Mişcarea liberală, lumini şi umbre
La data de 15 ianuarie 1990, Radu Câmpeanu, Nicolae Enescu, Dan Amedeo Lăzărescu şi I.V. Săndulescu au readus la viaţă Partidul Naţional Liberal, înfiinţat pentru prima dată sub acest nume la data de 24 mai 1875. De-a lungul istoriei, liberalii au condus treizeci de guverne. Liberalii au jucat un rol important în multe dintre capitolele istoriei noastre moderne: aducerea unei monarhii străine, adeseori poleite mai mult decât trebuie, obţinerea independenţei de stat în care avocatul, istoricul, publicistul şi diplomatul Mihail Kogâlniceanu a jucat un rol major. Fruntaşii liberali şi-au adus aportul în ridicarea României la rang de regat, eveniment petrecut în anul 1881, precum şi în crearea României Mari, dar aici să nu uităm că un rol important l-au avut şi ţărăniştii. Liberalilor de azi le place să spună că ,,liberalismul a devenit fundamentul ideologic pe care s-a construit România modernă. Însă mişcarea liberală nu a fost ferită de umbre de-a lungul vremii. Însuşi marele Brătianu avea un orgoliu nemăsurat şi iubea puterea, în ciuda altor calităţi. Tot marele om de stat a făcut şi numeroase compromisuri în cariera sa.
Portrete liberale:
Ion C. Brătianu
Pentru liberalii ,,dogmatici” de astăzi, dar şi pentru alţi naivi, Ion Brătianu rămâne omul providenţial în istoria României, pentru alţii însă el este ,,masonul care a distrus viitorul României”. Trebuie să fim atenţi la termenul ,,dogmă”. În religie înseamnă un ,,adevăr de credinţă” însă dogmele nu sunt străine nici de politică. Faptul că Ion Brătianu a avut un rol important în istoria modernă a României este un ,,adevăr dogmatic” pentru unii, iar dacă ai curajul să spui că el nu a fost tocmai un înger, eşti pus la zid, acuzat de ,,psd-ism”, făcut comunist, etc. Acesta este dogmatismul politic, în cadrul căruia cel ce contestă culoarea este acuzat de ,,apostazie” şi trecut prin furcile caudine ale ,,dogmatiştilor” de profesie. Este cert că Ion C. Brătianu este unul dintre cei mai importanţi oameni politici de pe eşichierul istoriei politice româneşti. S-a născut în anul 1821 şi a plecat la studii în Franţa, în anul 1841 iar în februarie 1848 participă la evenimentele politice din Franţa împreună cu fratele său, Dumitru Brătianu (1817-1892), mai precis la insurecţia din Paris care a dus la abdicarea regelui Ludovic-Filip. Revine la Bucureşti unde va activa ca fruntaş al Revoluţiei din Țara Românească iar după reprimarea acesteia va trăi în exil, la Paris, până în anul 1857, căutând sprijin în cadrul cercurilor politice de acolo pentru cauza naţională a românilor. Este ales deputat în divanul ad-hoc din anul 1857 şi partizan activ al Unirii Principatelor. În anul 1859 face parte din Adunarea Electivă care îl alege pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi al Țării Româneşti. Tot el va deveni şi sufletul ,,monstruoasei coaliţii” care îl va răsturna pe Cuza, conducând ulterior negocierile pentru aducerea lui Carol de Hohenzollern pe tronul României, însoţindu-l personal în drumul spre Bucureşti. În anul 1875 devine fondator şi conducător al Partidului Liberal şi prim ministru în perioada 1876-1888 al unui guvern care a câştigat independenţa României şi recunoaşterea internaţională a acesteia în cadrul Congresului de la Berlin, proclamarea ţării ca regat şi semnarea unui tratat cu Austro-Ungaria, la Viena, în anul 1883, la care au aderat apoi Germania şi Italia. Unii susţin că, prin semnarea acestui tratat, guvernul liberal a compromis cauza românilor din Ardeal pentru o perioadă. Este adevărat că liberalii şi-au adus aportul la Marea Unire din anul 1918. ,,S-a afirmat în repetate rânduri, spune Alexander Ronnett, că ,,Marele Om” a vizat reforme mult mai largi şi mai profunde decât Cuza. Dar după 1866 liberalii au deţinut puterea adeseori, cu majorităţi zdrobitoare, fără să fi adus aceste reforme; cel puţin ţărănimea nu le datorează absolut nimic. Întreaga viaţă politică, dintre 1866 şi 1938, s-a desfăşurat sub semnul unei demagogii nu balcanice, termen confuz, de altfel, ci liberal-brătieniste, exasperantă prin sterilitatea ei. Ion Brătianu a implicat armata în luptele politice, determinând actul de trădare din noaptea de 2 februarie 1866. Unii ofiţeri s-a dezmeticit ulterior: 138 dintre ei: generali, colonei, maiori, au cerut lui Carol I să îndepărteze din armată militarii care participaseră la izgonirea lui Cuza. Carol nu putea să dea curs cererii căci ar fi însemnat să-l blameze pe Brătianu, omul căruia îi datora tronul. Precedent periculos. În deceniile următoare militarii s-au amestecat în viaţa politică a ţării, uneori cu rezultate dramatice: 1907, 1920, 1941, 1944, 1989. Propaganda de defăimare a oponenţilor politici nu este invenţia comuniştilor, liberalii au pus-o în practică mai întâi la noi, de aici nelipsind nici arta mistificării. După ce Cuza abdicase, ziarul ,,Românul” scria: ,,tiranul căzuse în delirul viţiului, atacând pe rând libertatea individuală, onoarea, proprietatea de tot felul, averea fiecăruia în parte, precum şi cea comună” iar pentru propaganda liberală ,,răsturnarea a fost efectul indignării poporului”. D.A Sturdza merge până acolo încât să spună, prin 1892, că ,,detronarea a avut loc cu aprobarea ţării întregi”. Sturza a participat la evenimentele din 2 februarie 1866, când a luat acasă la el întreaga arhivă a domnitorului.
Ionel Brătianu
Om politic român, care a trăit între anii 1864-1927, este unul dintre cei trei fii ai lui Ion C. Brătianu, frate cu Vintilă (1867-1930) şi Dinu Brătianu (1866-1950), a dominat viaţa politică din primele trei decenii ale sec. XX. Obţine la Paris diploma de inginer, în anul 1889, după care revine în ţară şi lucrează la Căile Ferate, în serviciul lui Anghel Saligny. În anul 1895 intră în Partidul Liberal fiind ales preşedinte în 1890, funcţie pe care o deţine până la sfârşitul vieţii. În anul 1908 îi succede ca ministru lui A. Sturdza, fiind un lider incontestabil al eşichierului politic românesc printr-o energie inepuizabilă, iniţiative reformatoare şi luciditate politică. Ocupă în mai multe rânduri (1908-1910; 1914-1918; 1922-1926, 1927) funcţia de prim-ministru. El obţine neutralitatea României din anul 1914 dar şi reorientarea spre Antanta a politicii externe româneşti. A jucat un rol important în spinoasele tratative de pace din cadrul Conferinţei de Pace şi recunoaşterea Marii Uniri de la 1918. Tot el a militat pentru promovarea politicii liberale ,,prin noi înşine”, a jucat un rol hotărâtor pentru întărirea capitalului autohton şi realizarea reformei agrare şi a reformei electorale, mai ales pentru adoptarea noii constituţii. În anul 1926 a impus actul care a dus la îndepărtarea principelui Carol, viitorul rege Carol II. A fost membru de onoare al Academiei Române.
Gheorghe Brătianu
A trăit între anii 1898-1953 şi a fost fiu al lui Ion I.C. Brătianu şi nepot al lui In. C. Brătianu. S-a oferit voluntar la intrarea României în Primul Război mondial şi a fost rănit de două ori pe front. A fost istoric şi om politic. În anul 1941 se înrolează din nou în armată şi participă activ la campaniile din Bucovina (iunie-octombrie) şi Crimeea (august 1942). Îşi face studiile la Paris şi devine profesor de istorie al Universităţii din Iaşi (1923-1940) şi Bucureşti (1940-1947), director al Institutului de Istorie Universală din Bucureşti (1940-1947). În anul 1926 se înscrie în Partidul Liberal, conducând din 1930 aripa filo-germană. În anul 1947 este eliminat de la catedră iar în 1948 îndepărtat din Academie. Este arestat în anul 1950 şi închis la Sighet, unde a şi murit. A fost unul dintre cei mai străluciţi istorici români ai secolului XX, creator de şcoală în istoriografia noastră, cu largi aporturi în domeniul istoriei universale medievale. Lucrările sale s-au bucurat de un mare succes pe plan internaţional. Amintim dintre cele mai importante: ,,O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (1940); ,,Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti” (1945); ,,Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană”, apărută în anul 1969, la Paris.
Mihail Kogâlniceanu
A fost omul politic, istoricul, publicistul şi oratorul desăvârşit de factură liberală moderată care a fost cel mai direct implicat în momentele cruciale care au dus la desăvârşirea României moderne. Scrierile sale abordează întregul program paşoptist, fiind prezent în mişcarea liberală din martie 1848 de la Iaşi. Se refugiază la Cernăuţi unde redactează ,,Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, în care se specifică abolirea privilegiilor boiereşti, desfiinţarea iobăgiei, împroprietărirea ţăranilor şi Unirea Moldovei cu Ţara Românească ,,cheia de boltă a viitorului românilor”. A fost deputat în divanul ad-hoc şi susţinător al alegerii lui Alexandru Ioan Cuza. A funcţionat ca preşedinte al Consiliului de Miniştri al Moldovei (1860-1861) şi al României (1863-1865), având o contribuţie decisivă în adoptarea celor mai importante decizii ale lui Alexandru Ioan Cuza: secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară şi electorală, organizarea noii armate. A fost un corifeu al câştigării Independenţei rostind, la data de 9 mai 1877, de la tribuna Adunării deputaţilor celebrele cuvinte: ,,Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare, suntem o naţiune liberă şi independentă”. Alături de Nicolae Bălcescu, este considerat unul dintre formatorii istoriografiei româneşti, primul nostru istoric critic. Nu i-a fost străină nici literatura, abordând cu farmec schiţa de moravuri, nuvela, pamfletul, romanul, teatrul, corespondenţa, însemnările de călătorie, fiind preşedintele Academiei Române între 1887-1890.
Radu Câmpeanu
A fost primul preşedinte al Partidului Naţional Liberal după 1990, deţinând această funcţie în perioada 1990-1993. S-a născut în data de 28 februarie 1922, la Bucureşti şi a decedat la 19 octombrie 2016. Radu Câmpeanu a fost şef al Tineretului Liberal înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, student în timpul războiului şi a participat la manifestaţiile anti-comuniste din 24-28 februarie 1945. A fost arestat în anul 1948, deţinut politic în perioada 1947-1956, el a emigrat în Franţa împreună cu soţia sa Monica Papadopol şi cu fiul lor Barbu. A dus o politică activă în rândul disaporei româneşti, mai ales împotriva regimului comunist instalat după 1946 în România. A fost ales senator în legislatura 2004-2008. Sub conducerea sa, PNL a decis ieşirea din Convenţia Democrată Română. Lui Radu Câmpeanu i-a succedat Mircea Ionescu Quintus. A fost candidatul PNL la funcţia de preşedinte al României în timpul alegerilor din anul 1990 şi s-a clasat pe locul al doilea, după Ion Iliescu. (Ştefan BOTORAN)
