Foto. Domnitorii care au poposit în Cetatea Făgărașului. Cruzimile lui Vlad Țepeș

Făgărașul, Țara Făgărașului și Cetatea sunt menționate în numeroase documente, primele datând de la 1290. Istoricul A.D. Xenpol spune că la 1290 domn al Făgăraşului era Tihomir căruia i-a succedat Basarab. Prima atestare documentară a Făgăraşului este datată la 11 martie 1291 ca urmare a unui document emis de regele Ungariei. ,,Noi, Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, vă aducem la cunoştinţa tuturor cărora se cuvine că…, magistrul Ugrinus, iubitul şi credinciosul nostru, ridicîndu-se în acea adunare a noastră, a cerut să i se înapoieze şi restituie nişte moşii ale sale numite Făgăraş şi Sîmbăta, aflătoare lîngă rîul Olt, zicînd că i-au fost înstrăinate pe nedrept şi a înfăţişat actele şi privilegiile sale cu privire la aceasta…“ În anul 1324 regele Carol Robert îl numea pe Basarab ,,voievodul nostru transalpin“. Un studiu din analele franciscane ne aduce la cunoştinţă faptul că în anul 1342 aveau loc lucrări de fortificaţie la Făgăraş şi Bran sub conducerea şi finanţarea lui Ludovic I. La 20 ianuarie 1368 Vladislav (1364-1377), urmaşul lui Nicolae Alexandru emite la această dată un document în care se intitulează ,,Ladislaus, Voievoda Transalpinus et Banus de Zeverino, Dux de Fugrus“. Mircea cel Bătrîn ( 1386-1418 ) se intitulează: ,,…stăpînitor şi domn a toată Ţara Ungrovlahiei şi peste munţi, încă şi peste ţările tătărăşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg, Banatului de Severin şi de amîndouă părţile peste toată Podunavia pînă la Marea cea Mare şi cetăţii Dârstorului stăpînitor“. La data de 14 aprilie 1399 la Universitatea din Viena este menţionat un student făgărăşean. Este vorba de Johannes Luce de Fugerisch de Septemcastris, adică din Făgăraş-Transilvania. Între 1418-1420, Ducatul Făgăraşului este păstrat de Mihail, fiul lui Mircea. La data de 8 februarie 1431 Vlad Dracul se intitulează într-un document din Nurnberg ,,Val, Transalpina dominus et Terrarum de Omlasch et de Fagaras dux“. Tot aici el ratifică o serie de învoieli cu negustorii braşoveni. În anul 1456 fiul său, Vlad Ţepeş, se va intitula ,,Vlad Vodă al Ţării Româneşti şi herţeg al Făgăraşului“. În anul 1457 românii din Făgăraş opun rezistenţă armată noii stăpîniri a lui Ladislau V după cum reiese dintr-o scrisoare trimisă de acesta braşovenilor, din cauza persecuţiilor religioase şi naţionale aplicate în alte zone ale regatului maghiar. Între 1511-1518 Cetatea Făgăraşului este condusă De Paul de Thomor, castelan şi căpitan, nimeni altul decît eroul de la Mohacs care era cît pe-aci să-l învingă pe Soliman Magnificul doar cu armata Transilvaniei.

Ştefan Mailat transformă cetatea într-un castel feudal

Cetatea Făgăraşului, fortificaţia iniţială, a fost ridicată probabil în sec. XII. ,,Zidurile erau de lemn, înconjurate de un şanţ şi un val de pămînt. Pare a fi fost o cetate voievodală, dar a fost distrusă de un incendiu la mijlocul sec. al XIII-lea“ (Marius MUNTEAN, Cetăţi Transilvane). Acelaşi lucru este împărtăşit şi de profesorul făgărăşean Gheorghe Dragotă: ,,Istoria cetăţii de piatră nu începe înainte de sfîrşitul secolului XIV. Nu putem omite existenţa unei fortificaţii, nicăieri menţionată documentar, care a stat la baza construcţiei ulterioare. În secolele XII-XIII a existat, pe aproximativ aceeaşi arie ca şi cetatea de piatră, o fortificaţie voievodală din lemn, cu val de pămînt, ale cărei puţine urme se află astăzi în muzeu, şi care demonstrează vechimea organizării autohtone voievodale timpurii din acest ţinut“ ( Gheorghe DRAGOTĂ, Cetatea Făgăraşului, Muzeul Ţării Făgăraşului ,,Valeriu Literat“, 720 de ani de istorie a Făgăraşului). În anul 1310 Ladislau Apor, Principele Transilvaniei, a ridicat o nouă cetate. Între 1368-1464 cetatea şi domeniul intră în posesia domnitorilor valahi din Ţara Românească. În secolul al XV-lea Ştefan Mailat transformă cetatea într-un castel feudal.

Turcii nu au reuşit să cucerească Cetatea Făgăraşului
 

Cetatea rezistă unui asediu iniţiat de o puternică forţă combatantă otomană. ,,La 1541, turcii atacă Regatul Maghiar. Conduşi de Mustafa Paşa turcii asediază cetatea şi, printr-un şiretlic îl prind pe Mailat. O oştire de 50.000 de oameni nu reuşeşte însă a intra în cetate. Închis la Stambul, la Yedicule, Mailat moare după vreo 10 ani în temniţă“ (Marius MUNTEAN, Cetăţi…)

Petreceri udate cu vin din belşug
 

În jurul castelului, nobilimea făgărăşeană se respecta şi trăia pe picior mare. Aceşti nobili ştiau să petreacă pentru că de patru ori pe an ei încingeau nişte chefuri de pomină la care se tăiau cîte cincizeci de purcei. Nici Doamna Stanca, nefericita soţie a lui Mihai Viteazul, nu s-a ţinut departe de această protipendadă făgărăşeană în timp ce soţul ei i-a oferit drept domeniu cetatea şi împrejurările. Ea organiza în Cetatea Făgăraşului cele mai frumoase serate muzicale la care participau toate augustele soţii ale nobililor făgărăşeni.

Făgăraşul-centru politic
 

 ,,În vremea Annei Bornemisza (soţia principelui Mihail Apaffy I ) la Făgăraş au fost primite peste 50 de solii străine. Cele mai numeroase au fost din Moldova şi Ţara Românească, astfel că Făgăraşul s-a impus ca un important centru al legăturilor dintre cele trei ţări române“ ( Cetatea Principeselor, Florentin OLTEANU, Ana MAGO, Lucreţia OLTEANU,   Muzeul….) Bineînţeles că toate aceste tratate au fost ratificate în incinta Cetăţii Făgăraşului. La data de 25 mai 1685 Dieta ratifica aici Confederaţia cu Ţara Românească. Tot la noi au ajuns şi soliile Înaltei Porţi-cele ale Sultanului şi ale Marelui Vizir; ale Vizirului din Buda, ale Paşei din Oradea şi ale Paşei din Timişoara. Nu au lipsit nici delegaţiile tătarilor la Făgăraş. Chiar şi Ioan Sobieski, eliberatorul Vienei, şi-a trimis aici mesajele. Un alt eveniment foarte important s-a petrecut în anul 1675, la data de 28 aprilie. La noi în cetate s-a semnat un tratat de alianţă între Franţa şi Transilvania. Se stipula un ajutor din partea Franţei împotriva Austriei.

Istoria Făgăraşului în documentele vremii
Istoricii romantici ca Nicolae Iorga, iar apoi urmaşii lor au susţnut cã românii din perioada medievalã au avut tot timpul o constiință natională puternică și că erau relativ independenți față de stăpînii vremii. A existat însă un teritoriu românesc, Țara Făgașului, în care românii chiar pot dovedi prin documente că erau respectați și temuți. Stau mărturie cîteva mii de documente medievale ce au ca subiect Țara Făgărașului, dar care se regăsesc, astãzi, în colecții private sau în arhivele de la Budapesta, Viena sau București. Aceste surse păstrate realizează un portret inedit al românilor din Țara Făgărașului care în perioada medievală primeau scutiri de taxe, aveau drepturi speciale, se războiau cu sașii și nu ezitau să își facă singuri dreptate. În perioada medievală numai la Făgăraș se emiteau anual cîteva sute de documente. Cel mai vechi sigiliu al Făgărașului, din 1413, s-a găsit în arhivele de la Budapesta, iar la Viena sînt documente scrise în timpul regimentului austriac care atestă faptul că în Cetate a fost garnizoană. Din alte documente care se găsesc la Brașov, Sibiu, București, Cluj, Alba Iulia aflăm că pe la 1600, un călău extrem de apreciat a fost în Cetatea Făgărașului şi a decapitat, în a doua jumătate a sec. XVI-lea, chiar în Cetate, o femeie din Sighișoara pentru că și-a înșelat bărbatul cu doi militari. Alte documente arată că unii chiaburi stăpîneau jumătate de munte. Nunta Margaretei Mailat, fiica lui Ștefan Mailat, cu Andrei Bathori care era programată în Cetate, la 1551, a fost consemnată şi ea în documentele vremii, dar din păcate a fost amînată exact în ziua ceremoniei cînd a sosit vestea de la Constantinopol că Ștefan Mailat a murit în închisoare. Sub stăpînirea regilor si principilor maghiari făgărășenii erau trimiși în solii mai secrete, fãceau parte din garda principesei, păzeau Cetatea, aducînd servicii regalității pentru care erau răsplătiți. În Țara Făgărașului se aplicau principiile nobiliare sau ale cavalerismului, iar făgărăşenii primeau recompensã părti de sate, domenii sau chiar facilități fiscale pentru ei și urmașii urmașilor lor. Cetatea Făgărașului avea o capacitate militară similară cu cea de la Oradea. În secolul XVI atelierul de tunuri a fost mutat la Alba Iulia. Cetatea mai dispunea pe laturile de Nord şi de Sud și în lac de o casă de pulbere pentru a evita incidentele întrucît la Oradea a avut loc un asemenea dezastru. Casa de pulbere din lac era construită pe niște piloni de lemn. Tot pe lac se afla și un chioșc de ,,facere a dreptății“, era un stîlp pentru suplicii doar pentru personalul indisciplinat al cetății. În cetate erau puși în arest doar cei care făceau parte din personalul cetății și aveau o conduită neregulamentară. În acest sens există instrucțiuni clare date de către prințese și acestea erau foarte aspre. Soldatul care era prins beat era închis și pedepsit. Pe platforma superioară a Bastionului de N-V, construit pe principul italian ,,cu urechi“,  în evul mediu, erau amplasate tunurile, care  aveau rolul de a ţine duşmanii la distanţă, având o rază mare de acţiune, iar cele din cazemată aveau ca funcţie împiedicarea inamicilor să asalteze zidurile.

Amalgamul perfect

 Latura de Sud a castelului  este locul unde se vede distinct modul în care a evoluat complexul fortificat al Făgăraşului. La prima vedere, ferestrele nu au o logică precisă, în zid sunt rămăşiţe de coloane ce au rol artistic, în contradicţie cu gurile de tragere din zid. Anomaliile arhitecturale vin din faptul că iniţial fortificaţia de la Făgăraş a avut doar patru ziduri şi de-a lungul timpului, acestea s-au dublat, creîndu-se spaţii de locuit. Ulterior, s-a construit şi o fortificaţie exterioară, prima incintă devenită un castel locuibil, iar a doua având funcţie de apărare. Valoarea monumentului vine tocmai din faptul că stăpânitorii au construit peste ce exista deja, creându-se un amalgam unic de stiluri şi funcţionalităţi, care însă sunt într-o armonie perfectă.

Cetatea cu patru bastioane ,,italiene“

Bastioanele de apărare, turnurile şi fortificaţile exterioare ale castelului  au fost ridicate din necesitatea stăpânilor cetăţii de a avea o fortificaţie putenică, capabilă să reziste asediilor, construită şi îmbunătăţită ulterior pentru a fi în pas cu dezvoltarea armamentului şi a tehnicilor asediatorilor. Faptul că la Făgăraş s-au aplicat şi s-au păstrat dovezile acestei evoluţii, face fortificaţia exterioară drept una foarte valoroasă pentru cei pasionaţi de tehnica militară a epocii medievale. Pe aceste fortificaţii s-au aflat de-a lungul timpului arme de foc cu scop defensiv care proveneau din cele mai bune ateliere ale vremii. Conform inventarelor, unele arme au fost aduse direct de pe câmpurile de luptă ale epocii şi au participat la bătălii celebre precum cea de la Călugăreni, spre exemplu.  Fortificaţia Cetăţii Făgăraşul poate fi încadrată, în linii mari, în sistemul italian nou, datorită formei şi structurii incintei şi bastioanelor sale. Planimetria acestora este astfel trasată încât bastioanele apropiate să-şi asigure reciproc flancarea faţadelor şi totodată să flancheze şi porţiunea de incintă dintre ele. Dacă până în secolul XVI se poate presupune că apărarea cetăţii era orientată spre vest, datorită structurii mai întâi a celor două turnuri de artilerie de pe această latură (Turnul Roşu şi Turnul Negru), după sfârşitul secolului XVI apărarea cetăţii pare să se orienteze spre sud-est, întrucât în acest colţ a fost construit primul bastion (Bastionul Bathory) pe care s-a montat şi toba de alarmare. Cauza acestei schimbări rămâne însă necunoscută. Una dintre cele mai potrivite catalogări ale Făgăraşului este aceea de castel-întărit, asemănător din punct de vedere funcţional (nu şi arhitectonic) cu Deva sau Bran. Cetatea Făgăraşul este o îmbinare de castel, construcţie cu rol locativ în care predomină asigurarea confortului şi cetate, construcţie cu un rol preponderent militar. Pe parcursul secolului XVI datorită iminenţei atacurilor otomane şi a creşterii pretenţilor de confort a marii nobilimi, cetăţile din Transilvania cunosc o nouă etapă de dezvoltare. În cazul Făgăraşului, datorită posibilităţilor materiale insuficiente pentru un nou castel şi a necesităţii prevalenţei militare, se optează pentru separarea funcţiei militare (cetatea sau noua incintă bastionară) de cea rezidenţială (castelul sau vechea cetate care este supraînălţată dominând vertical ansamblul).

Fortificaţiile militare în Evul Mediu

Evoluţia arhitecturii militare a fost strâns legată de evoluţia armelor de atac şi în mod special de răspândirea armelor de foc, căci începând cu ultimul sfert al secoului XV, când apar tunurile de asediu, cursul de dezvoltare al arhitecturii militare capătă noi direcţii. Spre diferenţă pe perioada anterioară când se construiau ziduri cât mai înalte, după jumătatea secolului XVI noile metode de fortificare prevăd ziduri relativ scunde însă flancate de artileria de apărare şi un şanţ cât mai larg, eventual completat cu alte lucrări exterioare ce au rolul de a ţine inamicul cât mai departe de ziduri. Printre primele amenajări de apărare împotriva armelor de foc sunt rondelele: turnuri scunde prevăzute cu platforme pentru artilerie, ce asigură flancarea orizontală, în special prin intermediul armelor de foc uşoare. Flancarea rondelelor este însă deficitară datorită existenţei numeroaselor puncte moarte. Următoarea etapă aparţine aşa-numitului sistem ,,italian vechi“ şi este caracterizată de bastioane scunde, din cărămidă, umplute cu pământ, denumite şi ,,bastioane pană“ datorită unghiului foarte ascuţit dintre cele două faţade. Giovanni Castaldo ce conduce principatul în numele lui Ferdinand de Habsburg introduce în Transilvania, în a doua jumătate a secolului XVI, sistemul ,,italian nou“, ce va cunoaşte forma clasică la Oradea. Noul sistem, o perfecţionare a celui vechi, are bastioane din cărămidă, largi şi scunde, sub formă de pică (inimă), ale căror faţade formează unghi obtuz şi sunt prevăzute cu prelungiri din zidărie, denumite ,,urechi“ cu rolul de a proteja artileria de flancare. Cetatea Făgăraşului are un bastion tip Pană situat în colţul de nord-est şi 3 bastioane cu urechi. Tunurile de apărare sunt dispuse pe două nivele: pe platforma bastionului şi în cazematele existente în interiorul acestuia. Sistemul bastionar cunoaşte superlativul în cadrul citadelelor de tip ,,vauban“, a căror denumire provine de la mareşalul şi inginerul militar francez Sebestien Le Prestre De Vauban (1633-1707). Acest sistem se răspândeşte în Transilvania în secolul XVIII, cunoscând varianta reprezentativă la Alba-Iulia şi este caracterizat de un ansamblu complex de amenajări defensive: bastioane, şanţuri, foarfeci, cavaliere, raveline etc., care au rolul de a elimina toate unghiurile şi punctele moarte.

Tunurile lui Mihai Viteazu au apărat Cetatea Făgăraşului

Deosebit de important pentru aprecierea valorii defensive a unei fortificaţii este cantitatea şi calitatea armelor sale şi în mod special a armelor de foc. În cazul Făgăraşului se cunoaşte destul de bine situaţia armamentului graţie inventarelor din secolul XVII şi mai ales a celor ce vizează exclusiv armele şi muniţia. În a doua jumătate a secolului XVII cele aflate în poziţie de tragere sunt aşezate astfel: 6-7 pe platforma fiecărui bastion, 2 în cazemate, câte 2-3 la nivelurile superioare ale turnurilor Roşu, Temniţei şi Thomory şi 1-2 în ,,casele părcălabilor“. Calibrele acestora (în cazul de faţă greutatea încărcăturii) sunt cuprinse între 1-30 funţi (livre), majoritatea fiind însă de 10-15 funţi, iar greutatea lor proprie e cuprinsă între 3-50 de măji. Trebuie precizat că un funt era echivalentul a 2 kg, iar o majă era echivalentul a 200 kg. La acestea se adaugă şi armele cu ţevi multiple a căror funcţie se prezintă astfel: 4 în 1637, 3 în 1656 şi câte 2 după 1665. Urmărind evoluţia artileriei din cetate, se constată două tendinţe: pe de o parte, sporirea numărului de piese, ca urmare a asediilor otomane din 1658 şi 1661, cifra acestora ajungând la aproape 50 şi pe de altă parte, scoaterea treptată de pe poziţii a pieselor de mare calibru şi a celor cu ţevi multiple, mai greu de manevrat. În inventarul din 1632 se menţionează blazoanele aplicate pe unele tunuri sau denumirile ce le poartă aceste piese (nume de peşti sau păsări în cazul tunurilor de mici dimensiuni sau nume de animale de pradă în cazul tunurilor grele). Aceste elemente indică provenineţa pieselor: un tun cu blazonul lui Ştefan Mailath, două cu blazonul lui Ferdinand de Habsburg (deci tot din epoca lui Mailath), unul cu blazonul lui Gaspar Bekes, unul cu blazonul lui Balthazar Bathory, două cu blazonul lui Mihai Viteazul, unul cu blazonul lui Rudolf de Habsburg şi altul cu stema Sibiului. O parte din artilerie este posibil să se fi fabricat chiar în Cetatea Făgraşului dacă ţinem cont de faptul în anul 1567 este menţionată şi o turnătorie de tunuri înfiinţată se pare de Ştefan Mailat.

Începutul domniei şi pustiirea Ţãrii Fãgãraşului
 

Vlad Ţepeş ocupã tronul Ţãrii Româneşti în anul 1456 cu ajutor unguresc. Datoritã faptului cã saşii adãposteau pe unii dintre pretendenţii la tronul Ţãrii Româneşti-Vlad Cãlugãrul este adãpostit în Ţara Amlaşului în timp ce un alt pretendent, Basarab voievod se afla la Sighişoara-Vlad Ţepeş va începe o politicã durã de represalii împotriva acestora. Patruzeci şi unu de negustori saşi aflaţi în Ţara Româneascã sînt traşi în ţeapã iar alţi trei sute care erau spioni au fost arşi de vii. Este atacat Sibiul -sînt prãdate Noul Sãsesc, Hosmanul şi Bendorful; suburbiile Braşovului şi Biserica Bartolomeu sînt arse. Dan, unul dintre pretendenţii la tron, trece cu un corp de oaste peste munţi avînd sprijinul braşovenilor dar este învins în luptã. Aceste lucruri se întîmplau în anul 1460. Dupã ce Dan este învins el cade prizonier. Are însã loc un alt episod care stîrneşte hazul în ciuda unei crime abominabile. Vlad Ţepeş, plin de sarcasm, porunceşte sã i se facã groapa lui Dan şi aduce cîţiva popi sã-i facã slujba înmormîntãrii întreagã de viu dupã care îi taie capul.Vlad nu uitã cã Dan a venit cu ajutoare din Fãgãraş şi Amlaş şi trimite împotriva acestor ţinuturi o oaste care le jefuieşte. Şercaia şi Mica sînt nimicite în întregime. Braşovenilor le scrie însã sã stea liniştiţi cã nu are nimic personal cu ei, socoteala lui a fost doar cu Fãgãraşul-,,posesia noastrã“ dupã cum spunea domnitorul.

Vlad Dracul, tatãl lui Vlad Ţepeş
Vlad Dracul, unul dintre fiii lui Mircea cel Bãtrîn a fost tatãl lui Vlad Ţepeş. Marele personaj de talie europeanã, învingãtorul turcilor la Rovine, este astfel bunicul lui Vlad Ţepeş. Conform datelor furnizate de Constantin Giurescu, Vlad Dracul a ocupat tronul Ţãrii Româneşti la începutul anului 1437. Povestea sa este una interesantã. La 8 februarie 1431 el se gãseşte la Nurnberg lîngã Sigismund, protectorul sãu intitulîndu-se într-un document din acea zi scris în latinã: ,,Io, Vlad, cu mila lui Dumnezeu, domn al Valahiei Transalpine şi duce al Amlaşului şi Fãgãraşului“. Sigismund îi recunoaşte aceastã calitate şi îi dã însemnele într-un grad înalt, ale Ordinului Dragonului. Se pare cã de la acest ordin vine şi porecla de Vlad Dracul.

Portretul fãcut de saşi
Vlad Ţepeş a dus o campanie de pedepsire împotriva saşilor şi cu acest prilej localitatea Şercaia din Ţara Fãgãraşului este fãcutã una cu pãmîntul. Saşii, care au suferit foarte mult de pe urma lui Vlad Ţepeş, s-au rãzbunat publicînd şi tipãrind în nemţeşte o broşurã intitulatã ,,Cruzimile lui Dracul Vodã“ care va face înconjurul Europei. Tot în aceastã carte este descris un capitol amuzant din timpul domniei lui Ţepeş- o adevãratã comedie macabrã: o solie turceascã ajunge în faţa lui Ţepeş şi refuzã sã-şi scoatã turbanele din cap în faţa lui considerîndu-l inferior. Domnitorul valah le porunceşte soldaţilor sã le ţintuiascã cu piroane în cap turbanele turcilor. O altã nuvelã se referã la un servitor care strîmba din nas pentru cã domnitorul l-a pus sã slujeascã sub ţepele în care erau înfipte cadavrele condamnaţilor. Ţepeş porunceşte atunci ca servitorul sã fie pus într-o ţeapã mai înaltã ca sã nu ajungã la el mirosul. Trebuie sã recunoaştem cã Vlad Ţepeş a fost un personaj cu un simţ al umorului aparte. Existã şi o ecranizare româneascã a vieţii lui Vlad Ţepeş dar filmul poartã amprenta paradei comuniste astfel încît realitatea istoricã este deformatã.