Un cititor al revistei noastre, cunoscut mie, şi partener de dialog despre unele şi altele în întâlnirile ocazionale, îmi semnalează un fenomen lingvistic frecvent în ţinutul său natal, zona Sălişte-Galeş din preajma Sibiului. Se zice pe acolo. ,,Dat-ai de mâncare la vite?”, ,,Văzut-aţi ce s-a întâmplat?”, ,,Veni-va, oare ploaia?” ş.a. Nimic neclar, ci în plus constatările că avem de-a face cu nişte dialoguri orale din care una dintre replici este interogativă (întrebătoare), iar verbul predicat se află fie la timpul trecut-perfectul compus, specific Ardealului, fie la timpul viitor. Ambele fiind, morfologic, timpuri compuse cu ajutorul unui verb auxiliar se înfăţişează iniţial în cunoscuta formă tip şcolărească: ,,ai dat?”, ,,aţi văzut?”, ,,va veni?”, echivalente ale celor de mai înainte. De regulă auxiliarul precede verbul propriu-zis, fiind un cuvânt separat, dar în formulările exemplificate de interlocutor structura este inversată, ducând la forme verbale inverse, corecte din punct de vedere gramatical. Pe lângă corectitudine adaugă şi o valoare stilistică: accentuează ideea verbului şi sudează expresia. Semnul ortografic al liantului este cratima, ce leagă auxiliarul de verbul aflat acum în primă poziţie: ,,adus-ai?”, ,,adus-a?”, ,,trimis-aţi?”, ,,terminat-au?” etc. Asemena dexterităţi în comunicarea orală sau scrisă sunt şi un indiciu că utilizatorii sunt vorbitori nativi de limba română, pe care o posedă ca un specific naţional. Aşadar fenomenul nu este nici unul local şi nici nou, ci are vechime, de la textele primilor cronicari, până în zilele noastre şi o răspândire pe întreg spaţiul românesc. Ne amintim cum descrie Grigore Ureche (1590-1647) portretul lui Ştefan cel Mare: ,,Fost-au acest Ştefan-Vodă om mare la stat…”, iar un alt cronicar, Miron Costin (1633-1691), îşi începe istoria cu mărturisirea ,,Biruit-a gândul!” prin asemenea construcţii verbale ilustratoare ale limbajului arhaic. Le regăsim deseori în texte poetice evocatoare ale trecutului. V. Alecsandi deschide poemul ,,Peneş Curcanul” cu versul: ,,Plecat-am nouă din Vaslui…” şi încheie: ,,Rămas-am singur eu…”. La Mihai Eminescu expresia sună elegiac: ,,Mai suna-vei, dulce corn, pentru mine vreodată?” sau ,,Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri…”. Poetul Alexei Mateevici anticipează caratele limbii române: ,,Răsări-va o comoară…un şirag de piatră rară!” Vechi sau noi, formele verbale inverse au un parfum aparte. (Prof. Liviu IOANI)
Cronica vorbirii: Numai pe la Sibiu
