Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii ţineau sau făceau Dragobetele (Ziua Indrăgostiţilor, Cap de primăvară, Logodnicul Păsărilor). Probabil că luna februarie era considerată luna de primăvară, iar ziua de 24 era începutul anului agricol (uneori ziua ieşirii ursului din bîrlog). Este momentul în care natura se trezeşte, păsările îşi caută cuiburi, iar oamenii, în special tinerii, intră şi ei în rezonanţă cu ea.
Cine este Dragobetele?
Divinitate mitologică similară lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un bărbat chipeş şi iubăreţ nevoie mare. Nu blând ca Sf. Valentin, ci năvalnic el era la daci zeul care, ca un „naş cosmic”, oficia în cer la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. In decursul anilor această tradiţie s-a extins şi la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se „logodesc” în acestă zi.
Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii de ziua lui făcându-se petreceri, iar de acolo porneau de multe ori viitoarele căsnicii.
Ce tradiţii sunt de Dragobete?
Înainte de vreme pretutindeni prin sate se auzea zicala: „Dragobetele sărută fetele!” Credinţa populară românească spune că participanţii la Dragobete vor fi feriţi de boli tot anul. Dimineaţa, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, tinerii se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, porneau cântând în grupuri către pădure sau prin lunci în căutarea ghioceilor şi a altor plante miraculoase (folosite pentru descântece de dragoste), dacă vremea era urâtă se adunau la unii dintre ei acasă şi se ţineau de jocuri şi de poveşti.- De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori le urmau logodnele adevărate) sau fetele şi băieţii făceau frăţii de sânge.
- În pădure, în jurul focurilor aprinse, tinerii băieţi şi fete stăteau de vorbă. Fetele strângeau viorele şi tămăioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste.
- Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de frag sau din ploaie pentru că avea proprietăţi magice.
- În sudul ţării, fetele coborau în fugă, goana fiind numită „zburătorit”, iar fiecare băiat urmărea fata care îi plăcea şi o săruta. Sărutul era logodna ludică a celor doi.
- În după amiaza zilei se încingeau hore şi petreceri la care participa întreg satul. Se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoana de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului.
- Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat în ziua de Dragobete ca să fie drăgăstoase tot anul şi mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete.
- Pentru toţi, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte, nu şi pentru cele mari. Deoarece se credea că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an mai îmbelşugat.
- În ziua de Dragobete oamenii nu munceau ca în zilele cu sărbători religioase, doar îşi făceau curaţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele îndrăznete care chiar îşi doreau să fie „pedepsite” de Dragobete.
- Se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc îndrăgostiţilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc.