Obadă M. Mihai, fost sergent major al Jandarmeriei din Oravița, militar la Făgăraș, la UM 04724 în 1952, a descris închisoarea din Cetatea Făgărașului. Fostul militar al unității militare din Făgăraș îl cunoscuse și pe generalul Vasile Zorzor, unul dintre fondatorii interbelici ai Jandarmeriei și un profesor strălucit. Fusese unul dintre eroii de război și creatorii României Mari în 1918. În mai 1948, a fost dat în judecată în „Grupul Martorilor” în cadrul procesului liderilor Partidului Național Țărănesc la Tribunalul Militar București și condamnat la cinci ani de închisoare pentru „conspirație pentru rebeliune”. A murit în penitenciarul din Cetatea Făgăraș, în anul 1952. Acest penitenciar a funcționat în perioada 1950-1960.
- ,,Generalul Zorzor a fost arestat, condamnat şi a murit în închisoare de deţinuţi politici de la Făgăraş. La 15 septembrie 1952 am fost încorporat militar în unitatea militară 04724 Făgăraş – în fapt şcoala militară de ofiţeri chimici, unde am stat până la 1 februarie 1953 – adică 138 de zile, când s-a constatat că nu am origine social sănătoasă, după care am fost vărsat la trupă de Brigada 73 Cavaleri de la Târgovişte. U. M. 04163, în perioada în care m-am aflat la Făgăraş, am auzit şi eu de această închisoare celebră de deţinuţi politici consideraţi periculoşi, vestită prin paza strictă, cruzimea şi sălbăticia comportamentului organelor de pază. Închisoarea de la Făgărăş auzisem că este a cincea pe ţară, după cele de la Sighet, Gherla, Piteşti şi Râmnicu Sărat. Închisoarea de la Făgăraş era împrejmuită cu ziduri groase şi înalte din bolovani de piatră din munte, o culoare înfiorătoare gris-brună, înegrită de vreme şi de patina timpului, iar la anumite distanţe, în interior, în ceardace metalice, cu ferestrui pe toate cele patru laturi, caralii, cu arme automate îndreptate cu ţeava spre interior, se vedeau deasupra zidurilor – de altfel şi acesta era unul din scopurile urmărite pentru a băga spaima şi teroarea şi în cei de afară – pregătiţi în orice moment, în pozitie de tragere. Nu ştiu de ce se exagera cu asemenea măsuri de pază pentru că înăuntru, cred că din aşa zişi deţinuţi politici, nu mai rămăsese probabil decât nişte umbre, în care sufletul mai pâlpâie ca lumina unei lămpi cu petrol care se stinge din lipsă de combustibil. Aceşti oameni care în ultimile clipe ale vieţii lor îmi îmaginez că semănau poate mai mult cu nişte stafii, prin caracterul de nezdruncinar şi demnitatea credinţei lor, atât timp cât au avut suflete nişte schelete umane, aşa simple umbre de viaţă, fără contur precis, au prezentat un pericol pentru regimul comunist. Pe nişte oameni muribunzi, epuizaţi, să-i mai ţii cu lanţuri de picioare şi la mâini, mi se pare curată nebunie“ descria fostul sergent de la Oltenița.