18/19 iunie 1951, trei judeţe ale României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane. Destinaţia – câmpia stearpă a Bărăganului. Acestea sînt coordonatele celei mai cumplite pribegii a satului românesc.Teribila noapte de Rusalii, denumită ,,Rusaliile negre” a fost trăită de românii condamnaţi la inexistenţă şi la o exterminare programată. Au fost duşi, din Banatul lor de acasă, în câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic, în satele fără nume din deşertul Bărăganului. Erau copii care nu ştiau că sunt duşmani ai poporului deşi regimul aşa i-a catalogat. Cei care le-au trăit spun că i-au iertat pe călăi, dar că nu au cum să uite. „Bărăganul a fost Siberia noastră“, spune Cornelia Fia şi e greu să descrii o viaţă în care te recomandă doar ştampila „D.O” din acte. În Bărăgan a fost închisoare în aer liber, o viaţă prea dură şi grea, o umilinţă fără margini. Iugoslavia anului 1948, transformată – după „teoria“ lui Gheorghe Gheorghiu-Dej – de „fascistul“ Tito într-o „semicolonie a imperialismului anglo-american“, nu putea sta în calea sovietizării fireşti a României. Marea schismă dintre Iosif Tito şi Iosif Stalin însemna curăţarea oricăror urme de „titoism“ din ţară. ,,Soarta a 40.230 de persoane începea să fie scrisă brutal, la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama detaşat necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului“ explica istoricul Romulus Rusan La 26 octombrie 1950, prin HCM 1154/1950, era aprobat planul de deportare sau internare în domiciliu obligatoriu a tuturor acestor „elemente duşmănoase cu factor ridicat de risc“. Totul, pentru „curăţarea“ zonei de influenţă cu Iugoslavia titoistă. Au coordonat acţiunea Alexandru Drăghici (ministru adjunct la Interne), Marin Jianu (ministru adjunct la Interne), Mihail Burcă (general-maior la Interne), Pavel Cristescu (general-locotenent de poliţie) şi Vladimir Mazuru (general-maior de securitate).
Soldaţii au urmărit convoaiele
Strămutarea s-a petrecut în puterea nopţii, în a doua zi de Rusalii, peste 10.000 de militari conduşi de generalii Mihail Burcă şi Eremia Popescu au bătut la uşi şi au ordonat îmbarcarea. S-au grăbit oamenii să-şi strângă cele câteva lucruri câştigate şi muncite într-o viaţă. Erau de-a valma căruţele pline cu saci, covoare, saci cu cereale, mobilă, păsări, copii, bătrîni. Convoaiele erau însoţite de soldaţi care ţipau în continuu. Au fost debarcaţi în Bărăgan, în cîmpul în care s-a bătut un ţăruş. Nu erau hotare, nu erau case, doar cîmp deschis şi şobolani. Acolo oamenii s-au îmbolnăvit de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă. Vara căldura şi arşiţa mistuiau totul, iar iarna crivăţul forma mormane de zăpadă. Deportarea a durat până în 1955-1956, când – în contextul destinderii impuse Moscovei de occidentali prin Convenţia de la Geneva – unei mari părţi a deportaţilor li s-au ridicat restricţiile de deplasare. Bănăţenii şi mehedinţenii s-au întors în satele lor, dar şi-au găsit casele ocupate şi averile confiscate, aşa că au trebuit să ia, încă o dată, viaţa de la capăt.
,,Cum poţi pune un copil în mormânt?”
Fia Cornelia era copil atunci cînd familia i-a fost obligată în toiul nopţii să părăsească domiciliul. Întregea numărul copiilor care plecau în necunoscut. 10.000 de copii erau condamnaţi pentru că s-au născut în familii cu stare, iar acest lucru nu era pe placul comuniştilor. ,, Am suferit de sete, de foame, de frig, de cald. Oare ce au simţit părinţii noştri cînd copiii lor au cerut apă? Am fost întrebată cum arată un bordei în pămînt. Arăta ca un mormînt. Cum poţi pune un copil în mormînt? O groapă săpată în pămînt fără geam. 44.000 de oameni cu 10.000 de copii. Cum poţi uita? “. Cei care au trecut prin acest calvar, acum de vârsta de atunci a părinţilor sau a bunicilor lor, spun că muzeul ,,Memorialul Sighet” este singurul loc unde găsesc ,,vinovaţii fără vină”.
- ,,Îmi dă putere vizita la Memorial, acea putere cu care pot continua încă un an. Aici găsesc vinovaţii fără vină. 10.000 de copii condamnaţi pentru că au făcut marea greşeală să se nască în familii cu stare. Ştim şi nu am uitat. Cele rele nu le uiţi niciodată. Într-un anumit cerc se ştie ce s-a întîmplat, dar cei mulţi nu ştiu. Am fost duşi cu arma la spate, aruncaţi în cîmp. Am suferit de sete, de foame, de frig, de cald. Oare ce au simţit părinţii noştri cînd copiii lor au cerut apă? Am fost întrebată cum arată un bordei în pămînt. Arăta ca un mormînt. Cum poţi pune un copil în mormînt? O groapă săpată în pămînt fără geam. 44.000 de oameni cu 10.000 de copii. Cum poţi uita? Au intrat peste noi să ne scoată pentru a nu ne îneca în bordei în noaptea de Rusalii. Era mai simplu să ne omoare şi să nu ne mai chinuie. Ne-am întors tot în vagon. În casa noastră a fost armata apoi activiştii. Am primit o cameră în spate. Casa era un jaf. Apoi părinţii ne-au fost arestaţi” a relatat Cornelia Fia suferinţa ei şi a familiei ei.
- ,,Familia mea a fost deportată în 1940 în Siberia. Tata a evadat şi în 1941 a venit acasă. În 1945 m-au luat şi am făcut 6 ani la Gârdău” Vasile Fantazin din Basarabia.
,,A fost o viaţă chinuită, o copilărie chinuită şi pentru ce?”
Dan Despan de la Braşov a îndurat frig şi foame la Blaj în pivniţa în care i-a găzduit un localnic după ce familiei i-a fost impus domiciliul obligatoriu. Ajunsese la inaniţie, dar regimul n-a fost impresionat de drama unui copil de român considerat bandit.
- ,,Am fost deportat la 5 mai 1952 şi am revenit acasă în 1956. Tata, Ioan Despan, era arestat încă din 1950 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. A executat 15 ani muncă silnică şi s-a eliberat prin decretul din 1964. Noi aveam casa în Scheii Braşovului. Am rămas mama, Paraschiva Despan, eu şi fratele meu Teodor (Doru), mici fiind amîndoi. În 24 de ore ni s-a impus să părăsim casa că sîntem deportaţi şi să semneze mama un document că pleacă de bună voie. Avea de ales între Blaj şi Cîmpulung, dar a ales Blajul pentru că era o localitate din Ardeal şi era un focar de cultură. Am ajuns la Blaj unde ne-a preluat Miliţia. Am stat 3 zile în casa cuiva, apoi am fost nevoiţi să găsim un adăpost. Ne-a primit un profesor de muzică, Pop Octavian, în pivniţa casei lui de pe strada V. Roaită. Era la subsol şi avea două geamlîcuri. Nu aveam nicio sursă de existenţă pentru că mama nu avea servici acolo. O întrebam pe mama ce mîncăm azi? Lăsaţi că mîncăm mîine, copii. Cam aşa treceau zilele noastre. Stam mai mult pe stradă, la lumină, întrucît locuiam în întuneric, sub pămînt. Eu ajunsesem la inaniţie. M-a dus la medic şi trebuia să-mi facă radiografie la plămîni fiind suspect de TBC. Pentru a plăti analizeze şi tratamentul cu penicilină, mama şi-a vîndut verigheta că altfel mă pierdea. Miliţienii veneau noaptea tot la 5-6 zile să ne verifice. Eram terorizaţi. Blajul aparţinea de regiunea Braşov, raionul Târnăveni, iar odată pe lună mama mergea la Tîrnăveni pentru verificare. Pentru a mînca mergeam pe cîmp şi luam ce găseam, iar seara ne duceam la piaţă şi luam produsele ce rămîneau nevîndute peste zi, aşa cum erau. Lemne nu aveam să încălzim pivniţa şi făceam focul cu coceni de porumb. Îmi era atît de dor de Braşov şi faptul că nu aveam voie să părăsim Blajul mă durea enorm. Mergeam la pod şi urmăream trenurile care plecau spre Braşov. Ne-a înscris mama la şcoală, dar ne-au dat afară pentru că nu aveam origini ,,sănătoase”. Cînd am revenit acasă, după atîţia ani, n-am putut intra în casa noastră pentru că era ocupată de securişti. N-am fost primit la liceu. M-am angajat şi m-am înscris la seral. Lucram salahor la TRCL. Îmi aduc aminte de un profesor Mărculescu Stelian care la ore îmi zicea: ridică-te în picioare, banditule! Tatăl tău ese vînzător de ţară. Ar trebui să-l scoatem în pumni din clasă. La mine nu treci bac-ul”. Atunci m-am transferat la alt liceu şi am luat bac-ul. N-am înţeles niciodată înverşunarea acelui profesor. Tata s-a întors acasă de la Gherla în 1964. A fost o viaţă chinuită, o copilărie chinuită. Şi pentru ce? ” a povestit Dan Despan.
,,D.O.”, stigmatul care i-a urmărit
- ,,Era 5 mai 1952. Ne-au îmbarcat în vagoane de marfă şi ne-au dus departe de casă. Ne-au anunţat că trebuie să plecăm şi ne-au dat termen 24 de ore să eliberăm casa. Din Zărneşti, oraşul meu, am fost peste 60 de familii care au fost deportate. Erau familii înstărite şi care manifestau antipatie faţă de regim. La Zărneşti predominau ţărăniştii şi liberalii, iar comuniştilor nu le conveneau mai ales că în munţi activau partizanii. Veneau maşini pline cu militari şi înconjurau munţii pentru a-i prinde pe luptătorii anticomunişti. Părinţii au fost chemaţi la Miliţie pentru a alege unde să plece. Au ales Târnăveni. Un convoi întreg de vagoane pline cu copii şi părinţii şi bunicii lor au luat drumul pribegiei. Nu ştiam unde mergem şi ce vom găsi acolo. Convoiul l-au oprit în triaj unde am rămas 24 de ore. Tata era comerciant la Zărneşti, eram o familie înstărită, aveam măcelărie, atelier de mezeluri, restaurant. Începînd cu 1947 le-au lichidat şi le-au trecut la ORACA. Au făcut percheziţii mereu acasă la noi pentru că fratele meu era fugar. Timp de 7 ani Ştefan a fost fugit şi a fost condamnat în contumacie la 3 ani de închisoare. A fost teroare pentru noi toţi. La 8 mai 1952 eram în gara Târnăveni. Ne-au debarcat din vagoane şi ne-au dat drumul. Noroc că ne-a aşteptat un prieten în gară. Adămuş ne-a dat o cameră unde să stăm toţi, 2 părinţi şi 4 copii. Ne-am dus cu noi strictul necesar, cît am putut lua la repezeală în vagon. În acea cameră am stat ani de zile. Nu aveam venituri şi ne-a fost foarte greu. Tata a început să lucreze la scos de sfeclă dar abia din toamnă. După o vreme sora mea a fost angajată la trust, iar după alte 6 luni şi eu am fost angajată. Oamenii ne priveau cu milă. Nu aveam din ce trăi, trăian într-o sărăcie lucie. Mama s-a îmbolnăvit. Au fost ani în care sărăcia ne-a marcat vieţile tuturor. Cel mai greu a fost faptul că nu putem părăsi locul în care ne-au obligat să stăm. Pe buletinele noastre sta semnul ,,D.O.” (domiciliul obligatoriu), era un stigmat care ne-a urmărit ani mulţi înainte. Au ridicat restricţia în 1959. Casa noastră din Zărneşti a fost ocupată de cei ai regimului. La întoarcerea noastră ne-au dat o magazie prin repartiţie în care să stăm, iar mult după aceea ne-am recuperat casa” relatează cu tristeze Melania Tudoran.
Cornelia Fetea, pribeag la 7 ani
Filiala AFDPR Caraş-Severin comemorează în fiecare an ,,Rusaliile negre”. Cornelia Fetea îşi doreşte să spună tuturor ce a însemnat deportarea în Bărăgan. Avea doar șapte ani când, în noaptea de Rusalii, 18 iunie 1951, a trebuit să-și vadă bunicul cum, în genunchi și cu privirea împăienjenită de jale, și-a sărutat poarta și a predat cheia securiștilor, care veniseră să-i mîne ca pe animale, dar cu arma în coaste, pe lungul drum al pierzaniei, din Banat spre Bărăgan.
- ,,M-am născut în Nicolinț, un sat din județul Caraș-Severin, aflat în apropierea Oraviței, într-o familie de țărani de frunte, gospodari respectați și îndrăgiți în comunitate noastră bănățeană. Odată instaurată dictatura comunistă, copilăria mea a fost marcată de mai multe evenimente tragice, care mi-au deturnat întreaga viață. În 1948, când aveam doar patru ani, tatăl meu a fost arestat de Securitate, dus cu duba neagră și azvârlit în temnițele bolșevice, pentru că i-a ajutat cu haine și alimente pe partizanii din munți. Cînd, în sfârșit, s-a reîntors acasă, în 1951, familia mea a fost deportată. Strămutarea noastră s-a efectuat cu arma în coaste, și a fost demarată pe 18 iulie, dis-de-dimineață, chiar în a doua zi de Rusalii. Eu și sora mea Doina – aveam doar 7 ani, iar ea împlinise 9 – am izbucnit în lacrimi, îngrozite de vacarmul și de forfota din curte.Unul dintre securiști ne-a înștiințat, în câteva cuvinte aruncate pe un ton răstit, că avem la dispoziție doar două ore pentru a ne face ,,bagajele”, deoarece, urma să fim ,,duși în altă parte”.Ne-au permis să luăm o vacă, iar tatălui meu, i s-a dat voie să ia trei cai frumoși, pe care obișnuiam să-i folosim la muncile câmpului. La plecare, am fost nevoiți să predăm cheia securiștilor. La marginea satului se mai aflau o puzderie de căruţe pline cu țărani din satul nostru. În gara Răcășdia am urcat în trenul groazei. Am fost ,,debarcați” în mijlocul unui cîmp arid și dezolant, în plină stepă a Bărăganului, la kilometri de orice altă localitate. Acolo trebuia să construim un nou sătuc, numit Roseții Noi, și să participăm la muncile câmpului, dar și la tăiat de stuf, în bălțile de dincolo de brațul Borcea, unde se ajungea cu bacul, în niște condiții subumane. Foarte mulți deportați s-au îmbolnăvit și au murit, iar febra tifoidă și tifosul exantematic făceau ravagii, mai cu seamă printre copii. Ne-au permis să ne ,,organizăm” un cimitir, adică, soldații azvîrleau cadavrele într-o căruță, și le aruncau în gropi, ca pe niște hoituri de animale. Ne-am scobit bordeie, iar din salcîmi ni s-a permis să ne facem nişte pătuţuri. Vă mărturisesc că, marea groază a copilăriei mele era un fel de șobolan lung și dezgustător, care ieșea din solul acela galben și dădea năvală peste noi, noaptea, în bordei. Am construit apoi niște colibe pricăjite din chirpici acoperite cu stuf. Țin minte că, mama ne anunța când era Crăciunul, iar tata tăia o crenguță de salcâm, pe care bunica o împodobea cu o „beteală” confecționată din niște bucățele de bumbac, albe și galbene şi agăţau cîteva nuci. Erau acolo haite de cîini turbaţi care atacau oamenii. Sora mea Doina care era bolnavă de nefrită a fost muşcată de cîini. În disperare de cauză, bunicul din partea mamei s-a strecurat în lagăr și a răpit-o pe Doina, și pe încă două copile bolnave pentru a le duce la spital. Au fost reperați şi fetițele au fost cărate înapoi, în lagăr, dintr-o secție de miliție în alta, iar bietul meu bunic a fost pus în lanțuri, și azvârlit într-un arest al Securității, unde a fost bătut și interogat timp de mai multe zile. În 1956 am fost eliberaţi. În casa noastră fuseseră „cazați” niște soldați şi era în paragină. Am trăit într-o sărăcie lucie. Hărțuielile Securității au continuat și după întoarcerea noastră din deportare. Împreună cu sora mea, am încercat să ne înscriem la un internat, în Anina, dar am fost respinse, fiind catalogate ,,năpârci”, fiindcă proveneam dintr-o familie de chiaburi, ce fusese strămutată” relatează Cornelia Fetea.
Bilanţul deportării: 1.731 de morţi, dintre care 175 de copii
Deportaţii în Câmpia Bărăganului au format 18 „comune speciale“ care au fost denumite Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti. În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964, după graţierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel, urmele au fost şterse. Deportarea din 1951 a fost a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 cînd peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. O statistică a categoriilor de persoane care au fost deportae arată în felul următor:
– 19.034 chiaburi şi cârciumari
– 8.447 basarabeni
– 3.557 macedonieni
– 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului
-1.330 cetăţeni străini
– 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate
– 1.054 titoişti
– 731 duşmani ai regimului socialist
– 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră
– 367 persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă
– 341 criminali deţinuţi
– 257 germani
– 162 foşti moşieri şi industriaşi (Lucia BAKI)
