,,Îmi punea un cearceaf ud pe fund şi doi caralii mă loveau cu ciomagul”
 

Mărturiile profesorului Corneliu Ursu despre anii de detenţie din regimul comunist Puiu Ursu a fost condamnat 10 ani de închisoare şi a executat 7 ani şi 7 luni în cele mai dure temniţe şi lagăre de muncă

     Grupul studenţilor de la Cluj adunat în jurul profesorului lor, Raul Volcinschi, a fost arestat şi toţi întemniţaţi pentru vina de a opune rezistenţă regimului comunist. Pedepsele n-au foat uşoare, anii de închisoare au curs pe bandă rulantă fără să se ţină cont de apărarea susţinută de ei în faţa tribunalului. De la 7 ani pînă la 16 ani de detenţie au fost pedepsele, iar liderul lor 25 de ani. Făgărăşeanul Corneliu Ursu a fost condamnat la 10 ani de închidsoare şi a fost încarcerat în cele mai grele închisori şi lagăre de muncă. Într-un interviu acordat jurnalistei Lucia BAKI în anul 1998, Corneliu Ursu (Puiu) şi-a povestit suferinţele din închisori spre aducere aminte generaţiilor viitoare despre regimul dictatorial instalat în România după anul 1947. Mărturiile sale au fost publicate în vol III din seria ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.
 

Arestarea lui Corneliu Ursu
 

    Corneliu Mircea Ursu era student la Cluj. A fost arestat în 23 noiembrie 1956. „Eram cu colegul meu, Ioan Lupi şi urcam pe strada Victor Babeş în Cluj. S-au prezentat doi inşi care mi-au spus că vor să stăm de vorbă. I-am dat servieta lui Lupi şi m-am dus cu ei. Aveau maşina undeva prin centrul oraşului. Mi-au zis: din acest moment nu mai cunoşti pe nimeni şi dacă ai arma să ne-o predai. Nu mi-au permis nici măcar să-mi cumpăr ţigări şi mi-au dat ei. M-au dus la sediul Securităţii din Cluj care era pe strada Traian. De vineri şi pînă luni nu m-au întrebat nimic. Socotesc că în acest interval Bucurenciu, care şi el a fost arestat, a spus totul. Motivez această afirmaţie prin declaraţia profesorului Volcinschi, care l-a auzit pe Bucurenciu când a spus securiştilor la arestarea lui că el cunoaşte motivul pentru care a fost arestat şi a cerut o foaie pentru a scrie totul. Anchetele au început luni. Primul anchetator a fost lt. major Rîpeanu, care l-a început a fost mai blând după care a trecut la ameninţări. Într-o zi a apărut Beiner Sighi, comandantul anchetelor pe Cluj. Au început înjurăturile şi bătăile. Focurile anchetelor dure au durat o lună şi jumătate. Mă duceau în camera de bătaie, o încăpere cu un pat cu gratii. Mă culcau pe burtă, îmi legau mîinile sub pat, mă legau de coate şi de capetele patului. Pe sub genunchi mă legau de capătul celălalt al patului. Eram imobilizat. Foloseau funie şi noduri bine realizate pentru a imobiliza orice persoana pe care o torturau. Urmau loviturile fără milă. Mi-au dat încălţări cu talpă de lemn în picioare în care loveau cu o rangă. Fiecare lovitură am simţit-o până în ultimul neuron. O anchetă dura de la 3 ore la toată noaptea sau toată ziua. La 2-3 zile înduram o astfel de bătaie. Voiau mărturisiri care să-l compromită pe Volcinschi. Ne sugerau că este homosexual şi de aceea ar fi înconjurat de tineri. Nu puteam spune aşa ceva pentru că nu era real. Securiştii voiau cu orice preţ să-l compromită din toate punctele de vedere. Ne băteau peste tot corpul. Primele 2-3 lovituri le simţeam, după care amorţeam. Ne duceau în camera de bătaie cu ochelari la ochi şi ne întorceam de acolo abia ţinându-ne pe picioare. Securiştii care ne anchetau erau niste bestii cu chip de om. Majoritatea erau evrei la origine care însă şi-au împrumutat nume românesti: Gruia, un capitan de anchete pe regiunea Cluj se numea Grosman, Bărănescu a fost Barany, Beiner Sighi comandantul anchetelor pe Cluj era tot evreu“, a relatat Corneliu Ursu. A rămas în arestul Securităţii Cluj timp de 6 luni.
 

Condamnări de la 7 ani la 25 de ani
 

     În perioada noiembrie 1956-ianuarie 1957 au fost arestaţi toţi studenţii care au avut legatură cu profesorul Volcinschi. Au fost reţinuţi la Securitatea din Cluj în anchete dure până în luna mai, după care a urmat procesul. În perioada 15-18 mai 1957 au fost judecati studenţii de la Cluj care l-au cunoscut pe Volcinschi. Pedepsele date de Tribunalul Militar Regiunea III Cluj au fost de la 7 la 16 ani pentru studenţi şi 25 de ani închisoare pentru Volcinschi. Profesorul Ursu a fost condamnat la 10 ani de detenţie pentru că, au susţinut securiştii, a făcut parte dintr-o organizaţie paramilitară de tip fascist. Avocaţii de la Deva care au fost incluşi în grupul lui Volcinschi au fost judecaţi abia la sfârşitul anului 1957 şi începutul lui 1958. În perioada procesului, studenţimea din Cluj şi Timişoara a organizat o amplă manifestaţie, când au acuzat Securitatea de ilegalităţi şi opresiuni asupra tinerilor. Pentru a anihila revolta studenţilor, comuniştii au folosit armata. După proces au fost încarceraţi la Gherla, Volcinschi în Zarcă, iar toţi ceilalţi studenţi într-o celulă deasupra acesteia. „Începând cu ianuarie 1958 ne-au scos din închisoare şi ne-au dus la Securitatea din Cluj. Beiner Sighi ne-a anchetat timp de trei săptămîni. Ne-a promis libertatea dacă devenim turnători. Eu nu am acceptat spunându-i că nu vreau să ajung ca Bucurenciu şi Albu. I-am zis că între noi stă mormântul tatălui meu, care nici nu ştiu unde este şi îmi impune să-l respect. La plecarea din Securitate eu şi Petrescu am fost ameninţaţi de Beiner: veţi avea un regim în închisoare de mă vţti ţine minte. S-a ţinut de cuvânt. M-au dus la Gherla într-o cameră în care erau 15 persoane care mi s-au părut suspecte. Ceea ce s-a întâmplat în celula aceea îmi amintea de reeducarea de la Piteşti. Ca hrană primeam 100 de grame de pâine pe zi şi o bucată de turtoi. În acea perioadă se dase ordin ca deţinuţii să fie bătuţi. Veneau caralii furioşi şi fără motiv luau cîte un deţinut şi-l duceau într-o cameră unde îl băteau. Acesta se întorcea după 15 minute mai mult târâş, cu părul smuls, roşu de lovituri, încât nu-şi revenea mult timp. A durat acest regim de bătaie şi în 1959. Eu am rămas în Gherla până în aprilie 1959. I-am cunoscut la Gherla pe Paul Goma, Alexandru Ivasiuc, Mihai Serdaru, Ion Varlaam, Dumitru Darău, ziarist la Munca, cu care viaţa de detenţie parcă a fost mai uşoara“, povesteşte Corneliu Ursu.
 

Evadare periculoasă
 

     În aprilie 1959, Corneliu Ursu a fost mutat la Periprava, secţia Grindu. Acolo i-a întîlnit pe Teodor Stanca, Mihai Munţiu, Aurel Banghiu, toţi din Timişoara, Polexe din Lisa şi inginerul Liviu Nicoară din Rucăr. La Grindu, deţinuţii au fost scoşi la muncile agricole. Ei erau obligaţi să sape stuful din lanurile de porumb, o muncă foarte grea, de primăvara până în septembrie. Puiu Ursu i-a cunoscut la Grindu pe Alexandru Paleologu şi pe Ioan Dezideriu Sîrbu, care a fost pentru toti detinutii o adevarată hrană morală. Condiţiile grele de la Periprava i-a determinat pe unii deţinuţi care nu mai suportau regimul dur să încerce să evadeze. Un anume Mihai Botez, împreună cu un prieten de al lui, au fost primii care au avut o astfel de tentativă. Au sărit de pe bac, dar dupătrei zile au fost prinşi de soldaţi cu ajutorul câinilor. Cei doi au fost aduşi în lanţuri şi băgaţi la izolator. După 6 luni au fost scoşi din nou la muncile agricole. O evadare spectaculoasă, povesteşte profesorul Ursu, a fost a lui Scurtu, un bun înotător care lucrase la Salvamar. Supraveghetorii, văzând că un deţinut lipseşte din coloană, au început să tragă rafale de automat în apă. Scurtu s-a ascuns la cârma vasului şi a trecut în Basarabia, dar a fost găsit de grăniceri, care l-au dat înapoi. De atunci Scurtu nici nu a mai apărut între deţinuţi.

Operaţie realizată de medicul Trifan din Făgăraş
 

     O altă mare problemă a deţinuţilor era asistenţa medicală. „La Gherla era un medic cu grad de maior, Sin, care îşi făcuse un grup d emedici dintre deţinuţi. Era printer ei şi un medic făgărăşean, un nepot al doctorului Cornea. Ei aveau o cameră separată de restul deţinuţilor. Acest medic, Cornea, ca de altfel toţi ceilalţi, au ajutat foarte mult deţinuţii. Pe mine m-a sfătuit în timp ce venea la aşa-zisele consultaţii să plec la munci atunci când se va aplica ordinul de a fi scoşi detinuţii la lucru. Medicul Cornea a ajuns vestit în închisori. El şi-a luat ca asistent un fost student de-al lui, Maier. În coloniile de muncă din Baltă situaţia era şi mai drastică. La Grindu era medicul Trifan, un făgărăşean care locuia pe strada Titu Perţen nr. Mulţi deţinuţi îi datorează viaţa acestui doctor. Într-una din zile a ajuns la cabinet un tînăr de 28 de ani, grav bolnav, care acuza dureri de abdomen. Doctorul coloniei, un endocrinolog pe nume Orăşanu, a spus că nu-l poate salva decât prin operţtie. La Grindu o intervenţie chirurgicală nu se putea face. Toţi bolnavii erau, de obicei, transportaţi la spitalul din apropiere. Pentru acest tânăr conta fiecare minut. A fost chemat doctorul Trifan care a avut curajul să-l opereze pe băiat. A folosit un cutit de cismărie, sfoară din cânepă pe care le-a fiert foarte bine. A chemat doi deţinuţi mai solizi care să-l imobilizeze pe pacient. În cabinetul improvizat a avut loc operaţia, după care viaţa tânărului a fost salvată. La Salcia, un alt lagăr de muncă, erau doi doctori: Romiţeanu din Timişoara şi Ionescu din Bucureşti. Acolo, spitalul era un stat în stat, cu bucătărie separată şi nu se puteau impune nici chiar securiştii. Doctorii aveau o tactică. Trimiteau bucătarul printre deţinuţi să-i observe pe cei care erau bolnavi sau sleiţi de puteri. În urma spuselor bucătarului, medicii îi luau la cabinet unde le acordau îngrijirile medicale, în funcţie de dotarea existentă sau îi hrăneau pentru a se întrema. Într-o astfel de situatie am fost şi eu. Eram slăbit, încât nu mai puteam ridica lopata de jos. Mă mai proteja brigadierul echipei din care făceam parte, Petru Manciulea, învăţător din Părău, un om cumsecade. El s-a dus la Trifan şi i-a povestit despre mine. Aveam atunci doar 50 de kg. Doctorul Trifan m-a luat la cabinet şi m-a ţinut timp de o săptămână când m-a hrănit şi m-a lăsat să dorm pentru a-mi reveni. La Salcia era ofiţer politic un anume Iova cu un caracter mizerabil şi în plus beţivan. În funcţie de starea în care se afla teroriza deţinuţii. Medicul Orăşanu, prin tactul lui, reuşea să-i refuze ordinele vis-a-vis de deţinuţi. În alte închisori nici nu existau medici, decât asistenţi sau studenţi la medicină“, povesteşte Corneliu Ursu.

Grevele deţinuţilor politici
 

     În timpul detenţiei, condamnaţii au organizat greve prin care îşi cereau drepturile. O grevă generală a avut loc la mina Valea Nistrului din Maramureş cînd deţinuţii nu au vrut să mai intre în mină din cauza condiţiilor extrem de periculoase şi a regimului sever de detenţie. Nu a lipsit greva foamei, prin care, în majoritatea închisorilor, oamenii mai curajoşi au încercat să înduplece reprezentanţii regimului. „La Grindu, brigada de peste 1000 de deţinuţi din care făceam parte şi eu a refuzat să se mai supună ordinelor comandanţilor şi a intrat în grevă generală. Eram puşi în plină iarnă să aducem lemne pentru încălzitul dormitoarelor şi pentru bucătărie de la peste 1 km distanţă de lagăr. Eram forţaţi să cărăm cu spinarea copaci mari, chiar dacă afară ploua, ningea sau era furtună. Eram urmăriţi de caralii care ne loveau când încercam să ne odihim sau să ocolim bălţile formate în drum. Ne întorceam seara la dormitoare cu pufoaicele ude, obosiţi şi îngheţaţi. Mulţi dintre noi nu aveau cizme şi pentru a-i proteja îi căram noi atît pe ei, cât şi lemnele lor. Era un sergent major, Grecu, din Tecuci, foarte dur, un maestru în lovituri. Hrana consta în 100 g pâine, o jumătate de mămăligă şi o ciorbă chioară pe zi. Brigada noastră, a treia, condusă de Petrică Trandafir, s-a hotărât să protesteze. După o zi în care a plouat încontinu şi ne-a udat toate hainele, am refuzat să mai plecam după lemne. A fost anunţat comandantul lagărului. Între timp, prin morse, am comunicat şi celorlalte dormitoare hotărârea noastră. A doua zi de grevă, toţi deţinuţii au refuzat mâncarea şi nu s-au conformat ordinelor lagărului. Am solicitat comandantului să-l aducă pe procurorul şef cu care să discutăm condiţiile în care eram obligaţi să trăim. A fost adus comandantul de la centru – Ioaniţiu. Unii dintre deţinuţi au fost intimidaţi şi au renunţat la grevă. Am rămas doar două brigăzi să continuam revolta. Era a treia zi de când beam numai apă. Comandantul coloniei ne-a adunat pe toţi într-un dormitor în care a amenajat un fel de club pentru a ne asculta doleanţele. În loc să fie înţelegător ne-a ameninţat: Ce credeti că ne intimidează o grevă? I-am răspuns: Da, vă intimidăm! Vă forţăm să anunţaţi greva la superiori. Pentru a nu ajunge scandalul la centru ne-au îndeplinit condiţiile. Atunci s-a aflat că stocul de lemne necesar deţinuţilor peste iarnă a fost furat de ofiţerii supraveghetori care locuiau în zonă“, relatează Puiu Ursu. După mai 1963, conditiile în lagare s-au mai îmbunătăţit. La Periprava a fost înfiinţat teren de volei, sală de lectură, iar caraliii şi ofiţerii au devenit mai blînzi. În vara anului 1963, Corneliu Ursu a fost mutat la Cluj. Acolo a fost folosit şi ca martor în procesul recurs făcut de colegul lui Utu Breazu. După aceea a fost transferat la Jilava. A stat într-o celulă cu Puiu Bălan şi cu profesorul Volcinschi timp de trei zile şi trei nopţi. L-au mutat apoi într-o altă celulă în care l-a întâlnit pe Alexandru Zub. La sfîrşitul anului 1963 deţinuţii au fost scoşi la muncă.
 

Regimul de muncă din închisori
 

     Întrucât profesorul Corneliu Ursu a fost întemnitat în multe închisori şi lagăre comuniste, am aflat cu destule amanunte regimul de muncă pe care trebuia să-l îndure un deţinut.
- ,,În lagărul de la Periprava se muncea de dimineaţa de la ora 7.00 pînă seara la ora 18.00. Aici nu aveam apă şi ne aduceau apa din Dunăre. La început regimul a fost destul de lejer. dar după oarece dispoziţii caralii au devenit foarte atenţi la comportamentul nostru şi duri. Trebuia să tăiem fiecare firicel de stuf şi era, slava Domnului, destul, pentru că altfel caraliii ne întorceau de la capătul rândului, ne loveau cu centurile şi ne puneau să smulgem buruienile cu gura“a relatat Puiu Ursu.
- ,,La Salcia era comandant un capitan pe nume Malangeanu. Timp de o săptămînă de când am ajuns eu acolo era un regim lejer la fel cu al deţinutilor de drept comun. Apoi au început insultele, loviturile, bătaile până la sânge şi munca la normă. Trebuia să săpăm şi să transportăm cu roaba cam 3 mc de pământ pe o distanţă de circa 70 de metri. Asta presupunea 12 - 14 roabe pe zi de pământ. Dacă nu făceam această normă seara primeam multe lovituri la spate. Am luat multă bătaie pentru că greu puteam face norma. Îmi punea un cearceaf ud pe fund şi doi caralii mă loveau cu ciomagul. Supraveghetorii transpirau de efort, se dezbrăcau şi continuau să lovească. Aceşti oameni erau scursura societăţii. Trebuia să realizăm un dig de 14 m înălţime. În aceea perioadă am fost dus la spital din cauza bătăilor şi a efortului fizic.“
- ,,La Jilava deţinuţii erau folosiţi la confecţionat lădiţe. Era comandant maiorul Constantin, care repartiza deţinuţii, pe ateliere fără să ţină cont de priceperea acestora. Pe mine şi pe un sas din Sibiu ne-au dat la un circular cu care se tăia lemnul pentru lădiţe. Colegul meu şi-a tăiat degetul în circular din nepricepere şi a ajuns la spital la Văcăreşti. Primul ajutor am fost nevoit să i-l dau eu pentru că nu exista asistenţă medicală. De atunci, pe mine m-a repartizat la scos cuie din scânduri. În primavara anului 1964 a început şi reeducarea de la Jilava, pentru că în luna aprilie plecau deja primele loturi de deţinuţi acasă (Alexandru Zub a fost eliberat în aprilie 1964 cu primul lot). Se făcuseră două cluburi lângă dormitoare în care eram obligaţi în fţa tuturor deţinuţilor, pe rând, să ne autodestăinuim şi să ne pocăim în faţa comuniştilor: am greşit, cer iertare, îmi pare rău pentru ce-am făcut.... Era, de fapt, o autobatjocură. Eram obligaţi să citim ziare şi romane despre colectivizare, ca, de pildă, Mitrea Cocor. Într-o zi, m-au băgat într-o cameră unde erau 6 - 7 deţinuţi. Un anume Ionescu mi-a înmânat o listă cu cărţi şi mi-a spus: Faci recenzia şi faci autocritica. L-am întrebat: Câti ani de detenţie aveţi? Mi-a răspuns: 1,5 ani. Replica mea a fost: Eu am 7,5 ani petrecuţi în închisori şi nu mai am nevoie de reeducare. Credeam că esti medic, nu aşa ceva. Acum distrugem omul din punct de vedere moral? si am părăsit sala. Au mai refuzat şi alţii o astfel de invitaţie, printre care Volcinschi şi Silviu Dragomir din Baia Mare, fiu de preot. Pentru că am refuzat, m-au scos de la muncă şi m-au băgat la o ciupercărie aflaă în subteran. Acolo, nici o persoană nu rezista mai mult de 6 luni. Trebuia să scoatem gunoiul de la ciuperci, pe care-l bagam în subsolurile Jilavei. Ni se umflau încheieturile mâinilor din cauza mediului existent. Jilava era un fort de apărare al Bucureştiului construit de Carol şi avea la subsol catacombe la 2-3 metri adâncime, unde erau instalate şi paturile de ciuperci. Ziua lucram în subteran, iar seara dormeam la suprafaţă. În acea perioada a început eliberarea deţinuţilor. Am lucrat în ciupercarie mai bine de o săptămînă. Zilnic venea un caraliu care citea numele deţinuţilor ce urmau să plece acasă. Înainte de plecare eram puşi să ne călcăm ţinuta, să ne cremuim ghetele şi ne obligau să semnăm o declaraţie prin care ne angajam că nu vom spune nimănui unde am fost, cu cine am stat, în ce condiţii am trăit şi că nu vom divulga nici un nume al supraveghetorilor, ofiţerilor sau al comandanţilor de închisori. Ne-au mai dat conserve pentru drum, foaie de drum. Eu aveam 50 de lei, bani cu care am fost arestat în 1956, plus alte zeci de lei primţti ca plata muncii depuse pe timpul detenţiei“, a mărturisit Corneliu Ursu.
 

Eliberat după 7 ani şi 7 luni
 

     În 24 iunie 1964, după 7 ani 7 luni şi o zi, Corneliu Mircea Ursu a fost eliberat din închisoare. Se întorcea acasă bolnav şi sleit de puteri. Pentru el totul era nou, începea o viaţă nouă, dar îlurmărea un trecut plin de umilinţe, durereşi suferinţă. De la Jilava a venit la Făgăraş cu trenul. Tot drumul a fost urmărit de ideea că lumea îl priveşte ca pe un puşcăriaş. Compania de pe tren a fost, însă, de partea lui, pentru că şi acele persoane care călătoreau împreună cu el îşi aveau apropiaţii persecutaţi de regim. Acasă o avea doar pe mama lui, care, pentru a supravieţui, închiriase toată casa. A fost aşteptat la fiecare tren după ce se aflase de decretul de eliberare a deţinuţilor politici. Lacrimi, îmbrăţişări, ore de discuţii a fost ceea ce a urmat după revederea lui cu mama sa. „Casa noastră a devenit un loc de pelerinaj. Toţi cunoscuţii erau curioşi să afle prin ceea ce am trecut în cei 7 ani şi 7 luni de închisoare“, spune Corneliu Ursu. A urmat o perioadă de refacere de trei luni, după care a încercat să-şi găsească un loc de muncă. A apelat la UPRUC, la serviciul transporturi. Aici l-a întîlnit pe colegul lui, Bucurenciu, care deţinea funcţia de merceolog. Întâlnirea lor a fost de scurtă durată, timp în care Corneliu Ursu, în câteva cuvinte, i-a spus totul acestuia: „Să uiţi că m-ai cunoscut. Pentru mine nu mai exişti. Să nu mă mai cauţi. Dacă mă vezi undeva, ocoleşte-mă“. A încercat să-şi continue studiile pe care le-a întrerupt în urma arestării din noiembrie 1956. A reuşit să se înscrie, în 1966, la Filologie la Iaşi, facultate pe care a absolvit-o în 1971. A primit repartiţie la Liceul Industrial de Chimie Piteşti, unde a rămas până în 1976. S-a căsătorit în 1965 şi s-a stabilit în Făgăraş, în 1976 luând catedra de limba germană la Liceul Agroindustrial şi la Școala Generală nr. 2 din oraş. S-a pensionat în 1996. (Extras din Vol III, Brazii se frâng, dar nu s eîndoiesc, de Ion Gavrilă Ogoranu şi Lucia BAKI)

Comments

Comentariu nou Cautare

Scrieti comentariu
Nume:
Email:	fara notificarecu notificare
Titlu:
	Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

Powered by !JoomlaComment 3.26

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."