Istoria politică din perioada interbelică a fost dominată de cele două mari partide tradiţionale cunoscute pe eşichierul politicii româneşti, reactivate după 1989: Partidul Liberal, care s-a bucurat de unele dintre cele mai lungi guvernări, şi Partidul Țărănesc.
Liberalii, lumini şi umbre
Familia Brătienilor a avut un mare aport în crearea României moderne, după cum am mai vorbit, dar liberalismul românesc s-a deosebit de cel european. ,,Liberalismul practicat de Partidul Liberal se deosebea considerabil de varianta sa din Europa Occidentală. În politică, liberalii foloseau toate mijloacele pe care le aveau la dispoziţie pentru a-şi asigura victoria la urne: mobilizau poliţia, funcţionarii civili şi pe prefecţii atotputernici pentru a-şi promova propriile scopuri şi a descuraja opoziţia. Ei conduceau economia într-o manieră autoritară. Fără nicio ezitare organizau carteluri, stabileau tarife, distribuiau subsidii şi alte favoruri financiare pentru a-şi realiza obiectivele principale, industrializarea şi crearea unei infrastructuri moderne, bazate pe modelele occidentale. Astfel de politici erau în beneficiul oligarhiei financiare şi industriale, dar lăsau nemulţumite celelalte clase şi grupuri sociale” spune regretatul istoric Keith Hitchins. Se ştie foarte bine că Partidul Liberal era condus de oameni orgolioşi, care nutreau ambiţii măreţe, precum clanul Brătienilor care, în ciuda unui aport incontestabil la crearea României moderne, nu a făcut întotdeauna bine ţării. ,,Partidului Liberal nu i-a mers niciodată mai bine, el a deţinut puterea pe perioade lungi, în special între 1922-1926. Forţa motrice a partidului a provenit din aşa-numita oligarhie financiară, grupată în jurul marilor familii de bancheri şi industriaşi în frunte cu familia Brătianu. Împletirea afacerilor bancare, a industriei şi puterii politice la o scară atât de mare era pur şi simplu consecinţa faptului că statul îşi asumase rolul principal în promovarea dezvoltării economice. În felul acesta interesele economice şi financiare se împleteau cu conducerea politică iar aparatul birocratic al statului şi controlul industriei, băncilor şi guvernării au trecut inevitabil în mâinile aceloraşi oameni. În anii 20, anumiţi gânditori liberali, de remarcat Ștefan Zeletin şi Dimitrie Drăghicescu, au încercat să facă opinia publică să accepte ideea că Partidul Liberal, datorită locului său dominant în viaţa politică şi economică, reprezenta întreaga naţiune. Conducătorii liberali înşişi îşi prezentau partidul ca aflându-se deasupra claselor, un promotor al unor măsuri în urma cărora beneficiau toate elementele societăţii. Ei au justificat aceste pretenţii evidenţiind faptul că partidul lor iniţiase reformele agrară şi electorală şi transpusese în realitate ideea de unitate naţională prin crearea României Mari. În 1923, Ion G. Duca, la vremea aceea ministru al afacerilor externe în guvernul Brătianu şi, ulterior, prim-ministru, a subliniat că partidul era ghidat de ideea de progres, pe care îl crea nu prin violenţă şi salturi bruşte, ci printr-o activitate treptată, organizată, bazându-se pe proprietatea privată, armonia socială, democraţie şi conştiinţă naţională. Ionel Brătianu era de aceeaşi părere. El susţinea că liberalii luau în considerare nevoile şi interesele tuturor grupărilor sociale şi se străduiau să le armonizeze. Deoarece partidul lor era ,,partidul naţiunii”, Brătianu şi colegii săi au denunţat partidele care susţineau interesele unei clase ca fiind străine de spiritul românesc. În concepţia lor, atât Partidul Țărănesc, cât şi Partidul Socialist reprezentau un pericol pentru România Mare deoarece, promovând interese de clasă înguste, ele ameninţau să distrugă înseşi temeliile statului naţional” explică Keith Hitchins. Ce se întâmplă astăzi cu Partidul Liberal? El oscilează între metehnele înaintaşilor dar se deosebeşte de aceştia prin incompetenţă, lipsa totală de viziune, promovarea nonvalorilor în toate domeniile precum şi oscilaţiile nepermise în guvernarea ţării.
Partidul Naţional Țărănesc
Este un partid scos, din nefericire, de pe eşichierul politicii româneşti, din cauza incompetenţei şi a trădărilor. Partidul Naţional Țărănesc are însă în spate o istorie ilustră, plămădit din lacrimile ardelenilor ce doreau unirea cu Țara Mamă, făurit de o elită remarcabilă, într-un spaţiu în care lupta pentru românism şi latinism era un adevărat cult. Corneliu Coposu s-a format la şcolile Blajului, un mare caracter dar şi un ilustru greco-catolic. Alexandru Vaida Voevod, de o mare importanţă în cadrul Bisericii Greco-Catolice, a jucat un rol primordial în culisele tratativelor Marii Uniri, intrând în masonerie pentru îndeplinirea acestui deziderat. Să nu-l uităm nici pe Ion Raţiu, un alt greco-catolic ilustru, dintr-o familie care a dat naţionalismului greco-catolic ardelenesc o pleiadă de clerici şi oameni nemaipomeniţi. Însăşi naşterea acestui partid a fost paradoxală, după cum ne explică Keith Hitchins: ,,Partidul naţional Țărănesc, celălalt partid principal din perioada interbelică, s-a format în 1926, când Partidul Țărănesc din Vechiul Regat s-a unit cu Partidul Naţional din Transilvania. Deşi ambele partide împărtăşeau anumite idealuri fundamentale, fiecare se declara în favoarea extinderii instituţiilor politice democratice şi a libertăţilor civile la toate nivelurile populaţiei, conducătorii lor au considerat iniţial că programele lor sunt incompatibile şi, prin urmare, un obstacol insurmontabil în calea fuziunii. În primii ani de după război, Partidul Țărănesc avea ca scop o reformă agrară radicală, în timp ce Partidul Naţional, deşi se bucura de un sprijin substanţial în rândul ţăranilor români din Transilvania, era în esenţă burghez în concepţiile sale şi mai degrabă naţionalist decât ţărănesc în ceea ce priveşte ideologia. Prin urmare, fuziunea dintre cele două partide i-a surprins pe contemporani. Partidul Țărănesc, înfiinţat la Bucureşti la 18 decembrie 1918, având ca preşedinte pe Ion Mihalache, a urmărit ca principal obiectiv problema agrară. Soluţiile pe care le-a propus au reflectat ideile lui Constantin Stere şi principiile ţărănismului elaborate de Virgil Madgearu în anii 1920: ţăranul care lucrează pământul ar trebui să exercite controlul asupra mijloacelor de producţie, organizarea agriculturii ar trebui să se bazeze pe gospodăriile mici, independente, iar producţia ar trebui să se realizeze în cadrul mişcării cooperatiste. Partidul Naţional din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, era reprezentantul tuturor elementelor populaţiei româneşti din Transilvania, aşa cum fusese şi în perioada de dinaintea Primului Război Mondial. Deşi conducerea sa rămăsese burgheză, el continua să se bucure de aceeaşi bază socială largă ca şi partidul care apărase drepturile naţionale ale românilor în Ungaria antebelică. Maslele de ţărani îl susţineau evident. La fel şi intelectualii şi clasa celor ce practicau profesiunile libere din oraşe. El reprezenta, de asemenea, burghezia bancară şi industrială care, după 1918, se simţea ameninţată de oligarhia financiară liberală din Vechiul Regat. Într-adevăr, partidul a devenit duşman declarat al liberalilor. Conducătorii Partidului Țărănesc şi ai Partidului Naţional au surmontat în final diferenţele ideologice şi politice în 1926 şi au format un singur partid. Ceea ce i-a îndemnat să treacă la acţiune a fost conştientizarea faptului că, separat, nu vor fi niciodată suficient de puternici pentru a-i înlocui pe liberali la putere. Ei au promis să adauge în Constituţie garanţii explicite pentru libertăţile civile şi drepturile politice, să descentralizeze administraţia de stat şi să lărgească atribuţiile guvernării locale. Ei au recunoscut primatul agriculturii şi şi-au făcut cunoscută intenţia de a întări pe micul gospodar independent şi de a promova mişcarea cooperatistă. Au fost, de asemenea, de acord să încurajeze industria, acordând tratament egal capitalului străin şi celui intern şi înlăturând tarifele protecţioniste împovărătoare. Maniu a devenit preşedintele noului Partid Naţional Țărănesc, Mihalache vicepreşedinte, iar Virgil Madgearu secretar general”. După 1989 cele două partide s-au constituit în forţe de dreapta, aliindu-se împotriva FSN şi a avatarurilor acestuia: FDSN, PDSR, PSD într-o Convenţie Democrată care a eşuat în cele din urmă lamentabil. (Ştefan BOTORAN)
