Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Ştirile locale ,,Rugăciunea a devenit o necesitate sufletească”
,,Rugăciunea a devenit o necesitate sufletească” Email
Luni, 10 Septembrie 2018 00:00

 

Mărturiile profesorului universitar Ion Halmaghi care a fost încarcerat 15 ani la Aiudul condus de col. Gheorghe Crăciun Cetăţenia americană nu l-a scutit pe profesorul sibian de la chinurile, teroarea şi demascarea din închisorile comuniste

     Ion Halmaghi reprezintă portretul primei generaţii sacrificate în anii de după instalarea puterii stalinisto–proletare în România, al intelectualului român obligat să sufere penitenţa închisorilor politice comuniste postbelice. L-am cunoscut pe profesorul Ion Halmaghi în toamna anului 2000, la Festivalul românilor de pretutindeni, Romfest, care a fost organizat la Sibiu. A susţinut apoi proiectul ziarului ,,Monitorul de Făgăraş” privind organizarea de expoziţii temporare despre Rezistenţa Anticomunistă din Ţara Făgăraşului. Şi asta pentru că era făgărăşean, originar din Sărata fostului judeţ Făgăraş desfiinţat abuziv.

 Stând în preajma dânsului am desluşit taina prin care generaţia sa a reuşit să reziste şi să se impună în faţa suferinţei. ,,Urmărirea unui ideal ne apropie de Dumnezeu” mi-a explicat profesorul Ion Halmaghi citându-l pe episcopul Ioan Suciu. În anul 2001 a facilitat şi s-a ocupat de găzduirea expoziţiei ,,Rezistenţa Anticomunistă Făgărăşană” la Muzeul Brukenthal din Sibiu, acolo unde avea o colaborare încă din anii 1945. În anul 2007 am avut şansa să- l avem din nou în mijlocul nostru, o bună bucată de vreme, odată cu editarea cărţii sale de memorii la editura ,,Mesagerul de Făgăraş” ce funcţionează pe lîngă ziarul ,,Monitorul de Făgăraş”. Este cartea intitulată sugestiv ,,Memoriile viitorului”, şi prefaţată de Mircea Nicolau, unul dintre camarazii de suflet ai autorului. Mi-au rămas bine întipărite în memorie, dar şi scrise, experienţele profesorului Ion Halmaghi din Mişcarea Legionară, din război, din cruntul regim comunist care-i răpise 15 ani din viaţă fără nicio vină. Vreme de alţi 30 de ani a stat departe de ţara natală, în SUA, unde a primit o catedră la Universitatea din Pittsburg, şi unde i-au fost recunoscute meritele şi calităţile culturale şi educaţionale faţă de România care îl aruncase într-o lungă şi grea detenţie ilogică, absurdă şi inumană. Revenise în ţară abia în 1995, după pensionare, şi s-a stabilit la Sibiu. În cartea ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, vol III, ediţia a III-a, este inserat interviul cu profesorul Ion Halmaghi. 


Licenţiat în Litere şi filosofie
 

     Ion Halmaghi s-a născut la 20 decembrie 1918 în Alliance, Ohio, unde părinţii săi, originari din Sărata, emigraseră în 1914. Familia revine în ţară în 1924, după Marea Unire, stabilindu-se inţial în satul Scorei, după care se mută în Sibiu. Şcoala primară şi liceul le-a urmat la Sibiu. Absolvă cursurile Liceul ,,Gheorghe Lazăr" şi obţine diploma de bacalaureat în 1934 după care se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea din Bucureşti, cursuri pe care le finalizează în 1941. Peste voinţa sa şi împotriva legii, fiind cetăţean american, a fost mobilizat pe frontul din Crimeea de unde se întoarce grav rănit, împuşcat în stern şi cu 4 coaste rupte. Ion Halmaghi, cu talentul său oratoric, explică suferinţele şi iadul de pe front, iar în privinţa rănirii sale spune că şi-a văzut moartea. Salvat de un brancardier, este evacuat cu avionul la Simferopol şi ajunge la Spitalul din Timişoara după care este trimis la Spitalul din Sibiu. Nu se mai întoarce pe front, iar în 1941 este condamnat la închisoare, detenţie pe care o face la penitenciarul Aiud. Se eliberează, iar între 1945 şi 1947 îşi dă licenţa şi urmează cursurile de psihologie pentru profesorat. În 1947 este numit profesor la liceul din Găeşti, dar nu poate profesa decât un an pentru că este din nou arestat. În noaptea de 14- 15 mai 1948 este ridicat de la Găieşti şi dus în arestul Serviciului Secret Bucureşti. De atunci a început un alt calvar pentru profesorul Ion Halmaghi.

Bătăile din arestul Ministerului de Interne
 

     ,,Am fost arestat la 15 mai 1948 din Găeşti, orăşelul în care eram profesor. Am fost dus la Serviciul Secret Bucureşti unde atmosfera era una de teroare. De aici am fost transportat la Prefectura Poliţiei capitalei. De la soţia mea cu care reuşisem să iau legătura, am aflat despre arestările masive de care n-au scăpat nici Nicolae Pătraşcu şi nici Vică Negulescu, camarazi ai mei cu care fusesem în permanentă legătură. De aici m-au transportat la Ministerul de Interne. Fiecare dintre arestaţi trăia drama unei înfrângeri. Speranţele multora s-au prăbuşit în faţa spectacolului de a vedea atâtea grupuri sau grupuleţe, înfundate în beciurile securităţii, cu perspectiva unor condamnări grele. În primele trei săptămâni, până prin 10 iunie 1948, s-a bătut enorm de mult în Ministerul de Interne. Ca prin minune, într-una din zile aceste bătăi au încetat. S-a aflat că unul dintre studenţii legionari s-a sinucis, aruncându-se în golul dintre etaje. Dar eram convinşi că comuniştii au deschis un atac general împotriva rezistenţei naţionale şi toţi cei arestaţi vor fi condamnaţi indiferent dacă erau sau nu vinovaţi, indiferent de probe sau lipsa de probe materiale în faţa justiţiei. În această situaţie, poziţia noastră la anchete nu putea fi decât cea de a apăra pe toţi cei ce n-au fost arestaţi” relata prof. Ion Halmaghi.

Jilava odiosului Maromet
 

     Este trimis la Jilava unde este anchetat vreme de 3 ani. Aici cunoaşte teroarea instituită de Maromet, un fost om de serviciu într-o primărie a Capitalei, dar care ajunsese comandant al închisorii şi cel mai mare bătăuş. ,,De la Interne am fost transportat, la sfârşitul lui iunie 1948, la Jilava. În camionul care ne-a transportat la Jilava am întâlnit câteva figuri cunoscute cu care am reuşit să schimb câteva informaţii referitoare la anchete. Cu arhitectul Frâncu care, înainte de arestare, fusese la soţia mea în vizită şi mi-a adus veşti preţioase. Frâncu a fost eliberat, dar rearestat şi apoi a murit la mina de plumb de la Baia Sprie. Cei mai optimişti dintre noi erau naţional-ţărăniştii şi liberalii care credeau în ajutorul democraţiilor occidentale. Legionarii vedeau în faţa lor un drum lung de prigoană, care se va termina numai când mentalitatea democraţiilor occidentale se va schimba, şi vor vedea realităţile în toată nuditatea lor. Adică vor înţelege unde duce alianţa lor cu comunismul sovietic. Am fost repartizat în celula nr. 2 a fortului, mâncarea era slabă, cel mai bun aliment fiind terciul de dimineaţă. Eram lipsiţi total de produsele necesare igienei, celulele erau de 5x5,5 m, pe paturi scânduri, fără saltele, aşezate pe câte două etaje de o parte şi de alta a celulei, cu un culuar de la uşă până la geam, lat de un metru. La uşă erau două vase, unul cu apă de băut, iar celălalt pentru nevoile zilnice. Încă din primele clipe ale detenţiei rugăciunea a devenit o necesitate sufletească şi o putere nebănuită de încredere, optimism şi salvare pentru întreaga lume a celor arestaţi, indiferent de credincioşia sau ateismul lor de până atunci. În interiorul celulelor ajunseserăm să fim înghesuiţi, atingând numărul de 25-30 de oameni. Eram obligaţi să ne facem toate nevoile zilnice în celulă, cu un butoi de apă şi unul pentru necesităţilor biologice. Hainele, în special cămăşile, se deterioraseră şi nu erau şanse de a obţine de la familii schimburile necesare. Administraţia închisorilor nu dispunea de îmbrăcăminte, aşa că în ultima instanţă s-a îngăduit familiilor să aprovizioneze cu îmbrăcăminte pe deţinuţi odată la două săptămâni. Totul se făcea cu aprobări speciale de la Ministerul de Interne şi sub o supraveghere riguroasă a organelor de securitate, ceea ce însemna abuzuri, arbitrar şi lipsă de omenie, în toate împrejurările. Programul era strict, deşteptarea la 5.00 dimineaţa, iar stingerea la 22.00. Aflasem că numărul arestărilor se mărise considerabil în cursul verii lui 1948 şi birourile de anchetă nu mai făceau faţă acestui număr crescând. Mijloacele de igienă personală erau dintre cele mai rudimentare, nu erau permise instrumente de bărbierit, săpunul era rar şi scump la bursa neagră, alimentaţia era insuficientă încât devenisem făpturi caricaturale, hidoase care nu mai aveam înfăţişări de oameni. Aceste condiţii erau create intenţionat ca o presiune asupra moralului nostru politic şi uman. Securitatea ne vroia înfrânţi, înainte de orice apariţie înaintea instanţelor de judecată. L-am întrebat pe un anchetator care venea la Jilava care este raţiunea aplicării acestui tratament. ,,Noi nu vrem să repetăm greşelile burghezilor şi să vă înlesnim supravieţuirea decât cu o condiţie, să vă pocăiţi, să vă recunoaşteţi greşelile şi să vă subordonaţi. Vă vom oferi ocazii de reabilitare dacă veţi renunţa la trecutul vostru politic şi nu veţi mai aştepta pe imperialiştii americani să vă elibereze”. Nu ne mai rămânea nicio armă de apărare şi de luptă, decât rugăciunea. În toamna lui 1948, au fost aduşi în celule ofiţeri, dintre cei acuzaţi de crime de război săvârşite pe teritoriul Rusiei între 1941-1944. În celula nr. 2, a noastră, au ajuns doi generali, Ghermănescu, specialist în construcţii de instalaţii militare care lucrase la fabrica de la Mârşa şi Iliescu Zănoagă de la Cavalerie. Numai că la sfârşitul anului gardienii au fost înlocuiţi cu alţii instruiţi în spiritul nou al PCR. Comandantul închisorii Jilava era Maromet, fost om de serviciu la una dintre primăriile de sector din Bucureşti şi care a devenit apoi celebru pentru brutalităţile lui şi prin regimul de teroare pe care l-a instaurat la Jilava. Maromet purta gradul de maior. Prim-gardian era plutonierul Ivănică, şi el unul din viitoarele celebrităţi ale bătăuşilor şi ucigaşilor din închisorile comuniste. Prima măsură impusă de noua administraţie era rigoarea secretului între celule. Atunci au început primele comunicaţii între celule prin alfabetul Morse. Maromet impusese o disciplină aspră, cerea să răspundem la apelul de dimineaţă şi de seară cu ,,Să trăiţi”. Când se întâmpla o rezistenţă colectivă, deci un refuz al întregii celule, era ales unul dintre noi şi dus în sălile de baie unde era bătut cu răngi de fier până la pierderea cunoştinţei. L-a ales odată pe generalul Zănoagă. Numărasem 60 de lovituri, după care a fost adus leşinat pe o pătură, purtat de gardieni şi aruncat pe pardoseala pietroasă a celulei. L-am îngrijit, cu frecţii, apă rece şi cu spălături cu săpun la rănile sângerânde. Percheziţiile ni se făceau periodic şi au devenit adevărate tracasări din partea gardienilor. Eram dezbrăcaţi în pielea goală, ni se rupeau buzunarele şi se scotocea în toate colţurile celulei. Jilava era închisoare de tranzit şi depozit temporar pentru Securitate. Pentru noi, toţi, au fost adevărate ,,universităţi”, învăţam unii de la alţii, cursuri, cărţi din toate domeniile. Nu pot să nu-l meţionez pe plutonierul Stoica, unul dintre zbirii lui Maromet, şeful secţiei noastre în Fort. Era o adevărată nenorocire să fi căzut sub ciomegele lui Stoica. Baia pe care o făceam cam la două săptămâni devenise un adevărat chin pentru noi. Eram scoşi din celule în pielea goală pentru a aştepta într-o cameră murdară şi rece, din apropierea băii centrale, până ieşeau cei ce intraseră înaintea noastră. Duşurile erau vechi şi stricate, încât niciodată nu eram siguri dacă vom putea spăla săpunul de pe corpurile noastre, mai ales că opreau uneori apa de la duş. Alteori ne duceau să ne spălăm în săli de baie unde erau căzi, dar ne spălam în aceeaşi apă neschimbată câte 5-6 dintre noi. Eram ca nişte animale mânate la scaldă în bălţi mlăştinoase. Sfânta Înviere a lui 1949 am trăit-o în teroare, rugăciuni şi speranţe. Ne-am urat unii altora, în şoaptă, ,,Hristos a Înviat!” pentru că gardienii ne urmăreau prin vizeta de la uşă toate mişcările din celulă. A treaia zi ne-a adus pl. Stoica în celulă un om, slăbuţ cu o figură ascetică şi palidă. Când a intrat ne-a salutat cu ,,Hristos a Înviat!” care, în ecoul celulei, a răsunat cu o forţă de neînchipuit de biruitoare şi dominantă, iar noi i-am răspuns cu toţii ,,Adevărat că a Înviat!”. Era preotul Gheorghe Radu care adusese adevărata bucurie a Învierii în inimile noastre, iar satanismul lui Stoica a fost stăpânit de momentul unei înălţări de credinţă şi rugăciune.
Pe neaşteptate, în 9 octombrie 1950, am fost transportat într-o celulă pe care am identificat-o cu cea a condamnaţilor la moarte. Împreună cu mine mai erau Romică Puşcaşu, Zaharia Pană, Lache Apostolescu, generalul Mociulschi şi un grup de români veniţi din prizonieratul sovietic: Horia Muşeteanu, Mihai Răducanu. Ne-au băgat în celulă un ins în lanţuri, Guţă Petrovici, care nu era altceva decât un informator. Venise un tânăr Iosif Iosif care ne-a avertizat despre teroarea de la Piteşti, ziarişti. Eram mulţi. Şederea noastră în celula condamnaţilor la moarte n-a fost de lungă durată, dar n-am dezlegat niciodată enigma ducerii noastre în acea celulă” a relatat prof. Ion Halmaghi despre infernul de la Jilava.

Arestat din nou, în 1958
 

     Este transferat la Aiud pentru a continua condamnarea din 1941, deşi fusese graţiat. Este eliberat provizoriu în 1956, în urma unui proces intentat de mama sa, dar este arestat din nou după scurt timp şi, în urma unui proces fictiv, pentru două cărţi de filosofie, este condamnat fără termen. ,,În perioada septembrie 1956-februarie 1958 eram navetist la tribunal. Atunci m-am prezentat la Ambasada Americii unde am explicat situaţia mea fiind cetăţean american, informaţii ce urmau să fie verificate în SUA. Cînd s-a dat sentinţa s-a decis continuarea pedepsei primite în 1941. Şi pentru că nu m-am prezentat la pronunţarea deciziei am fost declarat fugar. M-am dus la Sibiu, unde era mama mea. N-a durat mult şi am fost căutat de miliţieni. Am reuşit să mă ascund cu scopul de a câştiga timp pentru a obţine documentul de la Ambasadă care să demonstreze că sunt cetăţean american. La Sibiu, în casa mamei mele, m-am simţit liniştit, fără să am emoţii că voi fi arestat. Evitam vizitele, citeam foarte mult. Mult timp îmi petreceam la Muzeul Brukenthal unde i-am întâlnit pe Irimie şi pe Theodor Ionescu, foşti colegi de-ai mei. Mai vizitam familia Scorobeţ, fostul vicar de la Mitropolia Ortodoxă Sibiu, unde exista o atmosferă intelectuală. I-am cunoscut şi pe copiii lui Nicolae Pătraşcu, doi băieţi care m-au impresionat prin personalitatea lor, solidari cu tatăl lor prin suferinţă şi mari speranţe, pe care alţii le pierduseră. Aveau exemplul mamei lor, care se impunea prin ţinuta morală. Femeia era descendentă din familia Banea, fiind soră cu Comandantul legionar, Ion Banea. În octombrie 1956 au izbucnit revoluţiile din Polonia şi Ungaria, iar în România s-au înregistrat mişcări studenţeşti, în special la Cluj. Am plecat spre Bucureşti unde lesne se vedea panica în care intrase Securitatea. Dar n-a durat mult. În februarie 1958 am fost din nou arestat”.

La Aiud, în faţa celui mai dur comandant, Gheorghe Crăciun
 

     În cei mai mulţi ani a fost deţinut la închisoarea Aiud aflată sub comanda celui mai dur individ, colonelul Gheorghe Crăciun, cel care i-a arestat pe majoritatea luptătorilor anticomunişti făgărăşeni. A fost transferat şi la închisoarea Piteşti, unde a suportat perioada demascărilor. ,,Pe la sfârşitul lunii iulie 1964 eram la închisoarea Aiud, în celulă cu Petrică Ţuţea, Radu Mironovici şi scriitorul Nicolae Porsene. Pe neaşteptate am fost luat de un gardian şi dus în altă celulă, pe la ora 6.00. La uşă erau Alexandru Constant, Trâmbiţaş şi Lae Lupu, iar în celulă i-am văzut pe Nicolae Pătraşcu, pe Nistor Chioreanu, Radu Mironovici şi Călin. La masă, cu spatele la noi sta Horia Gherman, fiu de colonel cu care am fost la Aiud în 1941-1942. Mi-am dat seama că suntem la un club de reeducare unde se încerca să fim determinaţi să ne descotorosim de trecutul nostru ,, Eu sunt cetăţean american şi solicit protecţia ambasadei americane, cât mai devreme posibil. Nu sunt dispus sub nicio formă să fac tranzacţii de conştiinţă cu nimeni şi mai cu seamă cu partidul comunist, care de 14-15 ani mă ţine ilegal, în condiţiile cele mai absurde şi inumane, fără niciun respect faţă de persoana mea şi faţă de integritatea mea morală. Am fost condamnat prin abuz de lege şi am ispăşit o bună parte din pedeapsă şi cu toate riscurile care pot veni, nu sunt dispus la niciun compromis şi accept inevitabilul unei morţi şi o înmormântare la 7 metru sub pământ. Şi-a făcut imediat apariţia colonelul Crăciun care de bună seamă asculta discuţiile din club. Era cu maiorul Ivan, ofiţerul politic, şi Cristofor Dancu, şeful reeducărilor pe închisoare. Dancu îi explica lui Crăciun cum eu refuzam reeducarea pentru că vreau să plec în America ,,să ajung preşedinte” spunea el. Acest Dancu era din Avrig, aproape de Scorei, satul părinţilor mei, şi era la rându-i reeducat. I-am cerut lui Crăciun să scriu expunerea mea şi, nu ştiu din ce motiv, m-a chemat a doua zi în birou la raport. Mi-am pus mâinile pe birou şi am început să scriu. Nu pregătisem deloc ceea ce vroiam să scriu, dar expunerea mea era destul de închegată deja, de-a lungul anilor” a relatat profesorul Halmaghi.

Demascarea pusă pe hîrtie în faţa lui Crăciun
 

     ,,În momentul de faţă ne găsim într-un proces şi o activitate de reeducare, care este dramatică mai ales prin victimele morale pe care le faceţi. Majoritatea absolută de trei sau patru mii de deţinuţi sunt legionari şi pentru un motiv sau altul m-aţi încadrat şi pe mine în această categorie. Legionarii sunt acuzaţi de toate crimele posibile. Toate elementele componente ale denigrărilor au fost scoase din sacii de propagandă ai partidului comunist, care azi pozează în rolul de mentor ideologic şi moral al ţării. Şi aţi câştigat din cauza presiunilor morale şi fizice compania unor foşti legionari, care nu au putut îndura suferinţele ori torturile fizice şi morale la care au fost supuşi. Cei care au rezistat acestor presiuni, cum ar fi prof. George Manu, scriitorul Constantin Gane, călugărul Sandu Tudor, Toma Simion, dr. Nicolae Roşu, au murit fără îngrijirile medicale necesare, regulamentare ale detenţiei. Pe profesorul Pătraşcu l-aţi scos din condiţia umană de existenţă fizică şi morală, ca să impresionaţi pe ceilalţi, din cauza autorităţii lui morale pe care o avea în Mişcarea legionară, şi l-aţi pus să facă declaraţii ca să influenţeze pe cei refractari reeducării. Să nu-mi daţi cazul lui Nicolae Pătraşcu. Toată lumea ştie prin câte a trecut la Jilava, în izolarea în care a fost aruncat cu unii care, toţi, erau sortiţi pieirii, cum a fost Vică Negulescu şi Costache Oprican. Am înţeles că la Aiud, Pătraşcu a fost adus pe targă, paralizat, şi era îngrijit de oameni aleşi de administraţie care mai mult îl torturau. După ce îşi făcea nevoile, el nu se putea şterge la spate şi îngrijitorii lui utilizau o mătură roasă în acest scop. Toată partea din dos era sângerândă. În aceste condiţii subumane a fost dus la reeducare, unde a fost trecut printr-un sistem drăcesc de către reeducaţi, acuzat şi înjurat fără întrerupere de cei prezenţi, pe rând, ca să-l scoată din minţi. Puterile nu l-au mai ajutat şi s-a hotărât să facă declaraţii, pe care le-am auzit şi eu la megafoanele instalate în zarcă. Vojen şi pr. Dumitrescu Borşa au atacat însăşi moralitatea inexpugnabilă a lui Corneliu Codreanu, iar alţii au atins treptele cele mai inferioare ale decăderii din condiţia umană. Eu nu l-am considerat pe Corneliu Codreanu un zeu ci un om. Un om superior care a dat o învăţătură tineretului şi acelor intelectuali, ţărani şi muncitori, care aveau vocaţia binelui şi a naţionalismului. A creat un om nou, dotat cu o bogăţie de calităţi şi virtuţi, care lipseau în România”. Cum rămâne cu problema asasinatelor legionare pe care nu o poţi muşamaliza, m-a întrebat Crăciun. ,,Această problemă a fost o temă mult evidenţiată în reeducarea de aici. Şi ar părea o problemă spinoasă, dar în realitate este dureroasă. Întâi, că morţii care sunt amintiţi, ca victime legionare, în fond au fost încărcaţi ei înşişi cu crime oribile, şi legionarii au fost în stare de legitimă apărare totdeauna, fără nicio excepţie. În realitate, care este numărul lor faţă de cel al legionarilor ucişi? Ştiu că l-aţi adus pe pr. Dumitru Stăniloaie să pecetluiască cu dogmele creştine uciderile făcute de legionari. Şi l-aţi utilizat în acestă poziţie pe pr. Stăniloaie care a declarat omuciderile legionare ca fiind păcate, în conformitate cu credinţa creştină. Fireşte că acest lucru este adevărat şi îl recunosc şi legionarii. Au refuzat să recunoască acest lucru în faţa unor reeducatori sau a unor adversari care nu aveau nicio calitate sau autoritate morală să le ceară să-şi facă procese de conştiinţă morală. Când a vorbit prof. Stăniloaie despre dogmele creştine, cred că toţi legionarii au fost de acord. Au avut însă şi rezerve, căci prof. Stăniloaie a fost un simplu instrument întrebuinţat pentru obiectivele partidului comunist, ca să constrângă pe legionari, or astfel de probleme grave de conştiinţă nu se pot rezolva în felul acesta. În intimitatea lor, legionarii se rugau mereu, fără întrerupere, pentru sufletele camarazilor lor care au săvârşit omucideri. Deci era o solidaritate a tuturor, de recunoaştere a păcatului şi de rugăciuni pentru ispăşirea lui, o solidaritate în credinţa creştină, nu o abandonare a acestei credinţe, cum li se cerea la reeducare de către oameni care nu aveau nicio credinţă, ci erau simpli mercenari, unii prin proprie înclinare, iar alţii prin constrângere. Există o prăpastie de netrecut între Mişcarea Legionară şi Partidul Comunist, pe lângă actul de omucidere în sine, o prăpastie statistică. Câte crime au fost săvârşite de legionari şi câte de Partidul Comunist în ultimii 20 de ani? Şi unde îşi recunosc crimele pe care le au pe conştiinţă? Zeci de mii de morţi au umplut gropile pământului românesc fără să fie vinovaţi, decât că au refuzat să accepte ideologia marxistă. Se mai poate vorbi, oare, de crimele legionare?” M-a întrerupt spunând: ,,Înţeleg că nu te-ai schimbat în aceşti ani de suferinţă şi te menţii pe linia unui fanatic legionar. Şi noi recunoaştem că am făcut greşeli şi vrem să le îndreptăm. Aşa ne-am gândit să vă oferim o şansă tuturor legionarilor, de a fi eliberaţi ca să vă începeţi o viaţă nouă. Şi să vedeţi că şi noi am realizat ceva şi apoi veţi înţelege că se poate trăi şi în societatea socialistă atunci când renunţă la adversitatea înverşunată faţă de ea. Sunt deschise uşi pentru dumneata, care vii din lumea satelor, de exemplu, la Muzeul Brukenthal din Sibiu, unde te poţi îndrepta spre studii privind viaţa satelor din România sau, în alt domeniu al culturii, cu poziţii superioare, şi noi suntem gata să te ajutăm”.

Adevăruri spuse colonelului Crăciun
 

     ,,I-am răspuns că nu mă interesează nicio poziţie în România. ,,Mi-au fost răpiţi 15 ani din viaţa mea pe degeaba şi eu puteam prin propiile mele puteri să-mi obţin un loc cuvenit, pe plan cultural, nu oferit pe tavă de puterea politică. Doresc să plec în America şi sunt convins că voi putea să realizez ceea ce nu mi-a fost dat să fac în România. În atitudinea mea nu este vorba despre legionarism, este ceva mai mult, viaţa unui om care a fost supus suferinţelor din capriciul Securităţii şi al partidului, fără niciun temei. Eu am intrat în Mişcarea Legionară în primul an de studenţie, prin octombrie 1937. În februarie a fost desfiinţată şi eu am rămas în afara cadrelor ei. Deci legionarismul meu s-a redus la 4-5 luni. Am revenit în toamna anului 1940 şi peste câteva luni Mişcarea Legionară a fost desfiinţată din nou. În mai 1948 când am fost arestat cu marea de legionari, n-am fost anchetat în legătură cu niciun grup de legionari ci cu organizaţia ,,Vlad Ţepeş II” iniţiată şi condusă de Gh. Popescu-Vâlcea, inspector la Ministerul Cultelor. Nu mi s-a putut găsi nicio implicaţie politică decât relaţii sociale. Tot grupul a fost condamnat în afară de mine. Dar odată arestat, am fost trimis la Jilava, unde am stat 3 ani (mai 1948-mai 1951). Fără nicio anchetă suplimentară, în mai 1951 am fost chemat la grefă unde mi s-a citit o condamnare de 15 ani de muncă silnică. Sentinţa aceasta era consecinţa procesului meu din 1941, cu cântecele legionare de la Facultatea de Drept, unde nici măcar nu participasem. Niciodată în perioada dintre mai 1951, după ce am fost la Aiud, pentru executarea în continuare a pedepsei din 1941, nu am fost anchetat pentru activităţi legionare. Mă întrebaţi de profesorul Nicoale Pătraşcu, mi-a fost profesor de limba franceză şi ne-am apropiat unul de altul ca făgărăşeni. Nu am avut legături politice în perioada 1940-1941 cînd el era secretar general al Mişcării. Când s-a întors din Germania în toamna lui 1944, m-a rugat să-l duc prin oraş la un fost coleg al lui de liceu, făgărăşean şi prieten. După ce l-am dus acolo, n-am mai avut legătură cu el până la eliberarea de la Interne, în decembrie 1945, când m-a rugat să-l însoţesc la familie” a scris prof. Halmaghi în expunerea sa în faţa col. Crăciun.

A trăit în America pînă la pensionare în 1995
 

     ,,Timp de 15 ani, legionarii au fost camarazii mei de suferinţă, de încercări supraumane şi ne-am solidarizat unii cu alţii. Prin toate locurile unde am fost purtat în aceşti 15 ani, am cunoscut mulţi legionari şi am înţeles prin viu grai şi prin confruntarea lor ce fel de învăţătură şi educaţie au. Aşa am rămas camarazi. Partidul Comunist ne-a oferit numai dureri, sânge, foame, boli şi moarte în toate colţurile de închisore. Niciun pic de omenie şi respect al demnităţii umane. Am fost trataţi mai rău ca animalele. Asta-i concluzia mea amară, în care am pierdut 15 ani din viaţa mea. Acum ştiţi direct, dl colonel, poziţia mea şi nu mai este nevoie să merg la vreun club de reeducare. Aştept din partea administraţiei să-mi dea ocazia ca să am acces la adevărata ordine juridică, dacă există şi la comunişti”. În 1964, ca urmare a unor presiuni ale SUA asupra guvernului român, deţinuţii politici sunt eliberaţi din închisori. Prof. Ion Halmaghi s-a aflat printre ultimii eliberaţi de la Aiud, în august 1964. Odată cu dânsul a plecat acasă şi Petre Ţuţea. Avea 46 de ani, iar soţia lui 42. Ajuns acasă a căutat modalitatea de a pleca în SUA. A reuşit în mai 1965, iar soţia abia în octombrie 1965. Certificatul de naştere al său, pe care-l aştepta încă din 1951 l-a obţinut în 15 minute în SUA, iar în România niciodată. A urmat studii de bibliologie, şi încă student fiind a ocupat funcţia de bibliograf al secţiei umanistice a Universităţii din Pittsburgh. Între timp a funcţionat ca profesor, predând cursuri de filosofie, romanică comparată, limba română şi despre civilizaţia şi cultura românească. A făcut parte din colectivul de fondare a „Institutului de Cercetări Romano-American” de pe lîngă Universitatea din Pittsburgh, Pennsylvania, ocupând şi funcţia de director. S-a pensionat în 1995 cu referinţe excelente. S-a implicat şi în viaţa culturală a Diasporei. A colaborat în presa exilului la „America” organul oficial al „Uniunii şi Ligii”, „Cuvântul Românesc” din Hamilton, editor George Balaşu, unde a avut pe ultima pagină permanent „Cronica vremii” semnată cu pseudonimul Ion Boieru şi la altele. A fost redactor şi mai tarziu sufletul revistei „Drum” fondată de Nicolae Petra şi Vasile Poşteucă. A fost colaborator important al postului de radio ,,Vocea Americii" unde s-a afirmat în domeniul politicii internaţionale. A participat cu regularitate la „Săptămînile Cîmpului Românesc” de la Hamilton, Ontario, Canada, şi la ediţiile ROMFEST. Prima sa carte publicată intitulată Criza politică contemporană şi exilul românesc (Editura Criterion Publishing, 2004) reuneşte o serie de articole publicate între anii 1976-1982 şi sunt adevărate tablete de interpretare a evenimentelor politice mondiale, dar şi a celor româneşti. A doua carte purtând titlul sugestiv ,,Memoriile viitorului" (Editura Mesagerul de Făgăraş, 2007) curprinde pagini dintr-un jurnal reconstituit din cei 15 ani de inchisori comuniste, dar şi o istorie neştiută a Mişcării Legionare. După pensionare s-a retras la Sibiu unde a locuit pe strada Ana Ipătescu până la trecerea în lumea celor drepţi, la 17 februarie 2009. Îşi doarme somnul de veci în pământ românesc, în cimitirul din Sibiu. (Lucia BAKI)

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Anunt mediu Salco Serv

 

     SC SALCO SERV SA Fagaras, anunta publicul interesat asupra depunerii solicitarii de revizuire a autorizatiei de mediu pentru activitatea de colectare ,transport si depozitare a deseurilor, inclusiv a deseurilor toxice periculoase din deseurile menajere, cu exceptia celor cu regim special,desfasurata in comuna Sinca cu satele apartinatoare:Sinca, Valcea, Ohaba,Persani,Sercaita, Bucium; pentru deschiderea unui centru de colectare deseuri nepericuloase (hartie si carton, PET, sticla, metal si ambalaje din lemn); pentru activitatea de colectare deseuri periculoase (DEEE-uri) si pentru activitatea de demontarea si dezasamblarea masinilor si echipamentelor scoase din uz pentru recuperarea materialelor;pentru amplasare statie mobila de carburanti(motorina),activitati desfasurate in incinta societatii SC SALCO SERV SA.
     Observatiile publicului se primesc zilnic in scris la sediul APM Brasov, str. Politehnicii nr.3, pe toata perioada derularii procedurii.

BUSINESS CHALLENGE - FOR ENTREPRENEURS ONLY?

În ediţia tipărită

Tinerii făgărăseni nu cunosc însemnele nationale

 

     Însemnele sau simbolurile naţionale, aşa cum arată art. 12 din Constituţia României sînt:
Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu.
Ziua naţională a României este 1 Decembrie.
Imnul naţional al României este ,,Deşteaptă-te române”.
Stema ţării şi sigiliul statului sînt stabilite prin legi organice
     Pentru tinerii făgărăşeni, însemnele naţionale reprezintă o întrebare grea la care prea puţini au putut răspunde. În schimb făgărăşenii trecuţi de prima tinereţe sau persoanele vîrstnice se mîndresc cu simbolurile naţionale şi le cunosc semnificaţia.

Citește mai departe...

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 610 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

5.JPG

Cartea

Informatii utile

FaceBook

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 775
Număr afişări conţinut : 4311681

Horoscop zilnic



Ziare