Franţ Ţandără şi-a recunoscut crimele, dar n-a fost pedepsit. În interviurile realizate de Fabian Anton în 2002, vorbeşte cu multă lejeritate despre crimele comise, de metodele de tortură pe care le-a folosit. Cu câtă francheţe descrie cum a ucis la Poarta Albă, la Spitalul 9 sau prin închisorile la care ,,se relaxa” aşa cum spune. După 1990 a dus o viaţă liniştită, cu o pensie de 5000 lei/lună, de 10 ori mai mare decât o pensie obişnuită. A decedat în 2004, în casa sa de la Galaţi. Crimele povestite de către Franz Țandără s-au petrecut la Spitalul 9 din București . Redăm câteva declaraţii ale torţionarului.
- Nu puteam să-l ținem (pe deținut) mai mult de 24 de ore. În 24 de ore trebuia să-l terminăm: venea cald și pleca rece. Mă întreba Nicolau (un alt torționar), „câte căpățâni ai făcut luna asta”? Făceai una, două căpățâni pe noapte. Îi spuneam uneori că am făcut 19. Cum, n-ai făcut 30? Adică dacă stăteai 30 de zile, trebuia să faci una pe zi.
- La politici, nu le făcea niciun bine (șeful Penitenciarului). Ăsta era interesul. În anii 50 era lupta de clasă, trebuia să scurtăm intelectualii. Trebuia eliminați toți filfizonii, că așa le ziceam. Fie că făcea sau nu studii la Paris, așa ni-i arunca. Trebuia să-i lichidăm. Nu eram numai eu.
- Comunismul s-a făcut cu mulți ca mine. Și erau oameni care știau să te incite la nenorociri. Și reușeau.
- Unii veneau începuți…și noi îi terminam. Îi terminam prin diferite metode. Bătut la testicule. Era cea mai cruntă bătaie. Era o satisfacție pentru noi să-i batem la testicule. O femeie ne-a învățat. Se zice că ea îi bătea cu creionul, dar eu îi băteam cu o nuielușă până leșinau. Că majoritatea mureau.
- Era o plăcere de a tortura. Era o distracție. Nu pot să mă dau înapoi. Nu pot să mă zic că mă pocăiesc, nu pot să zic Doamne iartă-mă.
- Cu unii nu ne puteam lupta. Eram doi insi si nu ne puteam lupta cu detinutul, nu vroia sa bage degetele la usa. Veneau unii mincati, mai in forta si nu puteai lupta cu ei. Si le-am spus sa nu-i mai aduca mincati, ca nu reusim sa le rezistam… Asa ca, dupa un timp, ni-i trimitea epuizati, nemincati de sapte, opt, zece zile. La astia se cunostea ca nu au mincat atita timp, nu se mai puteau tine, se clatinau pe picioare. Le puneam atunci repede mina si stringeam dupa putere, la usa.
- Era o satisfactie pentru noi sa-i batem la testicole! Asta invatasem de la o femeie. Ideea asta de la o femeie a venit. Ea, se spune, ii batea cu creionul. Eu, neavind creion, mi-am facut o nuielusa. Era un pom in curtea spitalului si din ramurile alea mi-am facut o nuielusa de vreo 50 de centimetri, de grosimea unui pix. Cu aia ii bateam. Dadeam pina lesinau. De multe ori majoritatea mureau. Se umflau testicolele si mureau. Putini au scapat cu viata de la bataia asta.
- Dar, chiar daca scapau de la bataia asta, nu scapau neterminati. Asta in nici un caz. Era o placere sa torturezi. Da. Era o distractie. Asta recunosc, nu pot sa ma dau inapoi. Niciodata. De aceea spun ca nu ma pot pocai de cite rele am facut. Ca nu pot spune: „Doamne iarta-ma!“. Mi-e greu sa-i spun sa ma ierte, ca n-are pentru ce ma ierta.
- Erau niste saculeti facuti dintr-un fel de salopeta, un material foarte dur. Aveau diametrul de opt, noua centimetri si erau indesati cu nisip. Bateai cu saculetii aia pe spinare pina spuneau ce aveau de spus. Asteptai sa scoti ceva de la ei… Si, daca intr-o ora, doua nu scoteai nimic de la ei, le spuneam colegilor: „Da-l dracu’, nu mai are rost sa continuam! Termina-l! Nu vezi ca ne apuca 12 noaptea cu el aici?!“.
- Si daca marturisea, nu scăpa. Dar trebuia sa avem ceva scris: un nume, o adresa, daca are armament, pistol… Nu aveai de ce sa-l lasi in viata!
- Am tot auzit cazuri de detinuti care au scapat cu viata. Dar va spun sincer un lucru: oamenii curati la suflet nu au scapat! I-am terminat pe toti! in 1953 noi nu mai aveam ce sa lichidam! Ca ramasese Coposu, care era o piesa de nimic… Coposu… Sau Diaconescu… Ce mare piesa era?! S-a vazut de fapt… Asta va spun: adevaratii oameni politici i-am terminat!
- Desert la fiecare masa. Nu mâncau deținuții. Sau, care venea, mâncau. Este jenant și n-am cum să vă spun de neomenesc. Ca să nu mai mănânce, făceam traba mare în gamela lui. Oamenii ăștia care erau crescuți fin… Eu le povesteam… Chiar lui Crăciun (n.r. viitorul director al Aiudului, cel care i-a urmărit, arestat şi torturat de luptătorii anticomunişti din Ţara Făgăraşului şi pe Grupul Gavrilă din Munţii Făgăraşului, comandantul Securităţii oraşului Stalin (Braşov) i-am povestit ce fac. Râdea ha, ha, ha, râdea cu poftă, doamnă, de nedescris”.