-
Gheorghe Metea, al lui Şandru din Ileni, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică
Când şi-a întâlnit vărul pe uliţă, într-o noapte din 1959, cerându-i mâncare l-a luat acasă şi l-a ascuns în şop. Trei zile a stat Victor Metea în şop, iar mai apoi i-a adus şi pe Porâmbu, pe Moşu şi pe Gheorghe Şovăială să-i adăpostească şi să-i hrănească. Gheorghe Metea, al lui Şandru cum era cunoscut în Ileni, era de acord cu lupta partizanilor şi i-a susţinut cu tot ceea ce a putut. Deşi era supravegheat de Securitate, nu s-a aflat nimic despre implicarea lui în Rezistenţă. Dar într-o noapte de decembrie din 1956 a fost arestat. Partizanii erau deja arestaţi prin trădarea lui Grovu. Iar de atunci până în 1964 nimeni n-a mai ştiut nimic de el. 15 ani de închisoare cu muncă silnică a fost condamnarea cuprinsă în Sentinţa nr. 1385 emisă de Triibunalul Militar Cluj la 12 august 1957. A cunoscut anchetele de la Securitatea Braşov, duritatea călăului Şomlea de la Gherlea, epuizarea fizică de la Stoeneşti şi Grădina din Balta Brăilei. S-a întors acasă sfârşit de puteri ş bolnav. Averea i-a fost confiscată, iar soţia divorţase de el. Gheorghe Metea a lăsat urmaşilor săi memorii scrise, destul de sumar, pe câteva foi de hârtie. Spre neuitare.
Aşa a început totul…
,,Gheorghe Metea, Ileni, strada Principală, nr. 78. M-am născut la 4 octombrie 1931, în Ileni, judeţul Făgăraş, din părinţii Ioan Metea şi Eva, născută Corşatea. Am absolvit şcoala generală de 7 clase din Ileni. Sunt agricultor. Gospodăria noastră cuprinde în jur de 8 ha de pământ şi toate cele trebuincioase pentru a cultiva, potrivit mijloacelor de atunci. M-am căsătorit de două ori. Prima căsătorie a avut loc înainte de arestarea mea cu 5 săptămâni. Soţia a divorţat înainte de eliberarea mea. După eliberare, m-am căsătorit a doua oară cu actuala mea soţie şi avem un băiat, Ioan Metea. Înainte de colectivizare, fusese arestat şi tatăl meu timp de o lună, pentru nepredarea la vreme a cotelor care erau atât de mari încât era imposibil să facem faţă pretenţilor. Pe mine m-au arestat în noaptea de 11 decembrie 1956. Motivul arestării, aşa cum rezultă el din actele eliberate de tribunalele comuniste, este următorul: ,,complicitate la crimă şi uneltire împotriva securităţii interne şi externe a RPR şi constituire în bandă cu scop terorist”.
Victor Metea, ascuns în şop, trei zile
,,Iată însă şi faptele reale, în desfăşurarea lor. Ele au fost fapte de solidaritate umană şi de sprijin dat celor care au luat calea munţilor pentru că nu voiau, ca mine şi ca mulţi alţii, comunism şi colectivizare în România. Totul a început între anii 1949-1950 când Victor Metea, fugar deja din 1948 şi văr de gradul doi cu mine (notez aici că Victor Metea a fost condamnat la moarte şi executat în 1957), m-a întâlnit într-o noapte, pe uliţă, în Ileni. Se îndrepta tocmai spre locuinţa mea, cu rugămintea să-i dau mâncare, bani şi să transmit nişte bilete familiilor celor fugiţi. Grădina noastră dădea spre câmp. L-am primit, deşi postul de miliţie era aproape şi casa noastră era supravegheată fiind înrudit cu Victor. A rămas 3 zile la mine. A stat ascuns în şop. Eu credeam în lupta partizanilor, speram să nu se instaleze comunismul. Victor era ascuns în munţii Breaza (Făgăraş), cam la 11 km de comună” relatează Gheorghe Metea în memoriile sale.
I-a ascuns pe Victor Metea, Porâmbu, Gheorghe Şovăială şi pe Moşu
,,Prin 1950 a coborât a doua oară, însoţit de Toma Părău, zis Porâmbu, iar prin 1951 sau 1952, a revenit, însoţit şi de Gheorghe Şovăială din Berivoi. Îmi cerea acelaşi lucru: să-i dau mâncare şi să fac legătura cu familia lui îngrijorată. Familiile celor fugiţi erau aspru anchetate şi terorizate de securitate pentru a spune unde le sunt fiii. Eram şi eu suspectat, supus unor percheziţii şi interogatorii: ,,Unde-i banditul?” mai scrie fostul deţinut politic. Într-un rând, l-am găzduit 2 zile şi pe Gavrilă Ogoranu. El era adăpostit în preajma vârfului Netotu. În anii care au urmat, eu fiind supravegheat mai insistent, partizanii îmi puneau bilete în scorbura unui plop. În ele îmi spuneau ce să le duc, într-o anumită noapte, în acel loc de întâlnire. Aceasta s-a întâmlat de vreo 11 ori. De acest sprijin pe care îl dădeam partizanilor nu ştiau decât părinţii mei, doi cumnaţi şi fratele lui Victor Metea. Sunt convins că ei nu au vorbit” relatează Gheorghe Metea.
Biletul condamnării
,,Începând cu anul 1955, nu am mai găsit bilete în scorbură. Am bănuit că grupul a păţit ceva. Am împărtăşit această îngrijorare a mea fratelui lui Victor Metea. Dar el m-a liniştit spunându-mi că fratele său, împreună cu alţii din grup, au izbutit să ajungă în Grecia, că a primit de acolo un bilet scris chiar de mâna fratelui său. Era o înscenare: biletul fusese scris de mâna lui Victor, dar nu din Grecia, ci sub presiunea Securităţii care îl arestase. Totuşi în acel moment noi am crezut povestea” a scris Gheorghe Metea.
Arestarea, într-o noapte de decembrie din 1956
,,În noaptea de 11 decembrie 1956, m-am trezit că se bate la geam. Am deschis. În curte erau vreo 30 de miliţeni, iar afară, pe uliţă, 3 jepuri. Miliţenii m-au somat să nu încerc să fug. Apoi mi-au spus să mă îmbrac şi să-i urmez în maşină. Acolo mai era un bătrân din Hârseni, Timoftei Cotoroz, arestat şi el. Îl ştiam mai demult. Am fost depuşi la Securitatea din Făgăraş şi repartizaţi în 2 încăperi. După câteva minute au apărut alţi arestaţi aduşi cu alte maşini. În total, erau vreo 60 de persoane printre care i-am recunoscut pe Cornel Dascălul, preot în Arpaşu de Jos, pe doctorul Vasile Munteanu din Lisa, pe Octavian Mubteanu tot din Lisa (fratele medicului), pe Constantin Vulcu din Breaza. La Făgăraş ni s-a făcut numai o percheziţie corporală. Apoi am fost urcaţi din nou în dube şi transportaţi la Securitatea din Braşov. La Braşov am fost repartizaţi în celule. Câte 4 într-o celulă. Am stat cu dr. Vasile Munteanu în aceeaşi celulă şi cam din aceleaşi motive politice. Ceilalţi doi pentru alte motive, tot politice. Le-am uitat numele. După 2 zile a început ancheta” descrie Metea arestarea.
Anchetele de la Securitatea din Braşov
,,Am fost anchetat de un lt. major. Era ungur sau evreu. Stăruia asupra întrebării de câte ori a fost Victor la mine. Notez că Victor mărturisise, dar eu nu ştiam. Eu negam totul (pe baza biletului primit din Grecia). Mă miram totuşi de datele precise pe care mi le punea în faţă şi pe care eu le negam. În anchetă mă băteau, mă loveau cu latul palmei în gât, îmi dădeau picioare în fund. În urma unui pumn am scuipat 2 măsele. Ne izbeau cu capul de birou. Între anchete eram torturat: imobilizat şi lovit la tălpi. Totuşi n-am mărturisit (susţinând că poate era vorba de alt Gheorghe Metea, erau mai mulţi în sat), până la înfăţişarea mea cu Victor, după 2 luni de astfel de anchete. Înfăţişarea s-a făcut folosindu-se sistemul ochelarilor negri şi al izolării noastre în aceeaşi încăpere: eu într-un colţ, Victor în alt colţ. Brusc ni s-a ordonat să ne întoarcem şi să ne scoatem ochelarii. Prima întrebare i-a fost adresată lui Victor: îl cunoşti? Da, a răspuns Victor. La următoarea întrebare care i s-a pus: cum în cheamă? Victor a răspuns: Gheorghe al lui Şandru. Mă, măgarule, de ce mi-ai spus? A fost tot ce am mai putut îngâna înainte de a fi scos din sală. După vreo oră m-au pus să dau declaraţii în scris în legătură cu întâlnirile mele cu Victor. Când am terminat anchetatorul m-a întebat de ce n-am recunoscut de la început. Am vrut să mint ca să scap, i-am răspuns eu. Măi, măgarule, mi-e ruşine mie că te-am bătut, a încheiat el, adăugând că voi primi vreo 3 ani de închisoare. Pentru mine era o veşnicie. Nu bănuiam că mă aşteptau mult mai mulţi!” descrie Gheorghe Metea calvarul anchetei.
Procesul de la Sibiu: 15 ani muncă silnică
,,Din 7 martie 1957 până în 18 ianuarie 1958 am fost dus la penitenciarul de la Sibiu unde a avut loc şi judecata. Am fost judecat de Tribunalul Militar de la Cluj în deplasare la Sibiu. Preşedintele comisiei a fost un judecător pe ume Cojocaru. Mi-a dat 15 ani muncă silnică şi confiscarea averii. Aceasta a fost efectuată chiar atunci şi, ulterior, mi s-a spus că până şi hainele mi-au fost scoase la licitaţie. Rudenii inimoase au cumpărat tot ce au putut, cu gândul să ne restituie cu timpul bunurile confiscate. Îmi amintesc că, de data aceasta, când mi s-a citit sentinţa de condamnare la 15 ani muncă silnică, am izbucnit în râs spunând celor ce mi i-au dat: veţi mai face şi voi din anii aceştia!” Prin Sentinţa nr. 1385/ 12 august 1957, Gheorghe Metea a fost condamnat la 15 ani muncă silnică.
Încarcerarea de la Gherla
,,În 18 ianuarie 1959 am fost dus la Gherla. În celular. La început am fost înghesuiţi 86 într-o încăpere. Datorită aglomerării excesive ne-am molipsit unul de la altul de o ciupercă de piele. Sufeream cumplit de mâncărimi. La baie eram însoţiţi de gardieni care ne aplicau băţul dacă nu ne grăbeam aşa cum ne comandau ei. Alteori ne opreau apa caldă chiar şi cea rece rămânând cu săpunul pe noi. La Gherla am avut colegi de celulă 7 preoţi dintre care reţin numele unui preot ortodox, Cornel Dascălu, şi numele unui preot greco-catolic, celibatar, Alexandru Raţiu. Numele celorlalţi îmi scapă. Mai era cu noi dr. Emil Roniţanu şi generalul Dumitrescu. Unul dintre gardieni, ţiganul Şomlea, groaza Gherlei, îi făcea deosebită plăcere să-l chinuiască pe general (dacă nu avea cumva ordin special să o facă), ordonându-i adesea să execute până la epuizare ,,culcat!”, ,,sculat!” Într-o zi generalul i-a ripostat: Vai, ticălosule! Eu am crescut pepiniere de ostaşi, nu ca tine!” a scris Gheorghe Metea.
În vagoane de vite, via Balta Brăilei
,,La 6 august 1959 am fost îmbarcaţi 50 de persoane într-un vagon de vite prevăzut cu un ciubăr cu apă (plin ochi, întrucât apa s-a revărsat pe jos reducând spaţiul unde ne puteam aşeza) şi cu o tinetă care s-a umplut până la refuz, revărsându-se şi ea pe jos, când în ciubăr nu mai era demult apă. Călătoria a durat 3 zile în aceste condiţii, într-o căldură insuportabilă. Am ajuns la Brăila, de unde am fost transportaţi, un lot de 1200 de persoane, cu bacul la Salcia, secţia Stoeneşti. La început ne-am bucurat. Eram la aer, la soare. Mâncarea era îndestulătoare şi lucrul puţin. Aşa a fost vreo 2 săptămâni. După ce ne-am refăcut cât de cât, a început corvoada de îndiguire în jurul Bălţii Dunării. Aveam de săpat pământul şi de urcat apoi roba plină pe digul ce se înălţa. Doi trăgeau roaba cu cârligul în timp ce unul o ţinea cu mâinile şi cu un ham. Norma era de 3 metri cubi săpat şi cărat. Condiţiile de cazare erau îngrozitoare: 600 de oameni într-un dormitor improvizat dintr-un saivan acoperit cu carton asfaltat, bântuit de crivăţ, de viscole, de şoareci şi de şobolanii atraşi de mirosul tinetelor. Mâncarea era atât de puţină şi lipsită de calorii încât, noaptea, ne auzeam unul pe altul mâncând în vis. O foame cronică ne făcea să mâncăm orice: frunze de salcie, lucernă…Menţionez că 5 ani nu mi s-a dat voie să scriu acasă, nici să primesc scrisori ş pachete. Atunci când un deţinut nu-şi putea face norma, era bătut seara, la întoarcere, pe pielea goală. Era cu noi un avocat bătrân, Ioan Zăgan, care nu-şi putea face norma. Când puteam îl mai ajutam. De la Stoieneşti îl mai reţin pe avocatul Mircea Vasu din Sebeş Alba. Era fiul preotului din Arpaş. Pe avocatul Mihai Bucur şi pe studentul Mircea Munteanu. În mod deosebit m-a impresionat dr. Constantin Trifan din Făgăraş. Acest om a salvat multe vieţi. A făcut operaţii cu un cuţit de pantofar. Acum e la Tohan. Am lucrat şi la Grădina. Acolo l-am întâlnit pe dr Emil Romiţanu de la Timişoara. A fost întâi medicul penitenciarului, dar după ce s-a pocăit din pedeapsă l-au pus să păzească porcii. Mai era cu noi, ca prizoner, un sergent, Batcu, pentru că n-a vrut să bată un deţinut” a descris fostul deţinut politic calvarul de la Stoeneşti.
Eliberarea din 1964
,,Încă de la începutul anului 1964 se şoptea printre noi că până la data de 23 august vom pleca acasă. Eram la Grădina. Regimul s-a îmbnătăţit. Anchetele au luat o altă întorsătură. Eram întrebaţi cine ne-a bătut. Un achetator din Braşov m-a chemat într-o zi să mă întrebe cine mă întreţine. Apoi mi-a făcut propunerea să devin informator. Dacă aş fi vrut să fac asta, i-am replicat eu, aş fi făcut-o acum 8 ani. Mi-a dat totuşi o hârtie să o semnez. Am rupt-o. Atunci mi-a dat două palme strigând: măgarule, ţi-am dat hârtia să declari cine te întreţine! La 24 iunie 1964 eram pus în libertate. Cu cei 100 de lei pe care îi aveam depuşi de la arestare am luat trenul până la Braşov. De acolo am pornit-o spre Făgăraş tot ferindu-mă să nu mă recunoască cineva în starea în care eram. Acasă se făcuse colectivizarea. Mama nu era înscrisă în colectiv. Averea ne era restituită de rudeniile care o cumpăraseră la licitaţie. Nici eu nu m-am înscris în colectiv, tocmai pentru că eu am făcut mulţi ani de ,,colectiv”. Soţia mă părăsise. Trebuia să încep o viaţă nouă. Nu a fost uşor. Am recuperat 5 ha şi 88 ari din pământ. Restul a rămas confiscat de stat. Eram în continuare supravegheat. Mă supraveghea Romul Metea din sat. Dar a avut cinstea şi omenia să mi-o spună. După ani de muncă îndârjită şi cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit să-mi refac viaţa, familia, gospodăria. Dar tinereţea, dar sănătatea, cine mi le va răscumpăra? Cine mă mai poate despăgubi?” şi- a încheiat Gheorghe Metea din Ileni memoriile despre calvarul comunist. (Lucia BAKI)
