- Mărturiile făgărăşenilor care au trecut prin lagărul de muncă de la Periprava
La Periprava, stuful şi porumbul primeau mai multă atenţie decât deţinuţii. Condiţiile în care aceştia munceau, normele aberante în raport cu starea lor, lipsa hranei, a apei potabile, a medicamentelor şi a asistenţei medicale, supraaglomerarea din bărăci, frigul şi căldura excesivă, pedepsele, bătaia şi relele tratamente menite să ducă la distrugerea lor fizică au făcut ca, în anii în care a funcţionat lagărul numărul deţinuţilor decedaţi să fie de ordinul sutelor. Mulţi dintre făgărăşenii anticomunişti au trecut prin lagărele de muncă din Balta Brăilei de unde s-au întors grav bolnavi.
Făgărăşenii încarceraţi la Periprava
Învăţătorul Victor Geamăn din Rucăr, condamnat la 10 ani de închisoare, a ajuns în Balta Brăilei şi apoi la Periprava în 1961 unde a rămas la recoltat de stuf până în primăvara lui 1962.
- ,,Era în plină iarnă, ger, vânt şi eram obligaţi să ne facem norma de maldăr de stuf. Eram bătuţi, flămânzi, dar nimeni nu ne lua în seamă. Majoritatea ne-am îmbolnăvit. Intram în apă până în genunchi, protejaţi fiind de ciulci, nişte şosete cauciucate, şi căram maldării câte 2-3 km. Eram supravegheaţi de un locotenent foarte rău. Învăţătorul Octavian Popaiov din Sâmbăta de Sus s-a îmbolnăvit, iar procurorul Tincu din Sibiu n-a rezistat şi a decedat” a relatat învăţătorul Victor Geamăn.
- ,,Am ajuns la Periprava iarna. Intram pe gheaţă şi tăiam stuful cu tălpanul. Făcea zilnic în ur de 40 km păziţi de ambele părţi ale druului de câini, gardieni şi soldaţi. Fiind foarte bolnav, sfârşit de puteri, într-una din zile m-am aşezat pe un snop şi am adormit imediat. Coloana plecase, iar eu speriat am luat snopul în spate şi am fugit spre ei. Soldatul m-a văzut şi i-am ghicit intenţia de a mă împuşca, socotindu-mă dezertor. M-a salvat stuful din spinare. L-am văzut înciudat că n-a putut să mă omoare, ar fi primit o recompensă. Nu m-a iertat, iar la raportul de seară m-a bătut exemplar în faţa şefului” a relatat Aurel Banciu din Cârţişoara, condamnat la 20 de ani plus alţi 10 ani de închisoare corecţională.
- ,,A fost un chin pentru noi Periprava. Teroarea nu dispăruse. Noaptea se dădeau alarme. Odată am fost scoşi în camp, în plină noapte, şi ni s-a ordonat să ne săpăm fiecare câte o groapă de 2 metri lungime şi 2 m adâncime. Aluzia era clară” a relatat Ioan Buta din Părău, condamnat la 13 ani de închisoare.
- ,,Se muncea de dimineaţa de la ora 7.00 până seara la ora 18.00. Aici nu aveam apă şi ne aduceau apă din Dunăre. Caralii au devenit atenţi şi duri. Ne loveau cu centurile şi ne puneau să smulgem buruienile cu gura” a relatat profesorul Corneliu Ursu din Făgăraş, condamnat la 10 ani muncă silnică.
- ,,La Salcia era un lot de foşti legionari cu condamări grele. Erau munciţi până la epuizare şi înfometaţi. Li se dădea ce era mai subţire la mâncare, zeamă goală. Am văzut cum a fost mâncat un câine, se mâncau broaşte, şerpi care ieşeau din păpuriş să se încălzească pe pietriş la soare. Acolo s-a mâncat iarbă tocată mărunt şi pusă în zeamă. Cât am mai pătimit!” a relatat Dumitru Moldovan din Lisa, condamnat la 20 de ani de temniţă grea.
- ,,Ningea şi ne-au dus în şir pe jos, iar miliţenii călări. Eram sute de deţinuţi. Ne-au oprit într-o şură acoperită de stuf unde ne-au făcut trierea. Ne-au dus la stuf. Căram snopi de stuf de 40 kg sute de metri pe gheaţă până la mal. Eram bătuţi dacă nu reuşeam. Aveam nişte burţi mari, în rest eram nişte schelete. Mureau mulţi, într-o lună 100 de oameni. Ni se fura hrana, nu primeam porţiile. A fost o luptă pentru supravieţuire. Când s-a schimbat comandantul, am lucrat în grădină, iar viaţa s-a îmbunătăţit. Toma s-a îmbolnăvit de nervi şi au vrut să-l împuşte. Nicolae Purcărea a fost cu noi la Periprava şi a sculptat cazinoul din Constanţa din oase” a relatat Ioan Roşca din Râuşor, condamnat la 8 ani de închisoare.
- Octav Bjoza, aflat astăzi în fruntea AFDPR , își amintește cum, împreună cu alți doi deținuți, aflați la plantat de arpagic, au luat câteva fire pentru cei bătrâni rămași în lagăr, dar au fost văzuți și pedepsiți, fiind puși să mănânce tot arpagicul pe care-l aveau asupra lor. „Doi dintre noi am reuşit, dar chinurile au durat chiar şi o lună după aceea. Al treilea nu a reuşit şi în acest timp când gardianul se pregătea să îl ia la bătaie, apare comandantul Ficior care a întrebat ce-i cu ăştia aici. Ficior a trecut în spatele celui care nu reuşise să mânânce tot arpagicul şi i-a tras un pumn în tâmplă, omul s-a prăbuşit pe o parte, şi Ficior l-a lovit numai în cap şi numai cu cizma, astfel încât luni de zile s-au cunoscut urmele loviturilor primite.”
Trei locaţii pentru lagărul 0830
Colonia de muncă Periprava, cunoscută în limbajul birocrației penitenciare drept Formaţiunea 0830, era compusă din trei părți. Două dintre acestea se aflau pe uscat, iar cea de-a treia pe apă. Prima dintre ele, cea mai mare, locul în care se afla conducerea lagărului, era întinsă pe o suprafață de aproximativ două hectare, înconjurată cu un gard din sârmă ghimpată, înalt de 2,5 metri, susținut din loc în loc de foişoare de observație. Aici se aflau clădirile administrative, corpul de gardă, infirmeria, un club destinat deținuților pentru activități de reeducare mai puțin violente fizic, uzina electrică, fabrica de pâine, fabrica de cărămidă, o fermă de animale. În interiorul lagărului se mai afla o zonă înconjurată la rândul ei cu sârmă ghimpată, zona barăcilor dormitor ale deţinuţilor, construite din chirpici, acoperite cu stuf, așezate direct pe pământ, fără niciun soi de pardoseală . Cea de-a doua componentă a lagărului, cunoscută drept „secția Grind”, destinată exclusiv politicilor, se afla la 3 km de cea principală, către comuna C.A. Rosetti și satul Sfiștoca, formată din doar patru barăci, efectivul maxim al celor încarcerați aici ajungând la 500 de deținuți . Perimetrul acestei secții era și el înconjurat cu un gard din sârmă ghimpată, din loc în loc aflându-se posturi de observație. Din rațiuni de mobilitate, dar mai ales din lipsa spațiului, ca urmare a valului de internări în coloniile de muncă prilejuit de arestările ce au urmat Decretului-lege nr. 89/1958, coloniei i s-a mai adăugat o secție plutitoare, formată din 2-4 bacuri, ancorate la malul drept al Dunării. Bacurile erau destinate exclusiv deținuților care lucrau la stuf, pe toată perioada anului. Istoria și condițiile acestor adevărate închisori plutitoare: dormitoare din fier, fără lumină, fără suficient aer, o tinetă şi un hârdău cu apă pentru băut şi spălat, în care se aflau înghesuiți până la 2-300 de deținuți .
Oraşul de la Periprava
În imediata apropiere a lagărului se găseau locuințele ofiţerilor şi ale subofiţerilor, o grădiniță și o școală gimnazială pentru copiii cadrelor militare, un magazin, un cinematograf, terenuri de sport, o zonă îngrădită numită de localnici „oraşul de la Periprava“. Multe din acele construcții, aflate astăzi în ruine, stau mărturie a înfloririi sale de odinioară. Lângă colonie era amenajată o pistă de aterizare pentru „vizitele de lucru” și, conform declarațiilor date de Ioan Ficior, pentru transportul „de urgență al deținuților către diferite unități medicale, aflate în Tulcea și București” , fapt neconfirmat până acum de niciun fost deținut politic.
Localnicii din sat erau angajaţii lagărului
La Periprava, funcționarea coloniei era asigurată de aproximativ 400 de militari, ofițeri, subofițeri și militari în termen din trupele de securitate ale MAI. Paza deţinuţilor în interiorul lagărului și în afara acestuia, la locurile de muncă, pe timpul deplasărilor, era efectuată de militari în termen, coordonați de cele mai multe ori de subofițeri. O parte din subofițerii care asigurau paza și anumite servicii era formată din localnici ai satului Periprava și C.A. Rosetti. Odată cu înființarea coloniei, aproape toți bărbații aflați în putere aleseseră să îmbrace uniforma albastră, beneficiind de avantajele pe care aceasta le-o aducea, de la un loc de muncă bine retribuit și până la faimosul „Ordin 50” . După eliberarea deținuților politici din 1962-1964, formațiunea 0830 a fost repopulată cu deţinuţi de drept comun, până în anul 1974, când a fost desfiinţată.
Bătaie și foamete, dieta Ficior
Morții stau mărturie pentru ce însemna un lagăr de muncă silnică, în care deținuții erau coborâți noaptea în gropi săpate pe furiș, lăsați în poziții anatomice ciudate și întorși cu privirea spre vest, adică în contradicție cu obiceiurile creștinești. Toate astea arată că morții nu erau mai mult decât un număr de inventar, de care gardienii voiau să scape cât mai rapid cu putință. Cei bătrâni și bolnavi erau privați de hrană și medicamente pentru a le grăbi sfârșitul, iar morții erau înveliți în rogojini de stuf, legați cu sârmă ghimpată și aruncați în Dunăre. Mărturiile supraviețuitorilor lagărului au un lucru în comun, foametea și bătăile crunte administrate deținuților politici chiar de către Ficior. În rechizitoriul întocmit de procurori torţionarului Ion Ficior, supraviețuitorii rememorează cum torționarul ordona lovirea deținuților politici cu ranga pentru neatingerea normelor de lucru, imposibile chiar și pentru cei tineri, uneori cobora chiar și el printre gardieni pentru a-i călca în picioare pe cei închiși.
44 de închisori şi 72 lagăre de muncă
Sistemul represiv şi-a creat propria legislaţie penală, în aşa fel încât să incrimineze un număr cât mai mare de persoane, conţinând abuzuri şi violenţe asupra celor care încercau să reziste în orice formă. Legislaţia penală a avut un accentuat caracter de clasă. Prin HCM din anii 1950, 1951, 1954 s-au înfiinţat colonii de muncă, s-au stabilit domicilii obligatorii, s-au stabilit perioadele de detenţie şi muncă forţată pentru cei încadraţi în articolele privind „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Regimul penitenciar din perioada 1947-1964 avea rolul să ducă la slăbirea dramatică a rezistenţei biologice şi psihice a deţinuţilor, cu un procent redus de mortalitate. Experimentul temniţelor şi al muncii forţate din lagărele şi coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi şi greco-catolici şi în general, represiunea tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurării democraţiei populare. Începând cu luna martie 1945, Partidul Comunist a declanşat o teroare sistematică împotriva opozanţilor politici, reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic. În timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politici. Locurile de detenţie din perioada comunistă ar putea fi clasificate în mai multe categorii, deşi majoritatea deţinuţilor au trecut prin cel puţin două din ele.
Tipuri de închisori
• Penitenciarele reeducării, caracterizate prin aplicarea metodelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă: Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsula.
• Închisori de exterminare a elitei politice şi intelectuale: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov, Oradea, Piteşti.
• Lagăre de muncă: Canalul Dunăre – Marea Neagră (Peninsula, Poarta Albă, Salcia, Galeş, Periprava, Constanţa, Capul Midia, Cernavodă), coloniile din Balta Brăilei.
• Închisori de triaj şi tranzit: Jilava, Văcăreşti.
• Închisori de anchetă: Rahova, Malmaison, Uranus.
• Penitenciare pentru minori: Târgşor, Mărgineni, Cluj.
La începutul anului 1950, în lagăre lucrau 80.000 de oameni dintre care 40.000 la Canalul Dunăre – Marea Neagră. De asemenea, lagăre de muncă forţată şi centre de deportare au existat în întreaga ţară, dar cele mai multe se aflau în partea sud-estică a Câmpiei Române şi sudul Dobrogei. (Lucia BAKI)