Marţi, 1 Decembrie, pentru români e zi de mare praznic. Această zi semnificativă reprezintă Învierea unui neam care a dus veacuri întregi Crucea Golgotei. Transilvania s-a unit cu ţara mamă. Voinţa românilor a învins tratativele care nu au fost deloc uşoare. Ca şi în momentul 1859, marile puteri ale bătrînei Europe s-au văzut în faţa unei voinţe de nezdruncinat a românilor. Actul de la data de 1 Decembrie 1918 are în spate multă suferinţă şi sînge. ,,Moldova, Ardealul şi Ţara Românească, ,,pohta ce-am pohtit“ a spus marele Mihai, fiul lui Pătraşcu. Suliţele mercenarilor flamanzi au pus capăt unui vis frumos pe Cîmpia de la Turda. De-abia în 1918 visul a putut deveni realitate.
Epopeea lui Mihai Viteazul
Circulă nişte poveşti foarte periculoase, de fapt este vorba aici de nişte ,,ardelenisme“ care nu servesc nimănui. Poveşti picante cum că de fapt Sigismund Bathory a făcut prima Unire şi nu Mihai Viteazul. Ceea ce a făcut Sigismund a fost un act de vasalitate încheiat cu Moldova şi apoi Ţara Românească. O fi fost Mihai un mare aventurier dar şi un bărbat pe măsură: puternic şi destoinic. Că n-a fost o uşă de biserică în viaţa de zi cu zi nu umbreşte cu nimic inteligenţa sa. A fost primul vizionar care a întrevăzut importanţa unirii tuturor valahilor într-o singură ţară. Şi spunem valah întrucît termenul de ,,român“ aparţine istoriografiei moderne. ,,Cînd tronul Ţării Româneşti fu luat în stăpînire de Mihai Viteazul-spune Nicolae Iorga- fiul grecoaicei Teodora şi nepotul puternicului vistiernic şi ban Iani, clientul lui Andronic Cantacuzino, căruia-i datora numirea, şi prietenul arhiepiscopului Dionisie de Târnovo, el întrunea toate curentele bizantine de pînă atunci: cel care venea pe calea Bisericii, cel ce fusese creat de mediul constantinopolitan, cel pe care-l reprezentau marile familii şi cel stîrnit de îndemnurile Apusului. În aceasta constă şi interesul personalităţii lui neobişnuite şi al faptelor sale strălucitoare“ (Nicolae IORGA, Bizanţ după Bizanţ, traducere după originalul în limba franceză intitulat ,,Byzance apres Byzance de Liliana IORGA-PIPPIDI, Editura 100+1 GRAMAR, Bucureşti, 2002, p.126 ) Mihai Viteazul era perceput ca un Mesia de către creştinii din Balcani. După căderea Constantinopolului Ţara Românească şi Moldova au început să fie văzute ca un ,,Bizanţ după Bizanţ“. Ele au început să preia rolul fostului Imperiu Ortodox. Istoricul Neagu Djuvara este foarte obiectiv în ceea ce priveşte figura măreţului domnitor: ,,S-a spus şi se spun prea multe despre Mihai Viteazul. În jurul lui s-a născut o legendă în care nu se mai poate deosebi adevărul istoric de elementele adăugate de-a lungul timpului. Că a fost un căpitan strălucit şi un geniu politic sînt lucruri incontestabile. Victoriile lui asupra turcilor au avut un ecou pînă departe ( regele Franţei, Henric al IV-lea, scria ambasadorului său la Constantinopol ca să ceară informaţii asupra valahului ). În ţările balcanice, printre greci, bulgari, sîrbi au apărut cîntece populare despre vitejiile lui Mihai Viteazul. Dar, lucru paradoxal, la noi în ţară nu a fost iubit. De ce? Fiindcă acest viteaz a vrut mai întîi să-şi adune o armată puternică, iar rezultatul eforturilor sale militare a fost o gravă înrăutăţire a stării ţăranilor“ (Neagu DJUVARA, O istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 109) Filmele cu ciobani valahi ce căsăpeau de unii singuri cîte 10 turci doar cu bîta n-au nici un temei şi făceau parte din contextul naţionalismului comunist. Şi filmul despre Ştefan cel Mare cu Gheorghe Cozorici în rolul principal a fost o mare bagatelă. Doar Sergiu Nicolaescu a revoluţionat filmul istoric românesc, aducîndu-l la standarde adevărate. Domnitorii noştri au purtat luptele cu mercenari şi soldaţi profesionişti de la curţile boierilor-,,steagurile“. ,,Mihai Viteazul-mai spune Neagu Djuvara-şi-a purtat războaiele cu boierii din jurul lui, cu cetele pe care aceşti boieri le-au putut aduna de pe anumite moşii, cu cîţiva răzeşi, dar mai cu seamă, din păcate, cu lefegii străini, iar aceştia costau scump. Avem păstrate toate statele de plată, ştim exact cine au fost. Ştim cîţi mercenari sîrbi, albanezi, unguri sau secui a avut Mihai Viteazul“ ( ibidem p. 114 ) Şi mai spune Neagu Djuvara: ,,Timp de cîteva luni Mihai Viteazul este stăpîn şi pe Moldova; iar pe monedele lui scrie că-i Voievod al Munteniei, al Transilvaniei şi al Moldovei. Primul moment cînd se află uniţi toţi românii sub acelaşi spectru“ (ibidem p. 115) Dar să ne întoarcem la Nicolae Iorga care spune: ,,Mihai strînge în jurul său pe episcopii greci ai răscoalei, i se trimit, prin Dionisie Rali, scrisorile <<creştinilor din Tesalia, din Epir, din Macedonia şi din toată Grecia>>, şi, ridicat în slavă de un Gheorghe Palamede şi un Stavrinos, el primea, la 1594, din partea unui cărturar contemporan, un mic poem despre <<triumful lui Mihai, fiul lui Pătraşcu, voievodul Ungrovlahiei împotriva Ismaeliţilor>>,- titlu care, de teama turcilor, ni s-a păstrat în criptogramă…“ (Nicolae IORGA, op. cit. ,,Bizanţ…“, p. 127) Mihai Vioteazul este legat de 1 Decembrie 1918 prin liantul care se numeşte Alba-Iulia, această catedrală a românismului.
Fanarioţii
Au venit apoi fanarioţii ,,Din 1711 pînă în 1821, treizeci şi unu de domni fanarioţi, făcînd parte din unsprezece familii, se vor urca, de şaptezeci şi cinci de ori, pe tronul celor două ţări. Vor aduce cu ei moravurile din Fanar, în care se întîlneau cîteva tradiţii bizantine şi multe apucături turceşti“ (Neagu DJUVARA, Între Orient şi Occident, Ţările române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 35) Aceştia au condus pînă la Revoluţia lui Tudor. ,,La Bucureşti şi la Iaşi, la curte şi în rîndul boierimii, treptat, portul şi obiceiurile se orientalizează. Pentru călătorul apusean, la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, Moldo-Valahia înseamnă intrarea în Turcia-sau, dacă vine dinspre Răsărit, înseamnă că nu a ieşit încă din Turcia“ (ibidem) Elocvent!
Domnul Tudor
Prin proclamaţia de la Padeş se putea observa că mişcarea lui Tudor din Vladimiri a fost mai mult decît o revoltă. Proclamaţia de la Padeş reprezintă unul dintre primele programe politice româneşti. ,,Tudor Vladimirescu este un personaj excepţional. Mai întîi, ca tînăr, s-a înrolat voluntar în armata rusă. În timpul războiului din 1806-1812, care se desfăşoară pe teritoriul ţărilor noastre, Tudor Vladimirescu, împreună cu alte mii de români din toate clasele sociale, luptă alături de ruşi şi chiar capătă rangul de parucic, adică locotenent, cum s-ar spune astăzi, în armata rusă. El ştie deci cum se luptă, cum se folosesc armele moderne, tunurile ş.a.m.d.“ (Idem, op.cit. , ,,O istorie a românilor…“, p. 152) Tudor visează la un război împotriva turcilor şi se alătură ,,Eteriei“ greceşti dar visul său se spulberă. ,,Ţarul nu mai îndrăzneşte să sprijine o revoluţie grecească, chiar dacă era îndreptată contra turcilor-ar fi însemnat să nu-şi respecte cuvîntul dat membrilor ligii suveranilor din Europa, care tocmai în acel moment sînt întruniţi în Congres la Laibach (Ljubliana) pentru a hotărî o intervenţie împotriva unei revoluţii la Napoli! Ţarul dezminte deci solemn că ar avea de gînd să sprijine revolta grecilor. Vestea descumpăneşte grav pe toţi eteriştii. Tudor Vladimirescu îşi dă seama că revoluţia este pierdută, şi intră în negocieri secrete cu turcii…Dar Ipsilanti interceptează corespondenţa dintre comandantul turc de la Dunăre şi Tudor“ (ibidem, p. 153) Se ştie sfîrşitul groaznic al acestui bărbat excepţional: arestat la Goleşti şi ucis mişeleşte, într-un mod barbar. Să nu se uite cine sînt grecii! pe care-i oblojim în numele ,,credinţei“ comune. Jertfa lui Tudor nu a fost zadarnică pentru că mişcarea sa a pus capăt domniilor fanariote din Ţara Românească şi Moldova.
Horia
,,Horia, cel mai îndrăzneţ, s-a dus de mai multe ori la împărat (Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, care trecea drept un suveran luminat-se crease tocmai expresia <<despot luminat>> ) şi a crezut în asigurările primite privind soarta iobagilor. Cînd Horia a văzut că aceste făgăduieli nu erau respectate, a ridicat steagul revoltei şi a început o răscoală pe scară mare a ţărănimii, cu atacuri împotriva conacelor grofilor unguri. Mişcarea a fost înăbuşită în sînge de armata austriacă. Dintre cei trei conducători ai răscoalei, Crişan s-a sinucis în temniţa sa, iar ceilalţi doi au fost traşi pe roată, pedeapsă groaznică în care osînditului i se frîng picioarele şi toate oasele cu răngi de fier-în prezenţa a mii de ţărani, ca să vadă cum sînt pedepsiţi cei ce îndrăznesc să se ridice împotriva ordinii stabilite“ (Ibidem p. 123) ,,Horia a fost un inspirat. A fost cel mai năpraznic tribun al legendelor noastre. La glasul lui de tunet s-au ridicat, ameninţători, pumnii bătătoriţi. Coasa şi furcile au încăput în mîini neiertătoare. Scînteia amnarului a înălţat spre cer flăcările răzbunării. Toporul a dărîmat castele ridicate din nelegiuire. Şi deasupra iadului semănat în cuprinsul unei ţări, care s-a săturat de robie, s-a făcut, el, Horia, ţăranul de cremene, temut stăpînilor…“ spune Corneliu Coposu (România Nouă“, V, nr. 189, din 15 oct. 1937, p. 2, apud Corneliu COPOSU, Semnele Timpului, Editura de Vest, Timişoara, 1997, p. 49)
Supplex Libellus Valachorum
,,Soarta Supplex-ului a fost hotărîtă de raporturile interne ale imperiului, de compromisul intervenit între Curte şi nobilime în faţa exploziei revoluţionare europene. Trimis Dietei Transilvaniei, Supplex-ul întîlneşte refuzul aceluiaşi bloc solidar al privilegiaţilor, care hotărăsc, odată mai mult, menţinerea constituţiei şi a formelor tradiţionale de conducere. Dar mai cu seamă acţiunea românească s-a lovit de viziunea politică centralizatoare şi unificatoare a Imperiului, care nu putea să împărtăşească soluţii favorabile creării unor individualităţi naţionale. În faţa expansiunii revoluţiei democratice, politica imperială rămîne pe mai departe ancorată în imobilismul structurilor constituţionale provinciale, preferînd concordia cu nobilimea în locul inovaţiilor, feudalitatea, aspiraţiilor moderne. Respins de Dietă, actul reprezentativ politic este urmat de un al doilea Supplex (1792), redactat şi înaintat în numele celor doi episcopi, Ioan Bob şi Gherasim Adamovici, primul reprezentînd confesiunea greco-catolică, iar al doilea pe cea ortodoxă. În pofida plusului de argumentare istorică şi restrîngerii formulei naţionale la aceea a instituţiilor ecleziastice, cel de al doilea Supplex împărtăşeşte aceeaşi soartă…Momentul Supplex-ului însă îşi continuă efectele în societatea Transilvaniei, mişcarea politică asociindu-şi alte grupuri sociale, negustorimea românească, care, în prelungirea acţiunilor revendicative din vremea iosefinismului, se întîlneşte cu intelectualitatea în jurul unor repere comune naţionale. Evoluţia de la local şi confesional spre naţional, participarea solidară a intelectualităţii laice şi ecleziastice, ortodoxă şi greco-catolică la mişcare atestă progresul conştiinţei naţionale“ (Istoria României, Mihai BĂRBULESCU, Denis DELETANT, Keith HITCHINS, Şerban PAPACOSTEA, Pompiliu TEODOR, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003, p. 267)
Anul 1848
A venit apoi momentul 1848 cînd în februarie izbucneşte o mişcare de efervescenţă naţională ce cuprinde întreaga Europă. Îşi fac loc noi idei despre libertate, libertatea de exprimare a presei, emancipare socială şi naţională. Aceste idei intră şi la noi. S-au preconizat 4 centre în care mişcarea să izbucnească: Ocnele Mari, Telega, Izlaz şi Blaj. Rămîne Izlazul şi Blajul. Andrei Şaguna se găseşte pe aceeaşi baricadă cu Ioan Lemeny, omologul său greco-catolic, pe Cîmpia din spatele Catedralei lui Inochentie Micu Klein. Urmează discursul lui Simion Bărnuţiu rostit în Catedrala Blajului. Blajul devine o ,,Mecca“ a românismului. ,,Intelectualii români din Imperiul habsburgic s-au alăturat, de asemenea, prompt şi entuziast evenimentelor ce aveau loc în Europa Centrală şi Occidentală în primăvara lui 1848. În timp ce vechea ordine socială se prăbuşea, speranţele de împlinire a obiectivelor naţionale mult aşteptate îi însufleţeau să treacă la acţiune. Deşi liberali, ei priveau libertăţile civile şi instituţiile reprezentative în primul rînd ca pe nişte garanţii ale autonomiei politicii naţionale. În Transilvania, aceste aspiraţii se împotriveau eforturilor făcute de conducătorii maghiari pentru alipirea Transilvaniei la Ungaria; în Banat şi în regiunea învecinată Crişana, sau Bihor, antagonismul dintre români şi maghiari era mai puţin acut, dar românii se opuneau cu îndîrjire controlului sîrbesc asupra Bisericii Ortodoxe şi a şcolilor acesteia; în Bucovina, conducătorii români căutau să păstreze caracterul etnic istoric al provinciei, dar nu au reuşit să atragă de partea cauzei lor Biserica Ortodoxă sau masele. Revoluţia română de la 1848 din Transilvania, a fost, la fel ca şi în Principate, o revoluţie a intelectualilor“ (ibidem p. 301) Aici apare figura marelui Ierarh Andrei Şaguna. ,,Bărnuţiu a găsit în Andrei Şaguna ( 1809-1873 ), episcopul Bisericii Ortodoxe, un cleric ce recunoştea forţa ideii moderne de naţiune, fiind în acelaşi timp un susţinător al progresului social în cadrul valorilor creştine tradiţionale. Sub conducerea lui Andrei Şaguna, la 13/25 februarie 1849, ei au reprezentat împăratului Franz Joseph un nou program naţional, prin care se urmăreau unitatea şi autonomia politică a tuturor românilor din Imperiul habsburgic. Nicicînd înainte nu-şi mai exprimaseră românii atît de clar idealul solidarităţii etnice în cadrul Imperiului. Programul mai ilustra credinţa românilor ( ibidem p. 302-303 )
Unirea Principatelor
Propaganda tinerilor intelectuali din Occident dă roade după războiul Crimeii iar la Paris marile puteri hotărăsc în anul 1858 să permită Principatelor române să se unească însă cu condiţia să fie doi domnitori şi numai cîteva instituţii comune. Era un fel de federalizare cam ciudată. Caimacanul Nicolae Vogoridi ( locţiitor domnesc ) falsifică alegerile în Moldova dar acestea sînt anulate la presiunea făcută asupra Turciei de către Napoleon al III-lea al Franţei. ,,Iată-ne în ianuarie 1859; alegeri mai întîi la Iaşi, apoi la Bucureşti. E aici un exemplu minunat de inteligenţă a clasei noastre politice de-atunci. Cei de la Iaşi, după multe tergiversări, aleg pe un om aproape necunoscut, colonelul Alexandru Ioan Cuza…Ce vor face bucureştenii? Aici, după cum am spus, încă de la 1848 exista şi o mişcare populară în mîna revoluţionarilor, ca de pildă fraţii Brătianu, care văzuseră cum se face o revoluţie la Paris şi ştiau să apeleze la mase. Poporul manifestă violent şi sileşte parlamentul la 24 ianuarie/ 5 februarie 1859 să-l aleagă tot peAlexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei. Am pus astfel Europa în faţa unui fapt împlinit: alegerea aceluiaşi domn în cele două principate. A fost nevoie de vreo trei ani de discuţii diplomatice grele şi de ajutorul lui Napoleon al III-lea, un fel de naş la făurirea României, pentru a se admite, în fine, că avem un singur domnitor…“ (Neagu DJUVARA, op.cit, p. 176)
Martirii Ardealului
Ardealul îşi aduce şi el propriul tribut dramatic, tragic şi scump plătit. ,,Intrarea României în război..a determinat autorităţile ungare să pornească o puternică acţiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter românesc din Transilvania. Atenţia lor s-a îndreptat mai ales asupra intelectualilor români, între care se numărau şi preoţii parohi şi învăţătorii şcolilor poporale ale Bisericii. Aproape 150 de preoţi, fie ortodocşi fie uniţi, au fost aruncaţi în închisorile din Cluj, Tîrgu Mureş, Odorhei, Oradea, Timişoara, Caransebeş, Seghedin etc. Unii dintre ei au fost condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare…Între aceştia se numărau: Coman Blaca din Poplaca-Sibiu şi Ioan Coman din Sita Buzăului-Covasna, condamnaţi la moarte prin spînzurătoare (pedeapsa n-a fost executată), Teofil Păcurariu din Nandru Vale-Hunedoara ( 12 ani temniţă grea, redusă la 5 ani ), Mihail Ganea din Veneţia de Jos-Făgăraş ( 8 ani şi jumătate ), toţi decedaţi la scurt timp după eliberare, Nicolae Munteanu şi Caţavei din Lisa-Făgăraş (condamnaţi la 4 ani, amîndoi morţi în închisoare)…Despre soarta cîtorva preoţi nu s-a mai aflat nimic, semn că au fost ucişi. Opt preoţi au fost împuşcaţi de soldaţi din armata comunistă ungară (după ce fuseseră schingiuiţi) la începutul anului 1919. …Alţi peste 200 de preoţi şi vreo 15 preotese ( unele cu copii mici) au fost deportaţi în judeţul Şopron, regiunea cea mai îndepărtată din Ungaria de vest. Acolo au trăit în cea mai neagră mizerie, avînd domiciliu forţat…“ ( Pr. prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Andreiană, Sibiu, 2009, p. 397 ) Să nu-l uităm pe Dr. Ioan Şenchea, împuşcat de jandarmii unguri pe malul Oltului.
Împlinirea năzuinţei
După 1859 Principatele Unite vor purta numele de România. Vine Carol I, apoi urmează Independenţa pentru care România şi-a adus tributul de lacrimi şi sînge, apoi fatidicul an 1914 cu asasinarea principelui Franz-Ferdinand-principele moştenitor al Austro-Ungariei. Se mişcă Cerul: evenimentele se precipită . ,,După lungi negocieri, în august 1916, Ionel Brătianu încheie cu francezii, englezii şi ruşii un tratat deocamdată secret în care ni se promit Transilvania, Banatul şi Bucovina ( luată de austrieci în 1775 ) O dată acceptat acest plan de către aliaţi, românii intră în război la data de 28 august 1916“ ( Neagu DJUVARA, op.cit. p. 202 ) Regele Ferdinand devine întregitor de ţară. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz spun totul despre jertfa soldaţilor români. ,,Pe aici nu se trece!“ La data de 1 Decembrie 1918 Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania, Banat şi Crişana votează la Alba-Iulia unirea cu România. Din nou se vor afla împreună ierarhii celor două confesiuni naţionale române: Miron Cristea şi Iuliu Hossu care se vor îmbrăţişa în faţa uralelor românilor veniţi pe Cîmpul speranţelor naţiunii române.
Alba-Iulia
Alba-Iulia rămîne sanctuarul nostru sacru în care s-a plămădit aluatul românismului şi din care România modernă se va întrezări la zenit. Alba-Iulia înseamnă împlinirea veacurilor de luptă. ,,Sînt nume de cetăţi, ca şi nume de eroi, pe care nu le poţi rosti fără să-ţi tremure glasul încălzit de vorbă mare. Sînt cuvinte care nu răsună bine decît în biserică, tranşee ori la cimitir..Despre Alba-Iulia nu se poate vorbi decît în ţinută înaltă, de contemplare pioasă. Căci Alba-Iulia este cetatea de rezistenţă şi simbolul de biruinţă desăvîrşită a sufletului românesc. În această zi de decembrie, care a ridicat Alba-Iulia la cinste de drapel, ne-am izolat în cernita biserică a sufletului nostru românesc pentru a sărbători, întăriţi în credinţă prin îndelungata aşteptare ţintuită pe răstigniri de suferinţe. Am ales, ca altădată Antim, hîrtia cea mai albă şi am pus peniţă nouă la condei să scriem, înălţaţi în mîndria de români: Alba-Iulia“ (Corneliu COPOSU, ,,Ardealul“, I, 1942, nr. 37, 28 nov. apud ,,Semnele timpului“, Editura de Vest, Timişoara, 1997, p. 77) Episcopul greco-catolic Dr. Iuliu Hossu va exclama la Alba, în cetate: ,,Fraţilor, Ceasul împlinirii vremii este acesta, cînd Dumnezeu Atotputernicul, rosteşte prin poporul Său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărîrea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România!“
Presa făgărăşeană la momentul Unirii
Ziarul făgărăşean Oltul consemna: ,,După un lanţ de veacuri nemiloase, cari au îngenuncheat oameni mari-dară nu au putut nimici idealul naţional, cari au ţinut în robie milenară întunecată urmaşii coloniştilor Viteazului Traian, dar nu au putut fărîma puterea de viaţă a neamului nostru, a bătut şi pentru noi, cei din Ţara Oltului şi plasele învecinate, ceasul mîntuirei vecinice şi al mulţumirii desăvîrşite. Şi togmai în momentele istorice cele mai înălţătoare-cînd tricolorul românesc flutură pe malul Tisei îngîmfate şi ameninţătoare, Regele României întregite, Regina României mărite, după ce au cercetat frontul de la Vest, oraşe însemnate şi locuri istorice-au sosit la Făgăraş“ ( Oltul, nr. 41-42, 6 iunie 1919, p. 1 apud. Emil STOIAN, Sebastian MĂLUŞELU, Întîia vizită în Transilvania A Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, Editura Haco Internaţional, Ghimbav, 2011, p. 80 )
Cum i-am scăpat pe unguri de comunism!
,,În timpul lungilor negocieri de la Versailles (1919-1920), a intervenit încă un eveniment neprevăzut: în Ungaria, în martie 1919, preia puterea un guvern comunist în frunte cu Bela Kun. Prăbuşirea ţării era desigur dramatică, dezastru militar, teritoriu redus la mai puţin de jumătate, astfel încît Ungaria devenise terenul ideal ca să prindă comunismul răspîndit în lumea întreagă de Moscova, după victoria revoluţiei în Rusia. Guvernul Bela Kun nu se mulţumeşte să ia plan de toate măsurile pentru instalarea comunismului, dar în iulie 1919 îndrăzneşte să lanseze armata ungară într-un atac pentru a încerca să reia Transilvania de la români şi, după unele surse, să facă joncţiunea cu trupele bolşevice de pe Nistru. Atunci armata română intră în Ungaria şi, cu toate că anglo-francezii ne interzic să înaintăm mai departe, pentru o dată nu ascultăm de marile puteri şi mergem să ocupăm Budapesta (4 august 1919). Ungurii oneşti recunosc şi azi că ne datorează salvarea de comunism în 1919, şi că datorită şederii noastre timp de trei luni la Budapesta s-a putut instala un guvern ungar relativ democratic, cu amiralul Horthy în fruntea statului…“ (Neagu DJUVARA, op.cit. ,,O scurtă istorie…“, p. 206) (Ştefan BOTORAN)
Bine scris,,UN VIS,, Un vis a ramas!