18/19 iunie 1951, trei judeţe ale României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane; destinaţia – câmpia stearpă a Bărăganului. Acestea sînt coordonatele celei mai cumplite pribegii a satului românesc.Teribila noapte de Rusalii, denumită ,,Rusaliile negre” a fost trăită de românii condamnaţi la inexistenţă şi la o exterminare programată. Au fost duşi, din Banatul lor de acasă, în câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic, în satele fără nume din deşertul Bărăganului. Erau copii care nu ştiau că sunt duşmani ai poporului deşi regimul aşa i-a catalogat. În Bărăgan a fost închisoare în aer liber, o viaţă prea dură şi grea, o umilinţă fără margini. Într-un an şi jumătate, era deja finalizat „recensământul“ fermierilor, proprietarilor de pămînt, industriaşilor, hangiilor, refugiaţilor basarabeni sau aromâni, foştilor membri în forţele armate germane, cetăţenilor străini, simpatizanţilor lui Tito, cadrelor militare, oficialităţilor demise sau contra-revoluţionarilor care puteau pune în pericol socialismul românesc. La 26 octombrie 1950, prin HCM 1154/1950, era aprobat planul de deportare sau internare în domiciliu obligatoriu a tuturor acestor „elemente duşmănoase cu factor ridicat de risc“. Totul, pentru „curăţarea“ zonei de influenţă cu Iugoslavia titoistă. Au coordonat acţiunea Alexandru Drăghici (ministru adjunct la Interne), Marin Jianu (ministru adjunct la Interne), Mihail Burcă (general-maior la Interne), Pavel Cristescu (general-locotenent de poliţie) şi Vladimir Mazuru (general-maior de securitate). 258 de localităţi din apropierea frontierei cu „imperialismul“, 12.791 de familii, 40.230 de persoane au căzut pradă celei mai dureroase zile a satului şi au fost trimise să trăiască acolo unde nu se poate trăi. În câmpul gol, în deşert, căci Bărăganul a fost dintotdeauna deşertul României.
Soldaţii au urmărit convoaiele
Strămutarea s-a petrecut în puterea nopţii, în a doua zi de Rusalii, peste 10.000 de militari conduşi de generalii Mihail Burcă şi Eremia Popescu au bătut la uşi şi au ordonat îmbarcarea. S-au grăbit oamenii să-şi strângă cele câteva lucruri câştigate şi muncite într-o viaţă. Erau de-a valma căruţele pline cu saci, covoare, saci cu cereale, mobilă, păsări, copii, bătrîni. Convoaiele erau însoţite de soldaţi care ţipau în continuu. Au fost debarcaţi în Bărăgan, în cîmpul în care s-a bătut un ţăruş. Nu erau hotare, nu erau case, doar cîmp deschis şi şobolani. Acolo oamenii s-au îmbolnăvit de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă. Vara căldura şi arşiţa mistuiau totul, iar iarna crivăţul forma mormane de zăpadă. Deportarea a durat până în 1955-1956, când – în contextul destinderii impuse Moscovei de occidentali prin Convenţia de la Geneva – unei mari părţi a deportaţilor li s-au ridicat restricţiile de deplasare. Bănăţenii şi mehedinţenii s-au întors în satele lor, dar şi-au găsit casele ocupate şi averile confiscate, aşa că au trebuit să ia, încă o dată, viaţa de la capăt.
Bilanţul deportărilor: 1.731 de morţi, dintre care 175 de copii
Peste 40.000 de români din Banat şi Mehedinţi au fost deportaţi în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951. După o perioadă de provizorat şi denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care le-au format deportaţii în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti. În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964, după graţierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel, urmele au fost şterse. Deportarea din 1951 a fost a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. O statistică a categoriilor de persoane care au fost deportae arată în felul următor:
– 19.034 chiaburi şi cârciumari
– 8.447 basarabeni
– 3.557 macedonieni
– 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului
-1.330 cetăţeni străini
– 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate
– 1.054 titoişti
– 731 duşmani ai regimului socialist
– 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră
– 367 persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă
– 341 criminali deţinuţi
– 257 germani
– 162 foşti moşieri şi industriaşi
Mărturii din Infernul Bărăganului
Filiala AFDPR Caraş-Severin comemorează în fiecare an ,,Rusaliile negre”, data la care 40.000 de români au fost deportaţi din Banat în Bărăgan. Mihai Crivacucea este vicepreşedintele filialei. De fiecare dată, povesteşte înlăcrimat de teroarea din noaptea de Rusalii a anului 1951.
- ,,Sunt din comuna Naideş, de pe malul Nerei. În acea noapte ne-au scos din case. Securitatea ne-a forţat să ne părăsim satul. Eu eram copil de numai 4 ani. Eram dezbrăcat, aveam doar o cămaşă, şi am fost forţat să urc în căruţa cu care părinţii părăseau în grabă gospodăria. O vecină mi-a dat o izmană a copilului ei văzând cum eram obligaţi să plecăm din casă. În gara Răcăjdia ne aştepta un ,,bou-vagon”. Am luat cu noi o vacă, un cal şi o căruţă. Părinţii mei, bunicii şi doi copii plecam în necunoscut. Din satul nostru au fost 24 de familii care au fost dislocate. Erau familiile care aveau pământ, chiaburii, care-i deranjau pe comunişti. Am făcut pe drum 3 săptămâni. Ne-au debarcat în gara Mărculeşti, în Bărăgan. Un câmp deschis, iar un ţăruş ne indica locul în care trebuia să locuim. Nu pot să uit cum părinţii şi bunica au început să sape o groapă pe care au acoperit-o cu paie. Era casa noastră, unde stam 6 persoane. Aşa am stat până în toamnă, în bârlogul de sub pământ. Părinţii au ridicat apoi o căsuţă din chirpici şi au acoperit-o cu stuf. Nu aveam apă, nu avream străzi, nimic. Odată pe zi venea o cisternă cu apă la care se făceau cozi mari. Aşa am stat 5 ani şi jumătate. Odată a venit în vizită bunica din partea mamei. A luat-o pe sora mea de 10 ani s-o ducă acasă. Au aflat comuniştii şi au adus-o înapoi din post în post. A fost foarte greu pentru toţi, nu aveam nimic. Părinţii mergeau la muncă la o fermă să cîştige câte ceva. Iernile erau foarte grele, cu vânt şi zăpezi. În 1956 am avut voie să ne întoarcem acasă. Am găsit o casă dărâmată în care nu puteam locui. Ne-a primit bunicul din partea tatălui şi am locuit cu el. Dar după 5 luni, tata a fost arestat pentru că a vrut să are pământul. I s-a spus spărgător de colectiv. A fost dus la Poarta Albă 7 luni după care a revenit acasă. Noi, copiii, am fost marginalizaţi la şcoală. Eu stam singur în bancă. Am reuşit să fac doar o şcoală de maiştri. Mi-am făcut o familie şi am un copil” povesteşte Mihai Crivacucea.
Cornelia Fetea, pribeag la 7 ani
Cornelia Fetea este preşedintele filialei Caraş-Severin a AFDPR şi îşi doreşte, prin tot ceea ce face, să spună tuturor ce a însemnat deportarea în Bărăgan. Cornelia Fetea avea doar șapte ani când, în noaptea de Rusalii, 18 iunie 1951, a trebuit să-și vadă bunicul cum, în genunchi și cu privirea împăienjenită de jale, și-a sărutat poarta și a predat cheia securiștilor, care veniseră să-i mâne ca pe animale, dar cu arma în coaste, pe lungul drum al pierzaniei, din Banat spre Bărăgan.
- ,,M-am născut în Nicolinț, un sat din județul Caraș-Severin, aflat în apropierea Oraviței, într-o familie de țărani de frunte, gospodari respectați și îndrăgiți în comunitate noastră bănățeană. Odată instaurată dictatura comunistă, copilăria mea a fost marcată de mai multe evenimente tragice, care mi-au deturnat întreaga viață. În 1948, când aveam doar patru ani, tatăl meu a fost arestat de Securitate, dus cu duba neagră și azvârlit în temnițele bolșevice, pentru că i-a ajutat cu haine și alimente pe partizanii din munți. Când, în sfârșit, s-a reîntors acasă, în 1951, familia mea a fost lovită de o nouă năpastă de proporții, pusă la cale de totalitarismul roșu: deportarea. Strămutarea noastră s-a efectuat cu arma în coaste, și a fost demarată pe 18 iulie, dis-de-dimineață, chiar în a doua zi de Rusalii. Înainte de ivirea soarelui, casa ne-a fost împresurată de numeroși soldaţi, iar securiștii au dat buzna în ogradă. Eu și sora mea Doina – aveam doar 7 ani, iar ea împlinise 9 – am izbucnit în lacrimi, îngrozite de vacarmul și de forfota din curte.Unul dintre securiști ne-a înștiințat, în câteva cuvinte aruncate pe un ton răstit, că avem la dispoziție doar două ore pentru a ne face ,,bagajele”, deoarece, urma să fim ,,duși în altă parte”. Ne-au permis să luăm o vacă, iar tatălui meu, i s-a dat voie să ia trei cai frumoși, pe care obișnuiam să-i folosim la muncile câmpului. La plecare, am fost nevoiți să predăm cheia securiștilor. La marginea satului se mai aflau o puzderie de căruţe pline cu țărani din satul nostru. În gara Răcășdia am urcat în trenul groazei. Am fost ,,debarcați” în mijlocul unui cîmp arid și dezolant, în plină stepă a Bărăganului, la kilometri de orice altă localitate. Acolo trebuia să construim un nou sătuc, numit Roseții Noi, și să participăm la muncile câmpului, dar și la tăiat de stuf, în bălțile de dincolo de brațul Borcea, unde se ajungea cu bacul, în niște condiții subumane. Ne aflam sub razele nemiloase ale soarelui de Bărăgan, fără apă potabilă și lipsiți de orice fel de umbră. Foarte mulți deportați s-au îmbolnăvit și au murit, iar febra tifoidă și tifosul exantematic făceau ravagii, mai cu seamă printre copii. Dat fiind numărul ridicat de decese, autoritățile ne-au permis să ne ,,organizăm” un cimitir, adică, soldații azvârleau cadavrele într-o căruță, și le aruncau în gropi, ca pe niște hoituri de animale. Ne-am scobit bordeie, iar din salcâmi ni s-a permis să ne facem nişte pătuţuri. Vă mărturisesc că, marea groază a copilăriei mele era un fel de șobolan lung și dezgustător, care ieșea din solul acela galben și dădea năvală peste noi, noaptea, în bordei. Am construit apoi niște colibe pricăjite din chirpici acoperite cu stuf. Țin minte că, mama ne anunța când era Crăciunul, iar tata tăia o crenguță de salcâm, pe care bunica o împodobea cu o „beteală” confecționată din niște bucățele de bumbac, albe și galbene şi agăţau câteva nuci. Comuniștii nu ne-au confisacat doar averea și casa părintească, ei ne-au răpit copilăria. Erau acolo haite de câini turbaţi care atacau oamenii. Sora mea Doina care era bolnavă de nefrită a fost muşcată de câini. În disperare de cauză, bunicul din partea mamei s-a strecurat în lagăr și a răpit-o pe Doina, și pe încă două copile bolnave pentru a le duce la spital. Au fost reperați şi fetițele au fost cărate înapoi, în lagăr, dintr-o secție de miliție în alta, iar bietul meu bunic a fost pus în lanțuri, și azvârlit într-un arest al Securității, unde a fost bătut și interogat timp de mai multe zile. Acele suferinţe au făcut, ca peste ani, Doina să ajungă la insuficiență renală, s-a chinuit întreaga viață și a murit la vârsta de 53 de ani. În 1956 am fost eliberaţi. În casa noastră fuseseră „cazați” niște soldați şi era în paragină. Am trăit într-o sărăcie lucie. Eu și sora mea eram deja măricele, și nu aveam haine pentru școală. Când bunicii reușeau să ne cumpere o bluză sau o rochiță, le purtam întotdeauna pe rând. Hărțuielile Securității au continuat și după întoarcerea noastră din deportare. Împreună cu sora mea, am încercat să ne înscriem la un internat, în Anina, dar am fost respinse, fiind catalogate ,,năpârci”, fiindcă proveneam dintr-o familie de chiaburi, ce fusese strămutată. Doina a absolvit prima și, deoarece nu i-a fost permis să meargă la facultate, a urmat cursurile unei postliceale de farmacie. Același lucru l-am făcut și eu, după ce am încercat, în zadar, să fiu acceptată la Medicină, sau la facultatea de Litere. Într-un final, am ajuns să lucrez într-o farmacie din Oravița, unde am fost foarte apreciată. În aceeași perioadă, m-am căsătorit cu un tânăr inginer, salariat al minei de uraniu de la Ciudanovița. După un an, am avut o fetiță, Lăcrămioara, care a terminat facultatea de chimie și fizică la Iași, și este profesoară de liceu la Timișoara” îşi încheie povestea Cornelia Fetea.
,,Cum poţi pune un copil în mormînt?”
- ,,Mobilul deportărilor a fost situaţia dintre Tito şi Stalin, iar România a profitat pentru a face colectivizarea. Pe o fîşie de 20 km de pe graniţa cu Iugoslavia au fost deportaţi într-o noapte 44.000 de sârbi în Bărăgan. A fost blocată graniţa cu 10.000 de soldaţi. Bunurile rămase în Banat au fost date altora. A fost represiune şi jaf. Deportaţii au fost lăsaţi în cîmp deschis şi li s-a spus: aici este domiciliul obligatoriu”.
- ,,10.000 de copii condamnaţi pentru că au făcut marea greşeală să se nască în familii cu stare. Ştim şi nu am uitat. Cele rele nu le uiţi niciodată. Am fost duşi cu arma la spate, aruncaţi în câmp. Am suferit de sete, de foame, de frig, de cald. Oare ce au simţit părinţii noştri când copiii lor au cerut apă? Am fost întrebată cum arată un bordei în pământ. Arăta ca un mormânt. Cum poţi pune un copil în mormînt?O groapă săpată în pământ fără geam. 44.000 de oameni cu 10.000 de copii. Cum poţi uita? Au intrat peste noi să ne scoată pentru a nu ne îneca în bordei în noaptea de Rusalii. Era mai simplu să ne omoare şi să nu ne mai chinuie. Ne-am întors tot în vagon. În casa noastră a fost armata, apoi activiştii. Am primit o cameră în spate. Casa era un jaf. Apoi părinţii ne-au fost arestaţi”
Deportaţi din judeţul Braşov
Sunt multe astfel de ,,poveşti” triste, multă suferinţă. Dan Despan de la Braşov a îndurat frig şi foame la Blaj în pivniţa în care i-a găzduit un localnic după ce familiei i-a fost impus domiciliul obligatoriu. Ajunsese la inaniţie, dar regimul n-a fost impresionat de drama unui copil de român considerat bandit.
- ,,Am fost deportat la 5 mai 1952 şi am revenit acasă în 1956. Tata, Ioan Despan, era arestat încă din 1950 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. A executat 15 ani muncă silnică şi s-a eliberat prin decretul din 1964. Noi aveam casa în Scheii Braşovului. Am rămas mama, Paraschiva Despan, eu şi fratele meu Teodor (Doru), mici fiind amîndoi. În 24 de ore ni s-a impus să părăsim casa că sîntem deportaţi şi să semneze mama un document că pleacă de bună voie. Avea de ales între Blaj şi Cîmpulung, dar a ales Blajul pentru că era o localitate din Ardeal şi era un focar de cultură. Am ajuns la Blaj unde ne-a preluat Miliţia. Am stat 3 zile în casa cuiva, apoi am fost nevoiţi să găsim un adăpost. Ne-a primit un profesor de muzică Pop Octavian în pivniţa casei lui de pe strada V. Roaită. Era la subsol şi avea două geamlîâcuri. Nu aveam nicio sursă de existenţă pentru că mama nu avea servici acolo. O întrebam pe mama ce mîncăm azi? Lăsaţi că mîncăm mîine, copii. Cam aşa treceau zilele noastre. Stam mai mult pe stradă, la lumină, întrucît locuiam în întuneric, sub pămînt. Eu ajunsesem la inaniţie. M-a dus la medic şi trebuia să-mi facă radiografie la plămîni fiind suspect de TBC. Pentru a plăti analizeze şi tratamentul cu penicilină, mama şi-a vîndut verigheta că altefl mă pierdea. Eram verificaţi permanent. Miliţienii veneau noaptea la 5-6 zile să ne verifice. Eram terorizaţi. Blajul aparţinea de regiunea Braşov, raionul Târnăveni, iar odată pe lună mama mergea la Tîrnăveni pentru verificare. Pentru a mînca mergeam pe cîmp şi luam ce găseam, iar seara ne duceam la piaţă şi luam produsele ce rămîneau nevîndute peste zi, aşa cum erau. Lemne nu aveam să încălzim pivniţa şi făceam focul cu coceni de porumb (n.r. tulpina porumbului). Vara lucram la IAS, la roşii. Îmi era atît de dor de Braşov şi faptul că nu aveam voie să părăsim Blajul mă durea enorm. Mergeam la pod şi urmăream trenurile care plecau spre Braşov. Poate era nostalgia locului. Mama lucra la serele CFR şi muncea mult. Mergeam şi eu cu ea să o ajut în fiecare dimineaţă cînd trebuia să ude toate florile din gară .Ne-a înscris mama la şcoală, dar ne-au dat afară pentru că nu aveam origini ,,sănătoase”. Am urmat pînă la urmă şcoala de stat, iar cînd am terminat 7 clase s-a ridicat ordinul de deportare. Cînd am revenit acasă, după atîţia ani, n-am putut intra în casa noastră pentru că era ocupată de securişti. Am stat la rude şi ulterior ne-am mutat acasă. Pentru a mă înscrie în clasa a VIII-a am dat examen. Trebuia să prezint un dosar complet cu acte printre care şi apartenenţa părinţilor mei. N-am fost primit la liceu. M-am angajat şi m-am înscris la seral. Lucram salahor la TRCL. Îmi aduc aminte de un profesor Mărculescu Stelian care la ore îmi zicea: ridică-te în picioare, banditule! Tatăl tău ese vînzător de ţară. Ar trebui să-l scoatem în pumni din clasă. La mine nu treci bac-ul”. Atunci m-am transferat la alt liceu şi am luat bac-ul. N-am înţeles niciodată înverşunarea acelui profesor. Tata s-a întors acasă de la Gherla în 1964. A fost o viaţă chinuită, o copilărie chinuită. Şi pentru ce? ” a povestit Dan Despan.
,,D.O.”, stigmatul care i-a urmărit
- ,,Era 5 mai 1952. Ne-au îmbarcat în vagoane de marfă şi ne-au dus departe de casă. Ne-au anunţat că trebuie să plecăm şi ne-au dat termen 24 de ore să eliberăm casa. Din Zărneşti, oraşul meu, am fost peste 60 de familii care au fost deportate. Erau familii înstărite şi care manifestau antipatie faţă de regim. La Zărneşti predominau ţărăniştii şi liberalii, iar comuniştilor nu le conveneau mai ales că în munţi activau partizanii. Veneau maşini pline cu militari şi înconjurau munţii pentru a-şi prinde pe luptătorii anticomunişti. Părinţii au fost chemaţi la Miliţie pentru a alege unde să plece. Au ales Târnăveni. Un convoi întreg de vagoane pline cu copii şi părinţii şi bunicii lor au luat drumul pribegiei. Nu ştiam unde mergen şi ce vom găsi acolo. Convoiul l-au oprit în triaj unde am rămas 24 de ore. Tata era comerciant la Zărneşti, eram o familie înstărită, aveam măcelărie, atelier de mezeluri, restaurant. Începînd cu 1947 le-au lichidat şi le-au trecut la ORACA. Au făcut percheziţii mereu acasă la noi pentru că fratele meu era fugar. Timp de 7 ani Ştefan a fost fugit şi a fost condamnat în contumacie la 3 ani de închisoare. A fost teroare pentru noi toţi. La 8 mai 1952 eram în gara Târnăveni. Ne-au debarcat din vagoane şi ne-au dat drumul. Noroc că ne-a aşteptat un prieten în gară. Adămuş ne-a dat o cameră unde să stăm toţi, 2 părinţi şi 4 copii. Ne-am dus cu noi strictul necesar, cît am putut lua la repezeală în vagon. În acea cameră am stat ani de zile. Nu aveam venituri şi ne-a fost foarte greu. Tata a început să lucreze la scos de sfeclă dar abia din toamnă. După o vreme sora mea a fost angajată la trust, iar după alte 6 luni şi eu am fost angajată. Oamenii ne priveau cu milă. Nu aveam din ce trăi, trăian într-o sărăcie lucie. Mama s-a îmbolnăvit. Au fost ani în care sărăcia ne-a marcat vieţile tuturor. Cel mai greu a fost faptul că nu putem părăsi locul în care ne-au obligat să stăm. Pe buletinele noastre sta semnul ,,D.O.” (domiciliul obligatoriu), era un stigmat care ne-a urmărit ani mulţi înainte. Au ridicat restricţia în 1959. Casa noastră din Zărneşti a fost ocupată de cei ai regimului. La întoarcerea noastră ne-au dat o magazie prin repartiţie în care să stăm, iar mult după aceea ne-am recuperat casa” relatează cu tristeze Melania Tudoran. (Lucia BAKI)
