Partidul Naţional Ţărănesc, născut în vâltoarea luptei pentru emancipare socială şi naţională a românilor ardeleni, a dat ţării o pleiadă de personalităţi marcante care au acţionat însufleţiţi de marele deziderat naţional, dar unii dintre ei au fost şi subiectivi în această iniţiativă.
Iuliu Maniu
De departe, Maniu a fost una dintre cele mai influente personalităţi ale vieţii politice interbelice de la noi, un oponent ferm al comunizării României, lucru plătit cu propria-i viaţă. Să nu uităm faptul că a fost spovedit de cardinalul Iuliu Hossu înainte de a-şi da viaţa. El a condus unul dintre cele mai importante partide româneşti, este vorba despre Partidul Naţional Ţărănesc, preşedinte al Partidului Naţional Român în perioada 1919-1926 şi al Partidului Naţional Ţărănesc în perioada 1926-1933; 1937-1944. Între 1906-1910 a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta. Maniu a fost nepotul marelui memorandist Iuliu Coroianu şi strănepot al lui Simion Bărnuţiu. A avut un rol deosebit în organizarea şi desfăşurarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din data de 1 Decembrie 1918 care a hotărât unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, ales ulterior preşedinte al Consiliului Dirigent (1918-1920), până la întrunirea Adunării Naţionale Constituante a României reîntregite. A fost şef al guvernului în perioada 1928-1933 cu mici întreruperi. Deşi, iniţial, s-a arătat favorabil revenirii pe tron a principelui Carol, el s-a distanţat ulterior de politica acestuia dictatorială. Pe tot parcursul celui de-al II-lea Război Mondial a menţinut legături strânse cu Aliaţii prin oamenii săi, cerându-le în mod repetat garanţii cu privire la restaurarea regimului democrat în România. Iuliu Maniu a făcut studii universitare la Cluj, Viena şi Budapesta, iar în anul 1896 obţine doctoratul în Drept. A luat parte la înlăturarea regimului mareşalului Ion Antonescu şi a luptat spre reorientarea ţării către tabăra Naţiunilor Unite. După 23 august 1944 este cunoscut drept cel mai înfocat lider al opoziţiei anticomuniste, criticând măsurile economice, politice şi sociale ale guvernului condus de Petru Groza, fiind arestat împreună cu alţi fruntaşi ţărănişti în iulie 1947. În urma unui simulacru de proces este condamnat la muncă silnică pe viaţă, pedeapsă comutată în ani grei de temniţă, confiscarea averii şi plata sumei de 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Se stinge pe data de 5 februarie 1953 în temniţa de la Sighetu Marmaţiei, trupul său fiind aruncat într-o groapă comună. Este foarte interesantă orientarea confesională a lui Iuliu Maniu, care făcea parte dintr-o ilustră familie de naţionalişti greco-catolici. În ceea ce priveşte relaţia cu Biserica, el s-a arătat a fi un mare ecumenist, se ştie că participa atât la slujbele Bisericii Ortodoxe, cât şi la cele ale Bisericii Greco-Catolice din care făcea parte. O duminică participa la slujbele ortodocşilor, iar cealaltă duminică se ducea la biserica greco-catolică. Totuşi Maniu vedea unirea religioasă prin filiera catolicismului naţional românesc, greco-catolic. Tot el va fi şi unul dintre semnatarii Concordatului cu Vaticanul, lucru care nu a adus doar beneficii României. A fost consilier juridic al Mitropoliei Unite de la Blaj.
Virgil Madgearu
Virgil Madgearu a fost unul dintre cei mai mari experţi pe probleme agrare pe care i-a avut România interbelică. A parcurs studii economice şi obţine, în anul 1911, doctoratul la Universitatea din Leipzig, pentru ca în anul 1916 să devină profesor al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, fiind unul dintre cei mai reprezentativi politicieni ai Partidului Naţional Ţărănesc. Între 1928-1933 este ministru al unor portofolii economice. El a contribuit temeinic la elaborarea doctrinei ţărăniste, care presupunea intervenţia statului în economia capitalistă şi în gospodăria ţărănească familiară, fiind un abil teoretician al ,,fermei”. A subliniat apoi dezvoltarea unor ramuri industriale ce propuneau valorificarea produselor agricole şi a bogăţiilor subsolului. Una dintre lucrările sale de căpătâi a fost ,,Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial”. Ca ministru se pronunţă pentru realizarea unui bloc al ,,statelor agrare”, care să contracareze politica protecţionistă a statelor industriale din Europa Occidentală şi Centrală. Este asasinat de către una din ,,echipele morţii” ale legionarilor, fiind cunoscut ca un redutabil adversar al mişcării legionare de la noi. La data de 13 noiembrie 1990 este desemnat ca membru titular post-mortem al Academiei Române.
Tratatul cu Ucraina, un umilitor act de trădare naţională
Acţiunile unora dintre liderii ţărănişti de după Decembrie 1989 s-au îndepărtat vizibil de maniera Maniu-Coposu, fapt ce a dus la anihilarea acestui mare partid istoric. În lucrarea sa ,,Tratatul cu Ucraina, istoria unei trădări naţionale”, Tiberiu Tudor trece în revistă unul dintre cele mai înalte acte de trădare la care a participat preşedintele Emil Constantinescu, alături de neo-comunistul Petre Roman. Emil Constantinescu a ocupat funcţia de preşedinte al României propulsat de către Partidul Naţional Ţărănesc, asimilat de unii cu Alexandru Ioan Cuza prin fizionomie şi promisiuni, s-a dovedit ulterior a fi prea mic pentru acest rol în stat. Este adevărat că fosta securitate nu l-a lăsat nici să clipească. ,,La 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abţineri, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României ratifică ,,Tratatul cu Ucraina”. Ireparabilul s-a produs. Din 1997, Republica Ucraina, stat apărut în 1991, dispune de un act prin care actuala graniţă de sud-vest îi este recunoscută de statul român. Dacă nu aş fi asistat la şedinţa Senatului, nu aş fi scris această carte. Nu aş fi înţeles esenţialul. E ca şi cum aş fi parcurs Calvarul fără să văd Răstignirea. La 18:45 senatorii apăsau butoanele de vot. Discuţiile asupra tratatului începuseră în jurul orei 18. În 45 de minute, efectele celei mai grave erori de politică externă a României de după război capătă putere de lege. Bucăţi din marmura trupului ţării se desprind, ducând cu ele zidurile Cetăţii Albe şi ale Hotinului, ţinutul Herţa, sanctuarul de cultură al Cernăuţilor…Oamenii aceştia nu înţeleg ce fac? Peste câteva zile, unul dintre senatori îi va spune lui George Munteanu: ,,Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile!” Pe podiumul sălii Omnia, în centru, masa preşedinţiei Senatului, Petre Roman la microfon; în dreapta, cea a reprezentanţilor Ministerului de Externe, cu Adrian Severin; în stânga, reprezentanţii Comisiei, Valentin Gabrielescu; preşedintele Comisiei de politică externă, Teodor Meleşcanu, lipseşte. Primul ia cuvântul Adrian Severin, prezentând argumentele Guvernului în favoarea tratatului: integrarea europeană, monitorizarea respectării drepturilor românilor din Ucraina, ,,noua arhitectură europeană”, euroregiunile. Valentin Gabrielescu îşi încheie scurta expunere de motive, ambiguă, vlăguită, neconvingătoare, într-un mod care îndeamnă cel puţin la reflecţie: ,,Am hotărât, nu fără durere, să recomandăm Senatului ratificarea tratatului”. Petre Roman informează Senatul că ,,în sală se află, alături de noi, ambasadorul Ucrainei la Bucureşti”. Pe treptele podiumului urcă, pe rând la pupitrul cu microfon, reprezentanţii diverselor grupuri parlamentare, pentru a prezenta expunerile de motive şi opţiunile de vot ale partidelor. Nimic relevant. Discursuri terne, lipsite de patos, asemenea unor rapoarte pe marginea unui eveniment banal. Unul dintre cele mai importante momente ale istoriei parlamentare post-decembriste a românilor se consumă într-o platitudine totală. Poziţia PNŢCD-ului a fost prezentată de către Matei Boilă. Am recunoscut ideea de bază a textului redactat de către Iftene Pop, cu mai bine de o săptămână în urmă, pentru Camera Deputaţilor. Arguţia pe care Iftene Pop o construise mai întâi pentru liniştea propriei conştiinţe şi o oferise, apoi, ţărăniştilor pentru justificarea publică a votului lor în favoarea ratificării se baza pe ideea că deasupra dreptului scris există un drept absolut, imprescriptibil, în virtutea căruia, odată şi odată, ne vom revendica teritoriile pe care, expertul în drept internaţional nu putea să nu recunoască, astăzi le cedăm din punct de vedere juridic. Într-o discuţie cu Iftene Pop, construcţia capătă o ardenţă prin care putea fi susţinută, mai ales alunecând pe terenul filozofiei dreptului; ca simplă declaraţie politică şi în rostirea străină, neparticipativă, a lui Matei Boilă, ea se stingea în cenuşa sofismului. Peste câteva zile, unul dintre Senatorii Puterii, om dur pe vremuri, dar înmuiat sub povara anilor, mi-a spus: ,,Nu se putea face nimic. S-au întâlnit cu Constantinescu şi au hotărât să-l treacă neapărat. În plus, în sală era şi ambasadorul Ucrainei”. Iată, pe scurt, efectul celor cinci luni de intoxicare mass-media pro-tratat. Şi aceasta nu la nivelul omului de pe stradă, ci la nivelul celor de al căror vot depindea soarta ţării. Jocurile erau făcute”.
Liderii ţărănişti de după 1990 au făcut jocul anti-românismului
,,Continua împingere, spune Tiberiu Tudor, spre stânga a mişcării naţionale este determinată, în primul rând, de neparticiparea la această mişcare a forţelor care ar fi fost legitimate şi datoare să o facă. Naţional-Ţărăniştii au lăsat terenul liber în Ardeal, în martie 90, când erau aşteptaţi acolo. Apoi au votat în Parlament, mulţi împotriva convingerii lor, Tratatul cu Ucraina. Dar ce legătură mai are, de fapt, PNŢCD-ul de azi cu doctrina naţional-ţărănistă? Niciuna. Linia Maniu-Coposu este total părăsită; în mod declarat: ,,oportunitatea pentru guvernare” a luat locul moralităţii; ,,cederizarea” a înlocuit ,,pedeserizarea”. Moleşită, vlăguită, gruparea lui Diaconescu a atins amnezia senilităţii, sub raport ideologic. Nu mai ştie de unde vine, ce-i cu ea; totul e să rămână în această stare de bine relativ pe care i-o poate asigura puterea, după mizeria îndurată de-a lungul vieţii. Când Pruteanu, Ticu Dumitrescu sau Valerian Stan încearcă să-i trezească la realitate, dau cu palma să îndepărteze bâzâitul ce le deranjează siesta. Acesta este tabloul ei, în cel mai bun caz; să vedem ce vor arăta dosarele Securităţii”.
Emil Constantinescu, un preşedinte spectator!
Într-un interviu dat lui Marius Tucă, preşedintele Emil Constantinescu îşi arată încă o dată lipsa de vlagă. Era la începutul anului 1999.
,,Marius Tucă: Hai să spunem lucrurilor pe nume. Aţi fost acuzat şi sunteţi acuzaţi, cei care vă aflaţi la putere, că prin semnarea acestui tratat cu Ucraina am pierdut definitiv acele părţi din România, mă refer la Bucovina, la nordul şi sudul Basarabiei.
Emil Constantinescu: Cine mă acuză?
Marius Tucă: Eu!
Marius Tucă: Aţi vorbit despre sacrificii istorice, domnule preşedinte.
Emil Constantinescu: Păi nu se poate face nici un fapt istoric fără sacrificii. Dar aceste sacrificii. A nu semna, a menţine o situaţie din aceasta, de incertitudine, puteam să generăm evoluţii foarte periculoase. De exemplu: imediat ce am fost la Lisabona, după ce am fost ales preşedinte, Ucraina, de pildă, pregătea demonstraţii militare; aşa-zise, am fost informat, pe Insula Şerpilor sau în altă parte, România ar fi fost” (SURSA: Tiberiu Tudor, Tratatul cu Ucraina, istoria unei trădări naţionale).
Tiberiu Tudor concluzionează: ,,Ştim că punctul forte al preşedintelui nu este Dreptul Constituţional ( profesorul Iorgovan estima că nici 50% din ceea ce face preşedintele nu este constituţional); din acest motiv ni se pare scuzabilă această interpretare proprie (,,originalăŢ) a textului Constituţiei la referendum. Articolul 90: ,,Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”. La 8 mai 1997, mijloacele de informare în masă se închid punctelor de vedere critice la adresa Tratatului. Începe campania de manipulare a opiniei publice prin mass-media, în primul rând prin marile posturi de televiziune”. În urma unei cărţi-dialog între Cristian Pătrăşconiu şi Vladimir Tismăneanu, acesta din urmă spune: ,,Emil Constantinescu a fost, cred, un preşedinte al tergiversării. Dacă ar fi să-l definesc în raport cu conceptul de preşedinte jucător, Emil Constantinescu a fost mai degrabă un preşedinte spectator. Aşa cum am spus, Emil Constantinescu a fost un om politic animat de bune intenţii şi a visat o Românie ieşită din marasmul economic şi moral al regimului Iliescu. A luptat împotriva mafiilor financiare, a încercat să reformeze serviciile secrete. Anticomunismul său este sincer, dar, iată, nu e suficient de solid pentru a-l împiedica, în anii din urmă, să se apropie de televiziunile puternice şi să coopereze cu alte zone fetide. Înţeleg că omul are nevoie de lumina reflectoarelor, că prosperă, înfloreşte chiar, în studiourile de televiziune, dar poate că i-ar servi un anumit filtru, o selecţie riguroasă a locurilor unde decide să-şi exhibe rănile politice. Ceea ce l-a pierdut a fost o autosuficienţă greu de imaginat la un om inteligent. Astăzi este extrem de supărat pe intelectuali, dar când era preşedinte i-a privit ca pe un fel de anexe fără semnificaţie reală. De fapt, problema sa este, poate, absenţa simţului umorului, inclusiv a capacităţii de a se autoironiza. Este mereu solemn, marţial, pompos, scorţos, convins că stă la masă cu Istoria”. Nesiguranţa, oscilaţia şi slăbiciunea de care a dat dovadă Emil Constantinescu au ruinat ceea ce mai rămăsese din fostul PNŢCD. (Ştefan BOTORAN)
