Rezistenţa Anticomunistă: Scriitorul Constantin Gane moare în zarca Aiudului în 1962, înainte de eliberare

La 12 aprilie 1962, se stingea, în Zarca închisorii Aiud, într-un regim de exterminare, bătrân şi bolnav, marele scriitor român Constantin Gane, ca urmare a refuzului său ferm de a participa de la reeducarea de la Aiud şi de a da declaraţiile de dezicere de lupta sa anticomunistă. A creat o operă uriaşă literară şi istorică, conducând în anii 1930 şi în 1940-41 ziarul cultural Sânziana. Meritele sale culturale au fost recunoscute prin premiul pe care Academia România l-a acordat operei sale “Trecute vieţi de doamne şi domniţe”. După 1944, deşi înaintat în vârstă, îl găsim implicat în organizarea rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Carpaţi, fiind arestat în 1948, împreună cu membrii grupului de rezistenţă din zona Mănăstirii Tismana, în cadrul căruia activa.   Locul de odihnă al osemintelor lui Constantin Gane nu este cunoscut, trupul său fiind aruncat, într-o noapte, în gropile comune de pe Râpa Robilor din Aiud.

Mărturie

,,Într-o seară, după numărătoare, (Alexandru Mironescu n.n.) intră în legătură, prin țeavă, cu Constantin Gane, aflat în celula de sub noi, la etajul unu. Acesta era pe sfârșite, de abia își mai trăgea sufletul. Suferea de spondiloză.

– Domnilor, ne zise profesorul, de abia pâlpâie viața în el, e pe sfârșite! Nu mult după aceasta, Constantin Gane, cu un ultim efort, s-a ridicat la geam și a strigat printre jaluzele:

”Aici este Constantin Gane. Să știți că mor în pușcăria asta nevinovat!”

După acest ultim strigăt, adresat de el acestei lumi rele, a fost scos pe brațe de un caraliu de serviciu și dus la spital, de unde după câteva zile a fost adus înapoi, tot pe brațe, căci nu avea mai mult de trezeci și cinci de kilograme. În celulă, între ceilalți, poposi doar pentru câteva ore și plecă în lumea libertății și liniștii veșnice. Erau orele douăsprezece de noapte, când se porni ca o grindină ropotul ciocăniturilor la țeavă, în întreg celularul, cu vestea morții celui care a scris ”Trecute vieți de Doamne și Domnițe”. A plecat în miez de noapte…” (George Ungureanu – Camera zero)

 Mărturisitori: Nicolae Nicolau

,,În  Zarca Aiudului administraţia nu făcea prea multe mutări. În general, se intra acolo, socotit un „vârf „, rămânea ani îndelungaţi până la eliberarea sub una din cele două forme: moarte ori expirarea pedepsei. În acest regim de topire a trupului şi psihicului nostru, în care timpul era cenuşiu, hainele cenuşii, mâncarea cenuşie, celula cenuşie şi în care doar cufundarea în noi înşine ne întreţinea, ne anima şi ne colora viaţa, prefirarea aceea a noastră, deşi rară, aducea întotdeauna ceva nou, o speranţă a unui reviniment, a întâlnirii cu un cunoscut sau cu o personalitate pe oare doreai de mult s-o cunoşti. Un atare eveniment ne-a adus în celulă pe domnul Gane. Constantin Gane, al cărui nume era indisolubil legat în istoria literaturii noastre de „Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe”. Știam că aveam în faţă un aristocrat, un literat, că aveam deci multe de ascultat şi de învăţat. Din ceea ce, în adevăr, ne-a povestit (era şi un ascultător, plin de răbdare), biografia dumnealui pe care am reconstituit-o din fragmente era plină de interes. Biografia spirituală a omului, a colegului de celulă din zarcă va reieşi, poate, din notele care urmează. Genealogist printre puţinii preocupaţi de o atare specialitate, furnicând printre manuscrisele Academiei, şi ale Bibliotecilor Universitare, ştia că se trage din una dintre primele familii care au descălecat – cu Bogdan – din Maramureş în Moldova. Familia Gane fusese familie de boieri de rangul I până la Lăpuşneanu, care i-a prigonit şi decapitat încât supravieţuitorii, puţini, şi-au schimbat numele în Şarpe şi în Popa (călugăriţi şi preoţiţi pe departe, dincolo de urgia lui vodă). De atunci nu s-au mai ridicat. Au ajuns cu greu boieri de rangul III. Acum li se stingea neomul. Era rudă îndepărtată cu H. Gane, şi mai avusese un frate, mort acum, şi de la care rămăseseră unul sau doi băieţi. El, domnul Gane, nu fusese căsătorit niciodată, nu avea copii. Paradoxal el, care făcuse din femeie punctul central al preocupărilor lui literare, nu realizase o familie. Un roman de dragoste trăise totuşi, la Paris, demult, asupra căruia se apleca uneori cu nostalgie şi discreţie. Destinat carierei avocaţiale şi poate parlamentare ori chiar diplomatice și-a luat doctoratul în Drept la Berlin şi a fost un timp secretarul lui Marghiloman.  A participat ca voluntar la campania din Bulgaria din 1913, care i-a prilejuit descoperirea talentului de scriitor. Prima sa lucrare, „Amintirile unui fost holeric”, i-a atras, la propunerea lui Iacob Negruzzi, premiul Academiei. Premiul – de 25 sau 50 lei aur. Mult mai substanţial decât al doilea premiu al aceleiaşi Academii acordat mult mai târziu, pentru „Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe” al cărei 25 sau 40 de mii de lei s-au pulverizat repede.

Scrieri care au deranjat

A avut în total 13 lucrări publicate.   În toate informaţia istorică era amplă şi fără replică, necesitând consultarea de biblioteci străine. A avut o neplăcere şi cu povestea dragostei dintre Alexandrina Ghica, fiica voievodului martir, şi un diplomat francez aflat la Constantinopol. Lucrarea îi atrăsese antipatia unui membru de-al familiei, care se convertise la o altă confesiune şi trăia experienţa cu o manifestă fervoare mistică.   Domnul Gane, fidel documentului care-i inspirase întreaga lucrare, îşi asumase însă tot riscul.  Familiar cercurilor nobiliare, princiare din Bucureşti dintre reprezentanţii cărora o figură cu totul deosebită făcea Constanţa Cantacuzino (a cărei biografie o avea încheiată între proiectele sale) domnul Gane a avut revelaţia marilor răsturnări politice şi sociale ce aveau să urmeze, în ziua marelui bombardament aerian de la 4 aprilie 1944 asupra Bucureştiului. De atunci, multe din obişnuinţele, capriciile sau preferinţele sale au suferit o substanţială ajustare.  Acest fapt avea să-l şi ducă la arestare şi condamnare, ca uneltitor împotriva ordinii de stat comuniste. Nu a ocupat nici o funcţie deosebită în viaţa societăţii româneşti de dinaintea ultimului război, în afară de câteva luni, în 1940-1941 la ambasada din Atena.

Proiecte  concepute în închisoare

Acum, la aproape 75 de ani, era un om scund, slăbit, fără o boală manifestă care să-i îngreuieze viaţa de celulă, lui şi celorlalţi, Îl interesa un anturaj potrivit vârstei lui, firii şi educaţiei sale, dar se acomoda cu orice componenţă a „camerei”, nelăsând să se observe decât foarte, foarte greu că e deranjat de unele stângăcii de comportament ale vreunui coleg mai neatent. Ştia unde se află şi de aceea nu-şi făcea iluzii despre omenia celor care ne păzeau; nu era speriat, nu trăia acel blocaj psihologic pe care l-au trăit alţi intelectuali rasaţi, când s-au văzut la discreţia unor brute analfabete. Nu avea nici un fel de pretenţii, nu credea în miracole de nici un fel, credea puţin că o va duce până la capăt (avea 15 ani condamnare din care făcuse aproape 12 şi acum era la vârsta de 75 ani) şi de aceea căuta să-şi petreacă în linişte, fără evenimente spectaculoase, zilele, una câte una. În intimitatea lui lucra la mai multe proiecte, unul de roman istoric al Cantacuzinilor din epoca asupra căreia se oprise şi Dumas şi Sienkiewicz. Schiţa pe care ne-a expus-o odată, anunţa un ciclu amplu pe mai multe generaţii, care-şi plimbă eroii prin toată Europa, pe la Istambul şi pe la mormintele şi ctitoriile cantacuzine, cu jurăminte, lupte şi testamente spectaculoase. La fel aduna material pentru o galerie de portrete ale unor mame românce, ai căror fii fuseseră ucişi în ultimii 30 de ani.

A înţeles spiritualitatea creştină ca o trăire intimă

Dacă noi – tineri pe atunci – ne mai revoltam împotriva mizeriei de toată ziua (şi motive erau destule), domnul Gane nu a protestat niciodată, nici faţă de noi, nici faţă de administraţie.   Dacă ceva nu-i plăcea, se culca – avea acest extraordinar privilegiu la 75 de ani şi la condiţia fizică atât de precară – se lungea pe pat pe partea stângă. Perfect cunoscător al limbilor franceză şi germană, era oricând dispus să ajute, să corecteze, fără maliţie, pe învăţăceii amatori. Exemplele pe care le aducea erau adevărate documente inatacabile, care ne lăsau fără replică. Nu agreea deloc engleza, pe care o ironiza prin câteva savuroase glume privind pronunţia limbii respective. Altminteri nu era prea vorbăreţ domnul Gane; dar odată stârnit, povestea îndelung, condimentându-şi istoriile cu paranteze pline de interes. Nu era un religios, dar acum, că se afla împreună cu oameni foarte sensibili sau sensibilizaţi la acuitatea trăirii religioase, se acomoda, fără să se arate sâcâit sau suprasaturat.   Bunul simţ românesc îl făcuse repede să considere conceptul de spiritualizare creştină nu ca pe un fenomen de cultură, ci ca o trăire intimă. Când o intrat între noi uliul şi ne-a despărţit, spunându-ne scurt: ” Face-ți-vă bagajul!” ne-am dus fiecare în altă celulă a Zărcii aiudene şi nu l-am mai avut cu noi pe domnul Gane. Ne despărţisem ca de o rudă apropiată, pe care nu aveam s-o mai vedem. Am auzit că l-a doborât, în preajma vârstei de 80 de ani, o pneumonie”.(Nicolae Nicolau, „In memoriam Constantin Gane”)

S-a născut la Botoşani, în neamul găneştilor

Constantin Gane vine pe lume la data de 27 martie 1885 în județul Botoșani, fiind descendent al unei familii cu o bogată istorie în spate. Despre neamul Găneștilor se spune că aceștia ar fi fost printre primele familii care au descălecat alături de domnitorul Bogdan în Moldova, străbunica acestui mare prozator fiind și muza lui Alecsandri pentru vestitul personaj „Coana Chirița”. Constantin Gane urmează școala primară și gimnazială în satul natal, iar în anul 1903 va absolvi și Liceul „Laurian” din Botoșani. După promovarea examenului de Bacalaureat, însetat de cunoaștere, Gane va urma cursurile Facultății de Drept din Germania, reușind ca în anul 1910 să obțină și doctoratul la Rostock. După finalizarea studiilor, Constantin Gane va reveni în țară unde va activa ca avocat timp de mai bine de 15 ani  la Botoşani şi Bucureşti. Se înscrie în 1913 ca voluntar în campania militară din Bulgaria, apoi luptă în trupele române din Primul Război Mondial.  Publică proză (îndeosebi cu subiect istoric), articole, note şi cronici, corespondenţă, însemnări de călătorie, piese de teatru, fragmente de roman în revistele vremii. În 1937 înfiinţează şi conduce, la Bucureşti, revista Sânziana.   În 1934 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români. Între anii 1940 şi 1941, ca ambasador al României la Atena, pledează pentru drepturile românilor macedoneni.  Este condamnat de regimul comunist în 1949, la 15 ani de temniţă grea. Moare în închisoarea din Aiud, la vârsta de 77 de ani, fiind aruncat într-o groapă comună.

Volume premiate de Academia Română

Pasionat de cunoaşterea trecutului, Gane întreprinde călătorii în ţară şi în străinătate, scotoceşte arhive şi biblioteci, vizitează muzee şi monumente de artă, consemnează tradiţia orală. În perioada interbelică scrie numeroase volume de proză istorică:Pe aripa vremei (1923), Farmece. Viaţa lui Despot-Vodă (1933), Acum o sută de ani. Cronica lunară a anului 1834 (1935), Acum o sută de ani. Cronica lunară a anului 1835 (1935), Dincolo de zbuciumul veacului (1939), Neamul Mavrodineşti din Ţara Românească şi Moldova şi monografia familiei Ion Mavrodi vel hatman (1942). Se afirmă ca autor de succes mai cu seamă prin scrierile istorice dedicate personalităţilor feminine din istoria românească: Trecute vieţi de doamne şi domniţe, trei volume, (1932-1939), vol. I fiind premiat de Academia Română, Domniţa Alexandrina Ghica şi contele D’Antraigues (1937) şi Amărâte şi vesele vieţi de jupânese şi cucoane (1943).