Sunt 7 ani de când ne privește de Sus. Astăzi îl pomenim pe domnul Nicolae Pucărea printr-o slujbă religioasă la mormânt. Scriam la 26 septembrie 2015 când am aflat trista veste că Nicolae Purcărea a plecat dintre noi. Am recitit atunci ,,Urla haita…”. Cât a indurat Doamne! Piteşti, Aiud, Poarta Albă, Valea Neagra, Craiova, Gherla, Codlea, Culmea, Periprava, Galaţi, Jilava…20 de ani de chinuri! Si lista celor care au suferit calvarul e lungă. Îmi oferise volumul după lansare şi scrisese pe el ,,Cu mult drag”. Si mai scrisese ceva deosebit: ,,Sa nu mă judecaţi dacă nu mă cunoaşteţi”. Cât adevăr! L-am cunoscut pe domnul Nicolae Purcarea de la Ion Gavrilă Ogoranu. Apoi, cu prima ocazie domnul Gavrilă Ogoranu m-a dus de mână la dânsul, în Scheii Braşovului. Aş fi stat ore în şir să-i ascult, să-i privesc şi să iau aminte asupra celor ce vorbeau. Oameni de o modestie dusă la extrem, blânzi, cu vorba domoală şi plină de învăţăminte. Imi răspundeau la orice intrebare, cu multa răbdare. Mi-au vorbit de calvarul acelor ani ieşiti din tiparul logic şi normal al unui popor credincios. Mi-au rămas adânc întipărite în memorie toate cele rostite de ei, iar imaginea lor stând la masa de sub scara sculptată nu mă va părăsi curând. Îmi este dor de ei. Le voi apăra memoria indiferent ce curs va lua cotidianul. Spun cu convingere că sunt norocoasă că i-am cunoscut şi că şi-au făcut timp şi pentru mine. Şi asta pentru că atunci când eu i-am cunoscut timpul era scurt, poate mult prea scurt. Pentru mine şi nu pentru ei. Vreau să mai adaug în lista de înţelepciune pe domnul dr. Teofil Mija de la Brasov, pe domnul prof. univ Ioan Halmaghi de la Sibiu, pe domnul prof. Iulian Constantin.
Nicolae Purcărea a rezistat „Fenomenului Piteşti“
Nicolae Purcărea a fost coborât în infern, în mijlocul reeducării prin tortură de la Piteşti. Şi-a păstrat demnitatea şi a reuşit să supravieţuiască fără să-şi vândă omenia în faţa celui mai cumplit torţionar dintre deţinuţii politic ai României comuniste, Eugen Ţurcanu. Nicolae Purcărea a rezistat „Fenomenului Piteşti“. Fostul deţinut politic a trecut prin şase arestări şi 16 ani în cele mai înfiorătoare închisori comuniste: Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud. La începutul lui aprilie 1951 a fost depus la închisoarea Piteşti. Aici, persoanele care erau membri ai Mişcării Legionare erau numiţi ,,mistici”. Nicolae Purcărea şi ceilalţi deţinuţi au fost aliniaţi. În faţă aveau un falus uriaş, făcut din pâine şi săpun. În linguriţa pe care-o ţine în mână un fost student la Teologie sunt murdării omeneşti strânse din tinetă. „Misticii“ sunt puşi să hulească vorbe josnice în loc de Prohod, să se târască în genunchi, să sărute statuia blestemată şi să necinstească Sfânta Taină a Împărtăşaniei cu linguriţa studentului. Era o altă săptămână a patimilor la închisoarea din Piteşti. Pentru Nicolae Pucărea nu rănile fizice dureau cel mai rău, ci cele sufleteşti care se rupeau în teascul blasfemiei.
- ,,Am fost o excepţie, în sensul că m-au băgat cu capul în hârdăul cu murdărie până eram gata să mă sufoc. Când m-au scos, m-am scuturat şi i-am stropit. Iar m-au bătut. Atunci am simţit că se rupe ceva în mine. A fost momentul când n-am mai ştiut de mine. Adică înnebunisem puţin. Atât mă bătuseră că înnebunisem” relata Nicoale Purcărea. Fostul deţinut politic îi privea în ochi şi nu vedea nimic. I-a iertat. Pe toţi. „Dar urma a rămas. De asta nu pot să scap. Nu pot să uit. E lucru greu. Baţi cuiul în lemn, îl scoţi afară, dar urma rămâne.“ explica Nicolae Purcărea.
- ,,Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mîncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întîmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mîncare mai bună. În Vinerea Mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau altfel niciodată. Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. În închisoare, trăiam cu gîndul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam. Nu aveam voie să cîntăm ,,Hristos a Înviat!”, dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cîntam pentru că nu ne puteau opri să cîntăm”.
- ,,Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă Înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strîmt al lagărului. Îţi dădea aripi, te transfigura. La Piteşti, a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvîrşit atîtea blasfemii, încît parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu. În loc de cîntecele bisericeşti, trebuia să cînţi cîntece în care era batjocorit Mîntuitorul. Au făcut însă şi alte lucruri strigătoare la cer. S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. Toată Săptămîna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întîi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Acolo, era un cazan în care iadul era prins pînă în străfundurile lui. Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gîndurile. Şi nu ne puteau controla cînd făceam crucea cu limba. În ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă, de Hristos, ăsta era scopul reeducării. Cînd erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe. Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri”. (Lucia BAKI)