Rezistenţa Anticomunistă. Făgărăşenii de la Marea Unire, încarceraţi de comunişti

1 Decembrie 1918  este ,,praznicul“ istoric al românilor de pretutindeni. La Alba-Iulia, în cetate, a sunat trîmbiţa învierii neamului românesc. Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Participarea României la primul război mondial între 1916-1918 a urmărit permanent idealul Marii Uniri şi a pus din nou Europa în faţa faptului împlinit cu preţul unei jertfe imense: 339.117 morţi, 299.000 grav răniţi şi 116.000 prizonieri sau dispăruţi. Transilvania a fost ultima provincie care s-a unit cu România. Prima a fost Basarabia, iar mai apoi Bucovina.

•   La 9 aprilie 1918 Sfatul Ţării a adoptat cu majoritate de voturi hotărîrea Basarabiei de a se uni cu România.
•   La 27 octombrie 1918 o adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din Bucovina decide unirea acestui teritoriu cu regatul României.
•   La 28 noiembrie 1918 în urma Congresului General al Bucovinei se decide cu o majoritate zdrobitoare ,,unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României“.

Anticul municipiu roman cunoscut iniţial sub numele de Apulum a devenit în timp un Ierusalim al românilor în care s-a definitivat dezrobirea ce a durat veacuri întregi, mai ales pentru românii din Transilvania. Scurta şi efemera unire realizată de Mihai Viteazul la 1600 a devenit o certitudine în 1918. Aici s-au adunat toţi ardelenii ca să sărbătorească Marea Unire împreună cu preoţii şi intelectualii lor. Românii au văzut o necesitate în unirea Transilvaniei cu România modernă. Elita paşoptistă de la 1848 a învăţat masele să strige pe Câmpia Libertăţii din Blaj: ,,Noi vrem să ne unim cu ţara“. Adunarea de la Alba-Iulia a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti în timp ce Vasile Goldiş a proclamat  unirea ,,acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu România“ într-o atmosferă entuziastă.. A doua zi, 2 decembrie 1918, au fost alese organele provizorii ale puterii de stat: Marele sfat naţional condus de Gheorghe Pop de Băseşti cu rol legislativ şi Consiliul Dirigent prezidat de Iuliu Maniu. Transilvania va fi integrată deplin în procesul de modernizare şi progres economic ce-l va cunoaşte România în perioada interbelică.

Şase făgărăşeni au reprezentat, la 1 Decembrie 1918, comitatul Făgăraş la Marea Unire de la Alba Iulia

Puţini localnici ştiu că în actuala clădire a Clubului Elevilor din Făgăraş a locuit unul dintre cei şase făgărăşeni care au reprezentat comitatul Făgăraş la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Hariton Pralea era originar din Breaza, a fost doctor în Drept,  licenţiat la Viena şi Budapesta, avocatul tractului Şercaia şi notarul comitatului Făgăraş. Acesta a locuit în frumoasa clădire de pe vechea stradă Regală, de la nr. 41, care a fost proprietate a Bisericii Ortodoxe. Tot aici, Hariton Pralea a avut şi biroul notarial al comitatului Făgăraş. Hariton Pralea a fost desemnat de localnici să-i reprezinte la actul măreţ de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 care reprezenta pentru ei cel mai important eveniment istoric. A întregit astfel delegaţia de făgărăşeni alături de Nicolae Borzea, protopop al Făgăraşului, dr. Nicolae Şerban, avocat al Făgăraşului, dr. Octavian Vasu, avocat al Făgăraşului, Valer Comşa, preot din Copăcel, Pompiliu Dan, învăţător şi director al Şcolii din Zărneşti. Cei şase făgărăşeni de elită au fost aleşi şi în Marele Sfat Naţional Român. Nepotul avocatului Hariton Pralea care locuieşte în Braşov, Dan Octavian Dragolea, a fost cel care a relatat ziarului povestea bunicului său, avocatul Hariton Pralea.

Hariton Pralea, avocat la Şercaia, întemniţat de comunişti

De la instalarea lui în Şercaia, avocatul Hariton Pralea a susţinut interesele ţăranilor români din zona Făgăraşului şi s-a implicat activ în viaţa lor. Documentele vremii titrează că Hariton Pralea a înfiinţat Banca Şercăiana pentru a-i ajuta, în special, pe ţărani. Activitatea lui avocaţională la Şercaia a durat un deceniu, pînă în 1914. Atunci a fost concentrat în armata austro-ungară. După actul de la Alba Iulia, se stabileşte la Făgăraş. Şi aici lucrează ca avocat pînă la 19 iunie 1926.  Atunci este numit ca al 2-lea notar public al judeţului. Primul notar public român a fost Liviu Pandrea, iar după decesul acestuia a fost numit Andrei Micu. Biroul de notar public şi locuinţa lui Hariton Pralea au fost în clădirea actuală a Clubului Elevilor. Din 1935 pînă în 1947, notarul Pralea a locuit pe strada Regală (azi Doamna Stanca) la nr. 41, casa fiind proprietatea bisericii ortodoxe. În activitatea sa de peste 25 de ani de notar public în Făgăraş a ajutat în special pe ţărani să îşi clarifice drepturile de proprietate asupra pămîntului obţinut prin cumpărare. Dar mai ales prin moştenire de la înaintaşi, niciodată nerefuzînd să se deplaseze oriunde în judeţ pentru a întocmi testamentele celor care nu mai puteau ajunge în oraş.   La 14 iulie 1928 fiica lui, Olivia, se căsătoreşte cu judecătorul Octavian Dragolea, fiul preotului ortodox Ioan Dragolea din Dumbrăveni. La 1 martie 1933 se naşte la Făgăraş fiul acestora, botezat Dan-Octavian.
Hariton Pralea a fost un pasionat vînător şi mai tîrziu pescar în apele de munte. Din neamul avocatului Hariton Pralea s-au ridicat mulţi intelectuali care s-au remarcat în viaţa zonei şi a ţării. Dintre nepoţii lui de fraţi sau veri menţionăm pe Ion Pralea, ofiţer în Sibiu, Hariton Moldovan, avocat şi publicist în Cluj, Traian Herseni, profesor universitar în Bucuresti. Noul regim instalat în ţară a creat acestei familii foarte multe dificultăţi. Toate s-au datorat activităţii politice anterioare datei de 23 august 1944. Toţi intelectualii din neamul Pralea, indiferent unde erau stabiliţi, au fost arestaţi de regimul comunist. Instanţele Republicii Populare Române i-au judecat şi condamnat la mulţi ani de închisoare. La 1 ianuarie 1952 s-au înfiinţat Notariatelor de Stat. Această decizie a dus la desfiinţarea tuturor notariatelor publice la sfîrşitul anului 1951. Prin urmare şi postul lui Hariton Pralea, acela de notar public la Făgăraş, s-a desfiinţat. Fostul notar, după 25 de ani de activitatea notarială, a rămas fără loc de muncă. Mai mult vechimea dobîndită nu i-a mai fost recunoscută. Şi asta pentru că noul regim a naţionalizat totul, inclusiv arhivele Caselor de Pensii a notarilor publici, fapt ce a dus la nerecunoaşterea dreptului la pensie. Rămas fără locuinţă şi fără loc de muncă este obligat să se mute, împreună cu soţia, la fiica sa în Braşov. Aici se angajează ca merceolog la intreprinderea Cicoarea. Regimul comunist însă continuă să-i persecute pe intelectualii vremii care au avut vreo activitatea politică înainte de august 1944. Astfel, în noiembrie 1952 familiile Pralea şi Dragolea sînt evacuate de miliţie din Braşov şi strămutate la Dumbrăveni, în raionul Sighişoara, regiunea Stalin. Hariton Pralea avea atunci 77 de ani. A avut domiciliul forţat la Dumbrăveni din anul 1953 pînă cînd s-a stins din viaţă. Aici, este încadrat ca hornar, lucrînd ca încasator itinerant în raioanele Sighişoara, Mediaş, Tîrnăveni, pentru activitatea de hornărit timp de şase ani. Reuşeşte abia în martie 1963 să primească un ajutor social de bătrîneţe de 250 lei, pentru o vechime în cîmpul muncii de doar cinci ani. Nu i s-a luat în considerare niciodată activitatea de notar şi de avocat. În urma unei insuficienţe cardio-respiratorii decedează la 20 noiembrie 1963 în spitalul din Sighişoara. A fost îngropat după două zile în cimitirul nou din Dumbrăveni, era chiar ziua în care a fost asasinat, în oraşul Dalas din Texas, preşedintele S.U.A., John Fitzgerald Kennedy.

Fiul preotului din Breaza, doctor în Drept

•   Hariton Pralea s-a născut în satul Breaza, la 12 septembrie 1876, fiind primul copil al preotului ortodox George Pralea şi al Elisavetei-Sara născută Herseni. A avut doi fraţi, George şi Victor, şi o soră, căsătorită ulterior Moldovan în Pojorta.  Urmează şcoala primară în Breaza, apoi din anul 1886 clasele I-IV la Gimnaziul de Stat Maghiar din Sibiu. Clasa a V-a a urmat-o la Gimnaziul evanghelic lutheran din Sibiu, după care clasele VI-VIII la Gimnaziul ortodox român din Braşov. În mai 1894 a absolvit gimnaziul cu calificativul foarte bine. Aici l-a avut profesor şi diriginte pe Vasile Goldiş.   S-a înscris apoi la Facultatea de Drept din Cluj unde a urmat cursurile. A continuat studiile la Budapesta şi Viena unde a obţinut titlul de doctor în Drept.  Examenul de avocat îl promovează în iunie 1904 la Târgu-Mureş. Îşi deschide primul birou de avocatură la Şercaia unde s-a şi stabilit. La 4 iunie 1906 se căsătoreşte cu Elisabeta Tofan, fiica profesorului Petru Tofan de la Gimnaziul greco-catolic român din Năsăud. A devenit astfel cumnat cu inginerul Florea Bogdan din Reghin, personajul titular al cărţii „Caietele locotenentului Florian” (editura Albatros-Bucureşti 1983), după 1918 prefect al judeţului Mureş. La 8 iunie 1908 i se naşte, la Şercaia, singurul lui copil, fiica Olivia.

Nicolae Şerban, doctor în drept

Avocatul Nicolae Şerban a condus delegaţia românilor făgărăşeni la Adunarea de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 cînd s-a votat Marea Unire. Era originar din Voila, satul în care s-a născut la 8 noiembrie 1858. Familia sa era recunoscută în comitatul Făgăraş ca neam de nobili. A studiat Dreptul, licenţa de doctor în Drept obţinînd-o la Viena. În timpul regimului austro-ungar este deputat în Parlamentul de la Budapesta unde i-a reprezentat pe românii din Ţara Oltului. A militat în parlamentul maghiar pentru emanciparea socială, economică, naţională şi culturală a românilor din Ardeal şi a celor din Ţara Făgăraşului. A fost apreciat pentru curajul dovedit în luptele pentru drepturile istorice ale neamului românesc din Ardeal. S-a stins din viaţă la 15 septembrie 1932 şi este înmormîntat la Făgăraş, la biserica ,,Sfîntul Nicolae“.

Borzea Nicolae de Vişti, protopop de Făgăraş

S-a născut la 8 februarie 1856 în Viştea de Jos într-o familie de ţărani liberi, boieri, avînd diplome boevonale acordate de principii Transilvaniei. Din anul 1906 pînă în 1936, cînd se stinge din viaţă, a fost protopop al oraşului Făgăraş. În 1918 face parte din delegaţia care reprezintă Ţara Făgăraşului la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (19 Decembrie 1918). Este senator de Făgăraş în primul Parlament al României Mari. Este preşedintele Astrei- Despărţămîntul Făgăraş, timp de 10 ani (1912-1922). Publică lucrarea „Organizarea românilor olteni în oraşul Făgăraş din Ţara lui Negru-Vodă“ (1919) şi „Diploma Boevonală a familiei Borzea din Viştea“ (Sibiu 1905). Se stinge din viaţă în anul 1936, la vîrsta patriarhilor, 80 de ani, fiind considerat ca unul din cei mai importanţi protopopi ai Bisericii Ortodoxe din Ţara Făgăraşului.

Unirea Principatelor

Propaganda tinerilor intelectuali din Occident dă roade după războiul Crimeii iar la Paris marile puteri hotărăsc în anul 1858 să permită Principatelor române să se unească însă cu condiţia să fie doi domnitori şi numai cîteva instituţii comune.  Caimacanul Nicolae Vogoridi ( locţiitor domnesc ) falsifică alegerile în Moldova dar acestea sînt anulate la presiunea făcută asupra Turciei de către Napoleon al III-lea al Franţei. ,,Iată-ne în ianuarie 1859; alegeri mai întîi la Iaşi, apoi la Bucureşti. E aici un exemplu minunat de inteligenţă a clasei noastre politice de-atunci. Cei de la Iaşi, după multe tergiversări, aleg pe un om aproape necunoscut, colonelul Alexandru Ioan Cuza. Poporul manifestă violent şi sileşte parlamentul la 24 ianuarie/ 5 februarie 1859 să-l aleagă tot peAlexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei. Am pus astfel Europa în faţa unui fapt împlinit: alegerea aceluiaşi domn în cele două principate. A fost nevoie de vreo trei ani de discuţii diplomatice grele şi de ajutorul lui Napoleon al III-lea, un fel de naş la făurirea României, pentru a se admite, în fine, că avem un singur domnitor…“ (Neagu DJUVARA)

Martirii Ardealului

Ardealul îşi aduce şi el propriul tribut dramatic, tragic şi scump plătit. ,,Intrarea României în război a determinat autorităţile ungare să pornească o puternică acţiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter românesc din Transilvania. Atenţia lor s-a îndreptat mai ales asupra intelectualilor români, între care se numărau şi preoţii parohi şi învăţătorii şcolilor poporale ale Bisericii. Aproape 150 de preoţi, fie ortodocşi fie uniţi, au fost aruncaţi în închisorile din Cluj, Tîrgu Mureş, Odorhei, Oradea, Timişoara, Caransebeş, Seghedin etc. Unii dintre ei au fost condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare.Între aceştia se numărau: Coman Blaca din Poplaca-Sibiu şi Ioan Coman din Sita Buzăului-Covasna, condamnaţi la moarte prin spînzurătoare (pedeapsa n-a fost executată), Teofil Păcurariu din Nandru Vale-Hunedoara ( 12 ani temniţă grea, redusă la 5 ani ), Mihail Ganea din Veneţia de Jos-Făgăraş ( 8 ani şi jumătate ), toţi decedaţi la scurt timp după eliberare, Nicolae Munteanu şi Caţavei din Lisa-Făgăraş (condamnaţi la 4 ani, amîndoi morţi în închisoare). Despre soarta cîtorva preoţi nu s-a mai aflat nimic, semn că au fost ucişi. Opt preoţi au fost împuşcaţi de soldaţi din armata comunistă ungară (după ce fuseseră schingiuiţi) la începutul anului 1919. Alţi peste 200 de preoţi şi vreo 15 preotese ( unele cu copii mici) au fost deportaţi în judeţul Şopron, regiunea cea mai îndepărtată din Ungaria de vest. Acolo au trăit în cea mai neagră mizerie, avînd domiciliu forţat…“ ( Pr. prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române).  Să nu-l uităm pe Dr. Ioan Şenchea, împuşcat de jandarmii unguri pe malul Oltului.

Împlinirea năzuinţei

După 1859 Principatele Unite vor purta numele de România. Vine Carol I, apoi urmează Independenţa pentru care România şi-a adus tributul de lacrimi şi sînge, apoi fatidicul an 1914 cu asasinarea principelui Franz-Ferdinand-principele moştenitor al Austro-Ungariei.   Regele Ferdinand devine întregitor de ţară. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz spun totul despre jertfa soldaţilor români. ,,Pe aici nu se trece!“ La data de 1 Decembrie 1918 Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania, Banat şi Crişana votează la Alba-Iulia unirea cu România. Din nou se vor afla împreună ierarhii celor două confesiuni naţionale române: Miron Cristea şi Iuliu Hossu care se vor îmbrăţişa în faţa uralelor românilor veniţi pe Cîmpul speranţelor naţiunii române. După evenimentele din decembrie 1989, 1 Decembrie a devenit Ziua Naţională a României.