Mult prea timpuriu după o grea suferinţă, a părăsit această lume Liviu Ioani, cunoscutul profesor de limba română din Făgăraş. Liviu Ioani se înscrie în elita meseriei de dascăl şi a dat multe generaţii de elevi de-a lungul carierei didactice. A fost dascălul care şi-a învăţat elevii nu doar tainele limbii şi literaturii române, ci şi definiţia respectului şi a bunului simţ. Era o prezenţă impunătoare la toate evenimentele culturale din Ţara Făgăraşului, fie lansări de carte, întruniri ale ASTREI, simpozioane culturale, nocturne ale bibliotecii sau vernisaje la Muzeu, toate concretizându-se prin materiale editate şi date spre publicare în ziarul Monitorul de Făgăraş sau în Tribuna învăţământului, publicaţii la care era un neobosit colaborator. Era un fin observator şi deopotrivă un bun critic la tot ce însemna mutilarea limbii române. Deseori relata în redacţie situaţiile care-i păreau deranjante, corectându-le, apoi, în cadrul rubricii ,,Cronica vorbirii” din ziarul ,,Monitorul de Făgăraş”. Realiza cele mai complete şi realiste recenzii de carte, fiind cel mai solicitat de autorii care-şi lansau volumele în Ţara Făgăraşului şi nu numai. Plecarea la ceruri a profesorului Liviu IOANI este cu siguranţă o mare pierdere pentru Ţara Făgăraşului, elita dascălilor făgărăşeni fiind de acum mult mai săracă. Trupul neînsufleţit al profesorului Liviu Ioani este depus la capela romano-catolică din Făgăraş unde sărăcusta va fi oficiată de preotul Bârsan marţi la ora 18.00. Cei care doresc să-l însoţească pe ultimul drum, înmormântarea este programată pentru miercuri, 8 ianuarie a.c., ora 13.00. Dumnezeu să-l odihnească!
Profesorul Liviu IOANI s-a născut la data de 7 iunie 1944 în satul Rucăr, comuna Viştea, din părinţii ţărani, Valeriu şi Emilia, iubitori de învăţătură, trăsătură ce au insuflat-o şi celor trei copii: Liviu, Livia şi Ioan (Nelu). Urmează şcoala generală în Rucăr, primele patru clase, apoi următoarele trei la Viştea de Jos. Studiile liceale le urmează la Făgăraş, la Şcoala Medie nr. 2, azi CN „Doamna Stanca“, absolvite cu Examen de Maturitate în 1962. Urmează studii superioare la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj Napoca, Facultatea de Filologie, secţia de limba şi literatura română, în perioada 1962-1967, absolvită cu Examen de Licenţă în iunie, 1967 şi obţinerea titlului de profesor. După satisfacerea stagiului militar de şase luni, începe din 1968 cariera didactică la Şcoala Generală din comuna Adămuş, judeţul Mureş. În 1974 se transferă la Şcoala Generală Nr. 1 din Făgăraş, ca profesor titular de limba română, post obţinut prin concurs, unde se statornicete până la pensionare, în iunie 2010. A deţinut funcţiile de director-adjunct 1974-1977, director 1992-1995, profesor metodist al IŞJ Braşov. În 1977 se căsătoreşte cu profesoara de matematică Elisabeta Lehrmann şi au împreună 4 copii. Din 1977 este preşedinte al Consiliului Municipal al Organizaţiei Pionierilor, apoi director al Cabinetului pentru activitatea cultural-educativă. După 1990, desfăşoară o activitate publicistică la ,,Tribuna învăţămîntului” din Bucureşti, redactor la revista ,,Corespondenţa” a IŞJ Braov, colaborator al revistei ,,Astra” din Braşov. A fost colaborator la ziarul ,,Monitorul de Făgăraş”, asigurând permanenţă la rubrica ,,Cronica vorbirii” şi pentru evenimentele culturale desfăşurate în Ţara Făgăraşului. A publicat mai multe cărţi privitoare la studiul limbii şi literaturii române în gimnaziu, destinate elevilor şi profesorilor, ,,Limba română. Teste grilă” (2000, cu prof. dr. Gabriel Angelescu), ,,Dicţionar de personaje literare” (2005), ,,77 de lecturi ale copilăriei (2007) ş.a. Pentru calitatea prestaţiei didactice a fost distins cu ordine şi medalii: ,,Profesor evidenţiat” – titlu şi insignă- , 1980, din partea Ministerului Învăţămîntului, ,,Meritul pentru învăţămînt” în grad de ofiţer, conferit în 2004, prin Decret prezidenţial.
Din gândirea profesorului Liviu IOANI
- ,,Cultura cea mai profundă se întemeiază la sat şi este un apanaj al vârstei copilăriei. Când spun cultură mă refer la valori, atitudini şi comportamente şi nu neapărat la un studiu al cărţilor. Vine şi acesta odată cu anii de şcoală şi nu trebuie neglijat, ci vorbesc de o cultură vie asimilată, din convieţuirea într-o comunitate preocupată de bine, de adevăr şi frumos. Valori văzute atât din perspectiva individuală cât şi cea obştească”.
- ,,Vatra satului este un fel de agora, de unde oamenii pornesc spre treburile lor, dar şi locul unde se întâlnesc, schimbă impresii, iau hotărâri, judecă şi dau sentinţe; unii sunt chiar lideri de opinie, cu un rol la fel de influent ca acela pe care îl avea Socrate în dialogurile sale în forumul atenian. Aţi văzut vreun parlament mai relevant decât al femeilor adunate în serile lungi de iarnă la şezătoare sau al bărbaţilor adunaţi, tot atunci, în poveste la câte un vecin ori în duminicile de vară pe laiţa de la poartă, scrutând satul, cu tot ce se întâmplă şi se vede? ,,Gura satului” nu era numai un soi de bârfă, ci şi un fel de tribunal, recunoscut în a stabili ce se cuvine şi ceea ce nu se cuvine în comportare”.
- ,,Prin anii ’50, ’60, satul meu păstra încă trăsături patriarhale, iar confortul era inferior celui de azi. O bunică îmi zicea că Rucărul se cheamă ,,picior de rai”, întrucât dispune de ogoare pe luncă şi pe coline, are dealuri cu livezi şi cu vii, locuri de fânaţ şi păşunat, păduri în apropiere. Numai nevoi şi necazuri de neocolit ar determina pe cineva să plece spre alt sat sau şi mai departe la oraş. Munca cea adevărată, reală, se făcea cu plugul, cu sapa, cu coasa, cu toporul şi numai de aici provenea avuţia casei şi implicit banii, luaţi la târg tot de la domnii oraşului, unde se găseau banii cei mulţi”.
- Literatura deschide drumul larg al formării culturii generale şi al profesionalizării, elemente superioare celei circumscrise în perimetrul obligatoriu, şcolar. Tata care avea o caligrafie impecabilă, ştia pe de rost şi mă învăţa să recit, la poveştile serilor de iarnă, poezii eroice de Alecsandri, Coşbuc şi Şt. O. Iosif. Mama, ,,muma” în adresarea rucăreană, povestea frumos basme şi balade, unele ciudate, pe care le-am citit mai târziu în ,,Hronicul …” lui Lucian Blaga sau în versurile lui George Coşbuc. La şcoala primară din sat exista o mică bibliotecă, din care admirabilii învăţători Lavinia şi Victor Geamăn ne dirijau să împrumutăm cărţi de lectură. Interesul pentru carte s-a lărgit treptat, frecventarea bibliotecilor şi a librăriilor devine o preocupare cotidiană, iar pentru profesor o îndatorire profesională. Cartea ne oferă nu numai ,,o plăcută zăbavă”, cum zicea cronicarul, ci are un rol formativ evident: cultivă inteligenţa, sensibilizează, înnobilează expresia chipului, dă feţei o frumuseţe de neşters. Dacă am privi un şir de trecători, am remarca de pe chipurile lor care citeşte şi care nu. Spiritul luminos al cărţilor transpare în priviri, în mimică, gesturi şi dă un farmec cuceritor.
- ,,Admiram în şcoli autoritatea dascălilor ş sentimentul de respect al elevilor încât prezenţa unui profesor pe coridor, în curte sau pe stradă provoca o asemenea conduită încât evidenţia prestigiul celui care educă şi deopotrivă bunul simţ al elevului. Postura de elev impunea în orice moment un control de sine al felului cum vorbim, cum ne comportăm, ce gesturi ne sînt admise într-o împrejurare sau alta”
- ,,Conduita unui tânnăr este rezultatul mai multor factori dintre care să enumerăm la început familia de unde spune zicala: ,,copilul vine cu cei şapte ani de acasă”. Şcoala este instituţia specializată care impune rigoare în modul de viaţă al unui copil. Vorbim aici de disciplină adică de un sistem de norme prin care copilul contribuie la formarea sa intelectuală şi morală. La acestea includem punctualitatea, respectul faţă de semeni, fie colegi fie educatori, datoria de a-ţi îndeplini cerinţele între care aş zice învăţătura şi aspiraţia spre performanţă, iubirea faţă de locul natal, faţă de comunitatea în care trăieşte, faţă de ţară cu toată istoria ei, sentiment numit patriotism, formarea în spiritul decenţei şi al frumosului în mediul de viaţă. Aceste noţiuni trebuie exersate prin şcoală şi în afara ei ca să devină la vârsta maturităţii modele de viaţă”.
Cronica vorbirii cu profesorul Liviu IOANI:
Părinţi, copii şi profesori
Publicat în Monitorul de Făgăraş în 18 septembrie 2019
,,A trecut vacanţa mare şi a început un nou an şcolar. O perioadă ce îi antrenează, fiecare cu rosturile lor, pe părinţi, pe copii şi pe profesori. Triadă care prin convergenţă s-ar putea reprezenta ca o unitate. Ceva precum treimea din ceruri pogorâtă pe pământ. O posibilitate ca instrucţia să se împletească cu educaţia, într-un proces formativ cu beneficii reciproce. Iau însă în discuţie trei secvenţe, relatate într-o revistă cu profil pedagogic, din care rezultă că dorita convergenţă a factorilor educaţionali porneşte adesea de la situaţii divergente.
- O doamnă tânără, elegantă intră în sucursala unei bănci cu fetiţa ei de trei-patru ani. Nu este lume multă, iar copila, după o scurtă ezitare începe să alerge, să ţopăie, încolo şi încoace, dialogând sonor cu mama în spaţiul unde şi alţi clienţi îşi aşteaptă rândul. Probabil nici mama, şi desigur nici copila, nu conştientizează că în spaţiul public nu te comporţi ca acasă. Democraţia extinsă proclamă drepturile copilului, dar o anumită ,,cenzură”, în funcţie de împrejurări ar trebui subînţeleasă. Operatoarea de la ghişeu ridică de câteva ori privirea, dar nu îndrăzneşte vreo observaţie, fiindcă mama poate fi o clientă importantă a băncii şi s-ar putea supăra. Doar un domn, căruia-i vine rândul la ghişeu, întreabă ,,maliţios”: ,,Aţi deschis şi grădiniţă aici?”
- De pe un site social-media citim că într-o şcoală profesoara de civică vine la oră cu un fluier, din acelea pe care le au arbitrii pe terenurile de sport, iar când e gălăgie în clasă, fluieră pentru a se face ascultată. Ca să nu răguşească!
- Pe un alt site. O mămică sesizează că profesoara de engleză ţipă strident la nişte copii de şapte ani cărora le predă o oră pe săptămână. Învăţătoarea clasei îi spune că e nevoită să mai şi ţipe din când în când, aşa că nu este cazul să meargă la directoare pentru aşa ceva, iar profesoara în cauză i-a propus mămicii să vină ea însăşi la oră să se lămurească ce fac copiii şi de ce este nevoită să ţipe la ei.
În loc de concluzii, vă las pe d-voastră să judecaţi care ar fi cauzele provocatoare ale unor asemenea situaţii nefireşti, generatore de nemulţumiri şi stări tensionate. Cred că încep din familie şi când părinţii nu răzbesc vor ameninţa: ,,Lasă că mergi tu la şcoală”. Dar la şcoală se adună mai mulţi, iar impasul creşte. Profesorii sunt şi ei oameni şi n-au cum să facă scamatorii pedagogice. Mi ales dacă sunt lăsaţi singuri în tentativa de a-i disciplina pe răsfăţaţi. (Prof. Liviu IONI)”