Rezistenţa Anticomunistă: Teroarea din Sâmbăta de Sus. Drama copiilor deţinuţilor politici

,,Cu unanimitate de voturi, îi condamnă la moarte prin împuşcare pe inculpaţii Chiujdea Ioan, Haşu Laurean, Novac Ioan, Metea Victor, Haşu Gheorghe, Pop Ioan pentru crimă de uneltire împotriva securităţii interne şi externe a RPR”. Era sentinţa unui tribunal militar care trimitea la moarte nişte tineri studenţi şi elevi care s-au opus instaurării unui regim politic adus pe tancurile sovietice de la Moscova. Acelaşi complet militar i-a condamnat în aceeaşi zi de 2 august 1957 şi pe Olimpiu Borzea, Nicolae Burlacu, (moarte prin împuşcare, pedeapsă comunată ulterior la muncă silnică pe viaţă) Bucelea Ioan, Borzea Gheorghe, Cristian Ioan, Şandru Victor, (câte 25 ani de muncă silnică), Dâmboi Victor (10 ani muncă silnică). În sala de judecată publicul n-a fost primit, iar avocaţii repartizaţi lor n-au fost lăsaţi să-şi facă meseria şi să-i apere. După ani, familiile celor executaţi prin împuşcare au aflat şi numele avocaţilor care în faţa completului de judecători militari au adus, poate, unele circumstanţe atenuante, dar sentinţele erau stabilite mult înainte, la Securitate.  Vasile Mânzăran l-a apărat de Chiujdea Ioan, Frolich Max pe Novac Ioan, Ilie Vasile pentru Laurean Haşu, Micu Octavian pentru Metea Victor, Şandru Victor, Pop Ioan, avocatul Găvozdea Andrei pentru Haşu Gheorghe, Borzea Gheorghe şi Dâmboi Victor, avocatul Petruc Constantin pentru Olimpiu Borzea, avocatul Bica Liviu pentru Bucelea Ioan, Iliescu Gheorghe pentru Cristian Ioan. Toţi sprijinitorii luptătorilor din munţi au trecut prin astfel de pseudo-procese, care n-au urmărit dec\t aruncarea în temniţe a tuturor celor care au intrat în Rezistenţa Anticomunistă, indiferent de forma ei.

Familia Ilioiu, tată şi  fiu, condamnaţi

Satul Sâmbăta de Sus a intrat în vâltoarea evenimentelor mult înainte de primele arestări. Aici se afla, cu domiciliul forţat, profesorul Nicolae Pătraşcu, secretarul Mişcării Legionare, iar prezenţa lui a dus la o înăsprire a supravegherii zonei de către Securitate. După arestările din vara lui 1948 în rândurile elevilor de la ,,Radu Negru”, acţiunile Securităţii, Armatei şi Miliţei au fost mult mai ample, fiecare casă fiind supravegheată. Ion Ilioiu scăpase de arestare şi se alăturase Grupului Gavrilă ce se formase în Munţii Făgăraşului. Şase ani a fost hăituit prin munţi, iar la 6 august 1954 a fost împuşcat într-o confruntare directă cu Securitatea în apropierea Avrigului. Grav rănit a fost supus celor mai crunte torturi, iar în 1958 este condamnat la muncă silnică pe viaţă. Se eliberează în 1964 când ajunge acasă. Ion Ilioiu, tatăl elevului Ilioiu, este chinuit ani la rând de Securitate şi condamnat.

• Gheorghe Neagu şi soţia lui, Eugenia, sora lui Ion Ilioiu, i-au sprijinit pe luptători şi au fost gazde pentru ei, Gheorghe Neagu a fost condamnat şi a trecut prin temniţele comuniste. Învăţătorul Octavian Popaiov, Ion Popaiov, Nicolae Comşa au fost şi ei condamnaţi. Fraţii profesorului Nicolae Pătraşcu, învăţătorul Vasile Pătraşcu şi Gheorghe Pătraşcu, au fost condamnaţi. Fraţii Victor şi Gheorghe Florea au fost condamnaţi, la fel ca şi Spiridon Dobrea, Dumitru Dobrea, Ion Caraman, Gheorghe Niţu care i-au sprijinit pe partizanii din munţi.
  

  Nicolae Pătraşcu, ucis de Securitate în 1968

A fost unul dintre cei mai buni elevi de la Liceul ,,Radu Negru” din Făgăraş şi a urmat cursurile a două facultăţi, Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti unde obţine, în 1932, diploma de licenţă în Litere şi Filosofie, şi Seminarul Pedagogic Universitar Cluj. Ca student la Facultatea de Litere Bucureşti a participat, la sfârşitul lunii aprilie 1929, la o şedinţă a primului cuib legionar din capitală al Legiunii Arhanghelului Mihail, unde l-a reîntâlnit pe Horia Sima cu care fusese coleg la ,,Radu Negru”, dar cu o clasă înaintea lui. L-a cunoscut apoi pe căpitanul Corneliu Zelea Codreanu, iar la 8 noiembrie 1929 a participat, la Iaşi, la şedinţa cuiburilor legionare unde i-a cunoscut pe pionierii legiunii din întreaga ţară. Crăciunul din 1929 îl face la Făgăraş cu Horia Sima, Virgil Mateiaş şi Ion Manta, cunoscuţi legionari din Ţara Făgăraşului. Se implică în activitatea legionară şi în 1936, tipăreşte la Sibiu cartea ,,Cranii de lemn” a lui Ion Moţa, iar în acelaşi an, în octombrie, cartea ,,Pentru legionari” a lui Corneliu Zelea Codreanu şi este avansat comandant legionar cu titlul excepţional. În 1937, a condus regiunea legionară din Ardealul de Sus cu sediul la Sibiu. La sfârşitul lui octombrie 1938, este judecat împreună cu alţi 19 legionari de către Tribunalul Militar al Corpului 6 Armată Cluj pentru uneltire contra ordinii publice, multiplicare de broşuri interzise, dar sunt achitaţi. În 1938 este îndepărtat din învăţământ ceea ce-l determină, în 1939, să plece în Polonia şi apoi în Germania. În 2 mai 1940 pleacă spre ţară prin Serbia, unde, după nenumărate peripeţii, arestare, internare şi operarea sa la 21 mai la spitalul din Oraviţa, se întâlneşşte cu Horia Sima la Bucureşti şi revine la Sibiu unde locuia familia sa. Are o contribuţie deosebită în organizarea manifestărilor Mişcării Legionare din toamna anului 1940 privind abdicarea regelui Carol al II-lea în urma cedării, fără nicio rezistenţă armată, a unei părţi însemnate din teritoriul Ardealului de Nord, al Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Cadrilaterului, conform Dictatului de la Viena din 1940. La 20 septembrie 1940, este numit secretar general al Mişcării Legionare, după plecarea regelui, numirea generalului Ion Antonescu şi formarea guvernului legionar. Participă la toate evenimentele din guvernarea legionară, septembrie 1940-ianuarie 1941. După ,,rebeliunea legionară” din ianuarie 1940, este judecat şi condamnat în lipsă prin sentinţa 14/15 iunie 1941 a Parchetului Curţii Militare de Casare şi Justiţie la muncă silnică pe viaţă împreună cu Horia Sima, Vasile Iaşinschi, Constantin Papanace, Viorel Trifa, Dumitru Groza, Ilie Gâneaţă, Gheorghe Sârbu, Traian Baobaru şi Corneliu Georgescu. Se refugiază în Germania la 5 martie 1941 împreună cu un grup de 40 de legionari, li se stabileşte domiciliul în localitatea Brekenbruk, la vreo 70 km de Berlin şi de Frankfurt, cu regim de lagăr şi apoi, din aprilie 1941 şi pînă în decembrie 1942 la Rostock, unde numărul lor a crescut ajungând la 400 de legionari. În decembrie 1942, este internat în lagărul de la Buchewald, lângă Weimar, cu o parte din legionarii din Rostock. În aprilie 1943 a fost transferat în lagărul de la Dachau, unde mai erau Vasile Iaşinschi, Ilie Gâneaţă, Gheorghe Dragomir, Constantin Stoicănescu, Constantin Papanace, Corneliu Georgescu, Ilie Smultea, Virgil Mihăilescu, Viorel Trifa şi Dumitru Grozea şi unde a rămas până la 1 septembrie 1944. În martie 1945 se întoarce în ţară paraşutat, iar în 6 august 1945 printr-o circulară îndeamnă pe legionari să respecte autoritatea de stat existentă şi să se dedice muncii de refacere a ţării (manifestul de la 6 august 1945). În mai 1948 este arestat şi eliberat în decembrie din acelaşi an, iar în cadrul aşa zisului proces al ,,Marii trădări” din 28 octombrie 1948 a fost condamnat împreună cu prof. Gheorghe Manu, Ion Bujoiu, Alexandru Popp, Eugen Teodorescu şi amiralul Horia Măcelaru, la muncă silnică pe viaţă, Nicolae Mărgineanu la 25 de ani de muncă silnică, Dimitrie Gheorghiu şi Nistor Chioreanu la 20 de ani de muncă silnică, Alexandru Balş la 15 ani de muncă silnică. În închisorile comuniste din ţară, inclusiv la Aiud, Jilava, Văcăreşti, a stat aproximativ 16 ani, fiind eliberat la 1 august 1964 ca urmare a decretului de graţiere a tuturor deţinuţilor politic din închisorile din ţară. A ajuns acasă bolnav şi foarte slăbit. A fost internat în mai multe rânduri în Sanatoriul de recuperare pulmonară de la Avrig şi la Sanatoriul TBC din Oraviţa. Abia în iunie 1966 şi-a găsit şi un loc de muncă la Intreprinderea de Electricitate Sibiu unde a lucrat doar 2 ani. În ziua de 29 octombrie 1968 a fost ucis de Securitate în grele chinuri, chiar în apartamentul lui din Sibiu. În memoria lui a fost ridicată o troiţă la intersecţia uliţelor din satul său natal, Sâmbăta de Sus.

Suferinţele învăţătorului Octavian Popaiov

Octavian Popaiov era învăţător în sat şi coleg cu Ioan Grovu, cel care în 1955, şi-a trădat camarazii predându-i voluntar în mâinile Securităţii. S-a născut la 7 decembrie 1927 în Sâmbăta de Sus şi a avut două fete, pe Lucia şi pe Virginia. Era văr primar cu Ion Ilioiu, partizanul din Munţii Făgăraşului. Avea 32 de ani când Securitatea din Făgăraş l-a arestat de acasă la 11 decembrie 1956. ,,Aveam 4 ani şi jumătate. Îmi aduc aminte că era ger mare şi a oprit la noi la poartă un IMS. Când au intrat în casă şi am văzut că vor să-l ia pe tata, am început să plâng. Îmi aduc aminte cum un securist s-a repezit la mine să-mi închidă gura. Nu l-am mai văzut pe tata decât la proces, la Sibiu. Mama m-a luat cu ea la proces şi când l-am văzut, schimbat, trist, am strigat cât am putut la el. A fost ultima imagine cu care am rămas despre tatăl meu” îşi aminteşte fiica lui Octavian Popaiov, Virginia Stanimir. Tribunalul Militar Cluj în deplasare la Sibiu l-a condamnat la 10 ani de muncă silnică prin sentinţa nr. 1370/29 iulie 1957. A trecut pe la Securitatea din Făgăraş, cea din Braşov, prin închisorile Gherla, Codlea, Aiud şi în lagărul de muncă de la Periprava şi colonia de muncă de la Grindu. A fost eliberat la 18 aprilie 1964 prin Decretul Lege 176/1964, după 7,6 ani de carceră grea. ,,Ne-a fost foarte greu după ce tata a fost închis. Pe mama nimeni n-a mai angajat-o. A găsit un loc de muncă la Cincu, la o fermă. Ne-am stabilit la Cincu, mama şi cu mine, iar acasă la Sâmbăta de Sus, veneam la sfârşit de săptămână. Sora mea a vrut să intre la liceu, dar n-a fost primită pentru că era fiică de deţinut politic. A reuşit cu greu să se înscrie la o şcoală profesională, la Armăşeşti, lângă Bucureşti. Într-o zi, pe când eram la Cincu, am insistat foarte mult la mama să mergem acasă, la Sâmbăta, şi n-a vrut. În acel sfârşit de săptămână a venit la noi un văr să ne anunţe că tata s-a întors acasă. Eu eram numai pe clasa a V-a. Nu aveam cu ce să mergem la Sâmbăta pentru că nu erau maşini ca şi acum. Am găsit totuşi o maşină de gaz care ne-a dus până la Voila, iar de acolo am mai găsit o maşină de ocazie. Când am ajuns pe uliţa noastră, la poartă era lume multă. Tot drumul m-am frământat şi m-am gândit cum va arăta tatăl meu. Ultima imagine cu el era una tristă care m-a urmărit mult timp. Am intrat în curte şi l-am întâlnit pe asistentul medical Caraman, pe care-l cunoşteam. Apoi am văzut un om îmbătrânit, tuns scurt, adus de spate, slab. M-a şocat noua imagine a tatălui meu. Nu-mi venea să cred că este el. Tata era un om frumos, înalt, drept, solid. Şocul a fost atât de mare că am amuţit. Mi-au dat injecţii, dar nu mi-am revenit. Multă vreme am fost mută. Nici la şcoală în Cincu nu m-am mai dus. Tata era grav bolnav, avea TBC, reumatism şi ciroză hepatică” povestelte fiica lui Octavian Popaiov. Avea nevoie de tratamente şi de îngrijiri medicale. ,,Îmi aduc aminte că venea lumea la noi să-l vadă pe tata. Într-un timp a venit în vizită şi colegul lui, Ioan Grovu. I-a oferit tatălui meu bani ca să-l ajute. Tata a refuzat categoric, iar de atunci Grovu nici n-a mai trecut pe la tata” povesteşte Virginia, fiica fostului deţinut politic. Ioan Grovu a fost cel care i-a trădat pe partizanii din munţi, iar în urma acţiunii sale, aceştia au fost capturaţi, încarceraţi în 1955, şi executaţi la Jilava, în 1957. Virginia Popapoiv şi-a dorit să urmeze o facultate şi s-a înscris la Institutul de Fizică şi Chimie din Oradea. ,,Am dat examen, proba scrisă şi am luat medie de trecere. Am intrat la oral, dar deşi am ştiu, n-au vrut să mă noteze cu o medie de trecere. Mi-a şi spus că nu voi intra la Institut pentru că tatăl meu este deţinut politic. Era unul Săndei, secretar politic la Victoria, şi mi-a spus: nici copiii copiilor mei nu vor ocupa funcţii de conducere. Şi aşa a fost. Nici tata nu a mai fost încadrat ca învăţător în sat. Totuşi sătenii veneau la el acasă să le scrie cereri, să le facă acte şi îi servea pe toţi. Oriunde a încercat să se angajeze a fost refuzat. A reuşit să intre la Uniune, la Făgăraş, ca merceolog. N-a lucrat prea mult pentru că boala s-a agravat. Făcuse ciroză hepatică, boală care i-a adus sfârşitul mult prea devereme, în 1974” povesteşte Virginia. Octavian Popaiov a decedat în 21 mai 1974 şi a fost înmormântat în cimitirul din Sâmbăta de Sus. ,,Niciodată, tata nu mi-a povestit prin ce a trecut în închisorile comuniste. Probabil se gândea să nu mă şocheze, aşa cum am reacţionat atunci când s-a întors din închisoare. În schimb i-a povestit soţului meu, Ioan Stanimir, multele greutăţi şi chinuri prin care a trecut. Mă bucur că fiica noastră cea mică, Monica, îi urmează tatălui meu şi va fi învăţătoare pentru că urmează Liceul Pedagogic” spune Virginia Popaiov-Stanimir.

Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, l-a întâlnit pe Octavian Popaiv în lagărul de la Grindu. ,,L-am cunoscut în lagărul de la Grindu, în Delta Dunării, în anii 1961-1962. Era un discipol al lui Nicolae Pătraşcu. Rar mi-a fost dat să întâlnesc oameni cu o asemenea verticalitate morală. Înalt, brunet, avea o privire inteligentă, pătrunzătoare şi fermă. Din cauza condiţiilor mizere din detenţie s-a îmbolnăvit de lombosciatică şi de tuberculoză pulmonară. Eliberat după 7ani şi 5 luni de detenţie cruntă, grav bolnav, s-a stins la nici 50 de ani. Este înmormântat în cimitirul din Sâmbăta de Sus. În fiecare an, când trec spre Mănăstirea Constantin Brâncoveanu opresc la poarta cimitirului şi intru. Imediat pe stânga este mormântul lui. Dacă nu am o floare, mîngâi crucea şi abia apoi trec mai departe. Îi voi păstra mereu o frumoasă amintire” spune Octav Bjoza, preşedintele AFDPR.

Zece ani de muncă silnică pentru Ioan Popaiov

•   Familia Popaiov din Sâmbăta de Sus s-a pus în slujba Rezistenţei anticomuniste având totală credinţă în Dumnezeu şi în valorile naţionale. Ioan Popaiov era un ţăran harnic care a susţinut lupta tinerilor din Munţii Făgăraşului. A fost arestat de acasă din Sâmbăta de Sus, la 14 aprilie 1952 cînd avea 32 de ani, de Securitatea Braşov. Tribunalul Militar Cluj l-a condamnat la 10 ani de muncă silnică şi l-a trimis în închisorile comuniste. S-a eliberat exact după 10 ani, la 11 aprilie 1962, de la închisoarea din Codlea. A decedat la 78 de ani, în 17 ianuarie 1992, şi este înmormântat în cimitirul satului.
•  Râmboiu Septimiu a avut două condămnări şi 8 ani de închisoare. A fost încarcerat pe rând în următoarele penitenciare: Cluj (august- octombrie 1948), Piteşti (octombrie1948 – decembrie 1949), Tîrgşor (ianuarie-februarie 1950), Jilava (martie 1950 – noiembrie 1951), Colonia de muncă Bicaz (decembrie 1951 – noiembrie 1953) şi Colonia de muncă Oneşti (noiembrie 1953-aprilie 1954) de unde s-a şi eliberat. În anul 1959 a fost din nou arestat şi încarcerat în închisoarea din Gherla şi Penitenciarul din Craiova. A fost condamnat la 20 de ani muncă silnică de Tribunalul Militar Bucureşti, după un proces care s-a desfăşurat între anii 1960-1962. De acolo a fost dus la închisoarea din Jilava şi apoi la închisoarea din Aiud, de unde a fost eliberat în anul 1964 prin decretul de graţiere.
•    Victor Florea a trecut prin reeducarea de la Piteşti. A fost arestat la 6 iunie 1948, anchetat de Securitatea Cluj de un anume Stănescu, condamnat la 10 ani de temniţă grea. A trecut prin închisorile din Cluj, Piteşti, Gherla, minele de la Baia Sprie, şi în lagărul de muncă de la Periprava.. A decedat la Braşov. (Lucia BAKI)