Programa actuală de limba și literatura română cuprinde la categoria textelor nonliterare și scrierile funcționale. Este vorba de acele compoziții destinate utilităților cotidiene de comunicare scrisă: personale, profesionale, administrative: scrisoarea, telegrama, invitația, cererea (petiția), declarația, procesul-verbal, anunțul publicitar. Ele impun un șir de rigori de structură, de conținut, de redactare, de caligrafie și ortografie, neignorate de emițătorul care știe că mesajul trebuie să producă un anumit efect, de cele mai multe ori concret, asupra receptorului vizat. Cu câțiva ani în urmă, scrierea funcțională era inclusă și în programa specială a examenelor naționale, iar în matricea subiectelor de evaluare una din compoziții o valorifica, imaginând o situație de referință. La asemenea cerințe s-a renunțat, nu numai pentru că ele promovau un anumit șablon, ci și pentru că scrierea de mână s-a rarefiat, serviciile administrative oferă formulare tipărite, telefonia mobilă și internetul reduc distanțele și comprimă timpul. La poștă, după cum am constatat, nici nu se mai găsesc tradiționalele formulare pentru textele telegrafice. Câștigul uriaș adus de evoluția tehnologiilor comunicării actualizează și adevărul conform căruia ceva se pierde atunci când se câștigă ceva. Rapiditatea, uniformizarea, reducerea la minimal depersonalizează interlocutorii și duc la dispariția unui stil care, cel puțin în scrisori, produce valori estetice: stilul epistolar. Am savurat deliciile acestui stil, cu care încă mai suntem contemporani, din lectura unei originale cărți: Corespondență literară. Despre editorul Victor Iova. Scrisori ale unor scriitori sau ale moștenitorilor acestora din perioada 1960-1980. Ediția îngrijită de Mariana Iova, soția editorului, a apărut în 2019, la Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință.
Redactorul de carte, persoană cheie
Activitatea unui editor precum Victor Iova se confundă cu cea a instituțiilor unde s-a afirmat profesional: „Editura pentru Literatură”, din 1955, pe când redactor-șef era Mihai Șora, devenită prin reorganizare, în 1969, „Editura Minerva”, locul de unde s-a și pensionat în 1987. Licențiat în filologie la „Facultatea de limbi străine” a Universității din București, Victor Iova ocupă în 1955 funcția de documentarist, ca în 1960 să obțină prin concurs postul de redactor, calitate în care s-a preocupat cu consecvență de tipărirea marilor texte clasice, cât și a literaturii interbelice, timp îndelungat cenzurată total sau parțial. A fost apreciat ca editor al unei părți importante din opera lui Nicolae Iorga (Istoria lui Ștefan cel Mare, romanul autobiografic O viață de om așa cum a fost, dramaturgia, ș.a), a redat integral literaturii române opera lui Vasile Voiculescu, publicând pentru prima dată în 1964, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, apoi în ediții de referință Povestiri în 1966, volumul I Capul de zimbru, volumul II Ultimul Berivoi, iar în 1970 romanul Zahei Orbul.
A repus în circulație operele unor poeți interbelici interziși, fie că au suferit rigorile închisorilor comuniste, fie că au afirmat alte convingeri politice decât cele agreate de partid: Alexandru Philipide, Nicolae Crevedia, Ion Caraion, Virgil Carianopol, Vasile Copilu-Cheatră. Chemat adesea la ordine de către Direcția generală pentru cenzură, editorul susținea principiul etic și profesional: „să nu se confunde niciodată talentul și valoarea operei cu comportamentul social-politic al scriitorului”. Victor Iova a făcut cunoscută opera dramaturgului George Ciprian, piesa Omul cu mârțoaga fiind imediat pusă în scenă la Teatrul Bulandra, a avut inspirația ca în anexa volumului să introducă povestiri inedite ale lui Urmuz (considerat de cenzură scriitor decadent, nepublicabil”), motivând că a fost coleg de liceu cu Ciprian. Un scriitor pe care l-a apreciat foarte mult, dedicându-i mulți ani de muncă, a fost Ion Agârbiceanu. A preluat ediția „Opere complete” începute de colegul său Gheorghe Pienescu, adăugând încă cinci volume, după manuscrisele oferite de fiica autorului, manuscrise a căror descifrare s-a dovedit anevoioasă. Victor Iova a făcut parte din colectivul de reeditare, în 1982 a monumentalei opere a lui George Călinescu Istoria literaturii române de la origini până în prezent, precum și din grupul de inițiatori pentru realizarea de ediții bilingve ale scriitorilor români reprezentativi: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, George Bacovia, Ion Pillat, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Panait Istrati, Marin Preda. O listă bibliografică „incompletă” ar consemna optzeci și opt de ediții redactate de Victor Iova fără de care n-am recunoaște chipul real al literaturii române. Privit din afară, poate nu ne dăm seama cât de sinuos este deseori drumul cărții de la manuscris până la volumul tipărit, ajuns în mâinile cititorului și cât de mult încorporează acest obiect cultural munca editorului.
Vitalitatea stilului epistolar
Destinatarul corespondenței cuprinse în volum s-a stins din viață pe 15 septembrie 1999, iar materialele publicate aparțin arhivei familiei. Le parcurgem cu interesul acordat unor momente din istoria recentă a literaturii române, ale colaborării dintre scriitori și edituri, ale responsabilității profesionale a persoanelor investite cu atribuții în cristalizarea zestrei culturale a neamului nostru. Alături de latura documentară se impune cea literară a stilului epistolar, cu toată grija autorilor ca genul să devină elocvent pentru ideile comunicate, structura compozițională, raporturile de urbanitate vădite între expeditor și destinatar, interesul comun pentru izbândă.
- Paul Miclău (1931-2014), poet, prozator, traducător, conferențiar la Sorbona i se adresează editorului amical „Dragă Vică”, savurând fapte cotidiene: „Viața personală e frumoasă prin simplitatea ei. La hotel (în Paris n.n.) sunt cu amic – Păcală, oltean și luptător. Povestește grozav. Am redactat câteva din întâmplările lui – gen scurt, la modă”.
- George Lesnea (1902-1979), poet și traducător, i se adresează oficial „Stimate tovarășe Iova”, dar nu este singurul, și se interesează mereu de stadiul publicării volumelor și de semnatarii prefețelor.
- O poetă apreciată, Otilia Cazimir (1984-1967), este o corespondentă activă și la 70 de ani, în 1964, își dezvăluie emoțiile pentru editarea volumului aniversar: „Cum apare volumul? Cum arată? Am emoții, am îndoieli, am descurajări. Sunt bolnavă. Prea mult m-au obosit pregătirile festivităților”. Un poet și epigramist din Târgoviște tatonează posibilitatea de a i se publica un ciclu de epigrame, scop în care trimite câteva mostre precum: „Unuia care pretinde că a fost slabă invectiva din epigrama ce i-am adresat-o: Dacă pripita lui sfidare/ Nu m-a convins, să nu vă mire:/ Degeaba-nțepătura tare/ Când nu-i și pielea mai subțire”.
- Lui George Ciprian (1883-1983) îi publică dramaturgia, dar solicitat la un moment dat să explice geneza Capul de rățoi, răspunde ambiguu: E un fel de a spune: geneza capului de rățoi… căci capul de rățoi n-are nici un fel de geneză, El s-a născut așa din senin, dintr-un joc de lumină și umbre…
- Petre Pandrea (1904-1968), scriitor, sociolog, politolog, cumnat al lui Lucrețiu Pătrășcanu, arestat de trei ori, eliberat în 1964 își declară nesiguranța reabilitării: Am fost de câteva ori la editură și am șovăit să vă cer audiența. Situația mea neclară de scriitor, de pușcăriaș politic grațiat, teama, terenul psihologic necunoscut m-au intimidat. Am amânat.
- Lui Vasile Voiculescu (1884-1963), timp de două decenii, 1944-1964, i s-a interzis publicarea operelor. O face însă „Editura Minerva”, post-mortem, iar Ionică Voiculescu, fiul scriitorului își arată recunoștința, adresându-i-se editorului: Iubite Domnule Iova, nu te-m uitat pe dumneata … care atunci când am simțit nevoia unui prieten adevărat, ai fost întotdeauna lângă mine.
- Îndatorat redactorului se arată și Ion Caraion (1923-1968), poet, eseist, critic literar, jurnalist, torturat în închisorile comuniste, la Canal, condamnat la moarte, eliberat în 1964, căruia i se publică două volume, în 1966 și 1969.
- Sașa Pană (1902-1981), după publicarea volumului de memorii Născut în `02, colaborează cu Victor Iova pentru reeditarea operei lui Urmuz.
- Poetul hunedorean Vasile Copilu-Cheatră (1912-1997), stabilit la Brașov, considerat o voce puternică împotriva Dictatului de la Viena, trimite pentru o antologie tematică o poezie scrisă în vara lui 1940. Mesajul exprimat de la prima la ultima strofă rămâne înflăcărat: Noi n-avem țară de vânzare/ Voi n-aveți dreptul să ne-nstrăinați glia/ Ce ne-a hrănit!/ O spunem tare:/ Jos palma de pe România!
Cu astfel de proiecte, tratative, împliniri se acoperă cele peste 250 de pagini ale „Corespondenței…” dintr-o perioadă apropiată nouă, când epistolarul era un mod de comunicare din cele mai uzuale. (Liviu Ioani)