aşteptate” şi-a încheiat povestea vieţii Vasile Bucele in Viştea de Sus. (Lucia BAKI)
