În 14 iunie 1941, sute de mii de polonezi și de români erau deportați, din ordinul lui Stalin, din teritoriile ocupate de URSS, în Siberia, în republicile sovietice din Asia Centrală sau dincolo de Cercul Polar. Aceste deportări au distrus destine și au provocat suferințe de neimaginat victimelor dictatorului comunist.
Trei valuri semnificative de deportări au avut loc pe teritoriul fostei provincii româneşti, Basarabia, după august 1940, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar istoricii apreciază că numărul total al deportaților basarabeni ar fi între 80.000 și 120.000 de persoane. În anii 1940-1941 şi între 1944 şi 1956 au avut loc operaţiuni de deportare a românilor basarabeni în Estul URSS, dar şi în republicile din sud, îndeosebi în Kazastan. Cele mai importante deportări din punct de vedere numeric au fost efectuate în 12-13 iunie 1941; 6 iulie 1949 , dar şi în anul 1951. Ocuparea Basarabiei (și a Bucovinei de Nord) de către Armata Roșie a avut loc pe 28 iunie 1940, ca urmare a aplicarii Tratatului din 23 august 1939 și a protocoalelor lui secrete privind împărțirea sferelor de influență în Europa de Est. În comparație cu capturarea statelor baltice care s-a desfășurat în etape între octombrie 1939 – iulie 1940, teritoriile României au fost anexate în câteva zile. Autoritățile de la București au decis să nu opună rezistență, după ce principalul aliat al României în Europa, Franța, s-a predat Wehrmachtului cu câteva zile înainte.
Tratatul controversat
La 23 August 1939 s-a semnat un document important, dar şi controversat, respectiv Tratatul de Neagresiune Sovieto-German, cunoscut mai degrabă publicului larg sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov. Acesta a redefinit relaţiile germano-ruse, care, în sine, reprezintă o reorganizare a diplomaţiei europene de până atunci, ce se baza pe excluderea mai mult sau mai puţin voită a URSS-ului din afacerile continentale. Mai mult, spaţiul care se afla între aceste două Mari Puteri, respectiv Europa Central-Estică, este izolat de legăturile sale cu Occidentul, în ciuda garanţiilor politice anglo-franceze, pe care le primiseră Polonia, România şi Grecia în primăvara lui 1939.
75 români de la Marea Unire, executați la Chișinău
Imediat după ocuparea Basarabiei de Armata Roşie, structurile de securitate internă, respectiv NKVD au întreprins acţiuni de localizare a acelor români basarabeni care erau consideraţi periculoşi, bănuiţi că fac spionaj în favoarea României. De asemenea, persoanele care au ocupat funcţii în aparatul administrativ al provinciei sub autoritate românească, precum şi învăţătorii, profesorii, primari, preoţi sau notari au fost urmăriţi, reţinuţi şi condamnaţi în baza unei legislaţii abuzive sovietice. Condamnările variau de la zece la 25 de ani de lagăr. Aceştia s-au încadrat în prima etapă a epurărilor şi de slăbire a elementului românesc majoritar din Basarabia. Cei socotiţi indezirabili, după cedare nici nu au mai fost deferiţi simulacrului de justiţie, ci împuşcaţi direct cu un glonţ în ceafă. Este cazul cu cei 75 de foşti cetăţeni români care în perioada interbelică au activat în cadrul partidelor tradiţionale româneşti. Execuţia a avut loc în localul fostului consulat al Italiei la Chişinău, iar după redobândirea Basarabiei în iulie 1941 au putut fi identificaţi numai 15 dintre aceştia.
Comemorare anuală la Chișinău a victimelor
La Chișinău, se comemorează în fiecare an victimele celui de-al doilea și cel mai mare val al deportărilor staliniste organizate în Basarabia, în zilele de 6-9 iulie 1949. Supraviețuitori ai deportărilor și oficiali depun flori la Monumentul „Trenul durerii” din fața gării feroviare din capitală. „Am venit să depun flori în memoria surorii bunicii mele. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, Anastasia și Vasile Ciorbă din satul Jora de Jos au fost deportați, împreună cu cei patru copii mici, în Kazahstan. Când au revenit acasă, nu au mai găsit nimic. Mă rog să nu se mai întoarcă asemenea zile. Au avut de suferit foarte mult”, explica Sofia Godoroja Arnăut, nelipsită de la comemorarea de la monument.
În vagoane fără apă sau hrană, via Siberia
La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților. Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească. „Deşi directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii – aparte. Urma îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: „Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori!” sau „Emigranți voluntari”. Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadaver. Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în industria silvică, sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă erau remunerați cu un minimum necesar pentru trai. Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360
Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ IUG sau „SUD”
În istoriografia Republicii Moldova, evenimentul a fost clasificat drept ,,cea mai mare deportare a populației basarabene”. La 17 martie 1949, V. Ivanov, președintele Biroului pentru RSSM, și N. Covali, într-o scrisoare adresată lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată Uniunea să permită deportarea din republică a 39.091 de persoane: chiaburi, activiști ai partidelor profasciste, etc. La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC care prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia. Regimul sovietic a ridicat în noaptea de 5/6 iulie de la casele lor zeci de mii de țărani basarabeni, care au fost duși în Siberia, în lagăre de muncă forțată, iar averile lor au fost confiscate. La acea operațiune au participat peste 4.000 de lucrători operativi ai Ministerului Securității de Stat al URSS, inclusiv din alte republici, peste 13.000 de ofițeri și soldați și aproape 25.000 de activiști de partid din Moldova sovietică. De asemenea, au fost mobilizate 4.000 de autovehicule, 30 de garnituri de tren cu 1.570 de vagoane pentru vite.
Deportările din 1951, pe criterii religioase
La 1 aprilie 1951, a avut loc cel de-al treilea şi ultimul val de deportări în masă din Basarabia. Operaţiunea numită „Sever”, adică „Nord”, după destinaţia dislocării, a avut loc concomitent în Moldova, Ucraina, Belarus şi în Ţările Baltice şi i-a vizat, exclusiv, pe membrii organizaţiei religioase „Martorii lui Iehova”. 750 de familii din 14 raioane din nordul RSSM au fost încărcate în vagoane marfare şi duse în Siberia, toate averile lor fiind confiscate.
,,Noi am nimerit în iadul cel mare“
Margareta Spânu Cemârtan era atunci un copil de șapte ani. A cunoscut supliciul deportării celui de-al doilea val (5-6 iulie 1949), revenind în satul său în 1956. Mărturia sa, alături de cele care ne-au rămas de la Eufrosina Kernovskaia, Anita Nandriș din Bucovina, Vădim Pirogan, ca și a altor supraviețuitori ne ajută astăzi să cunoaștem proporțiile monstruoase ale acțiunilor patronate de Stalin. Mulți deportați au rămas acolo în morminte fără cruci sau împiedicați prin hotărâri arbitrare să revină pe meleagurile natale. Margareta Spânu Cemârtan a publicat volume de carte în care prezintă calvarul celor reveniți acasă și lupta lor pentru a-și reface viața într-o Basarabie devenită „republică sovietică”, încercând, dureros să-și continue traiul, așa cum îl cunoșteau dinaintea deportărilor. Autoarea a prezentat aceste volume și la Făgăraș, în 2019.
- „Nu era niciun motiv ca să ne deporteze, eram liniștiți. Pe 6 iulie, de dimineață, a sosit un camion militar foarte mare, au zis să urcăm. Deși tata era bărbat, s-a pierdut cu firea, a început să plângă. Noi – copii de 6 ani și jumătate eu, fratele de 11 – nu înțelegeam nimic. Credeam că e din cauza că doi dintre fraţii tatălui lor erau ofiţeri români, cu şcoală militară făcută la Iaşi. Abia peste şapte decenii, din documentele de arhivă, am aflat că am fost deportaţi din cauză că bunicii au sărit în apărarea icoanelor bisericii din sat, aduse din Israel, şi au fost pârâţi de un oarecare Grişa Ţiganul (Popriţac), pe atunci preşedinte de soviet sătesc. Una din acele iconiţe ne-a însoţit în Siberia“ explca autoarea.
Margareta şi fratele Emil au ajuns, la întoarcere la orfelinate.
- „Perioada din internat a fost cea mai grea. M-au separat până şi de fratele Emil ca să nu ne susţinem unul pe altul. Copiii erau sălbatici, adunaţi de pe sub poduri, ruine, de prin preajma gunoiştilor, crescuţi ca nişte câini. Atât de înrăiţi erau, furau şi înjurau. Dacă am fost educată de bunica Sofia până la zece ani, făceam aşa cum se cuvine şi eram văzută ca o cioară albă. La despărţire, bunica mi-a zis că rugăciunea și Dumnezeu mă vor ajuta să trec prin greutăți, pentru că neapărat o să mă confrunt cu acestea. În una din nopţi m-au prins în timp ce mă rugam. Au dat alarma și au ridicat în picioare tot orfelinatul. M-au pus în mijloc și mă făceau să mă rușinez cu fel de fel de vorbe“ a mai relatat basarabeanca. Familia Margaretei Cemârtan s-a întors pe rând din Siberia. În 1955, s-a întors bunica şi a decedat trei luni mai târziu, la vârsta de 78 de ani. „S-a rugat la Dumnezeu să moară acasă. Şi aşa s-a întâmplat. Când s-a întors, în casă era policlinică. Nu i s-a permis să trăiască acolo. Peste trei luni a mers la biserica care încă mai funcţiona, s-a spovedit, s-a întins pe prispa casei şi a murit”.
Jurnalul Aniței Nandriș
O săteancă din Bucovina de Nord, Anița Nandriș-Cudla, care a petrecut în Siberia 20 de ani, a descris într-un jurnal scris în graiul local, iadul deportărilor sovietice și înfometarea la care erau supuși deportații:
- ,,Și așa am stat vro douăzeci de zile în vagoane. La început s-a mai ținut lumia, dar mai pe urmă vedeai când să opria trenul, îl scotia pe unul leșinat și îl ținea să ia oliacă de aer. Pe altu îl scotea mort și rămânia pe pironu gării. Ce facia pe urmă cu el, noi nu știm. La altă gară vedeai că îl scotia pe unu eșit din minte. Răcnia, cânta, săria, așa ca omul stricat de cap. Se lua mult pe gânduri și îndată își tulbura capul. Șediam și eu tristă, mă uitam la copii și mă gândiam numai la Dumnezeu. Și mă rugam să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate câte vin înainte. Ni-a dus cu trenu până în orașul Omsc. Era un aier greu în vagon, de nu avei cu ce respira”.
Anuța Nandriș-Cudla a supraviețuit, împreună cu copiii ei, deportării în nordul Siberiei. Soțul ei a murit pe drum. După moartea lui Stalin, s-au întors acasă, lângă Cernăuți, unde și-au găsit gospodăria ocupată de alții, aduși de sovietici în Bucovina. Dar cu o voință extraordinară, au muncit și și-au refăcut, atât cât au putut, viețile distruse de sovietici.
,,Skoro damoi“- expoziție la Muzeul Brukenthal
La Muzeul Brukenthal a fost organizată o expoziție despre aceste deportări, vernisajul având loc vineri, 20 octombrie.
- ,,Skoro damoi, afirmația mereu repetată despre întoarcerea iminentă acasă a celor deportați din Transilvania în lagărele de muncă rusești, a fost inițial condensată în comunitățile de lagăre din Donbass, Urali și Siberia într-un cifru al speranței care mobilizează forțele și susține viața, pentru ca mai târziu, când a fost demascat ca zvon propagandistic despre întoarcerea acasă, să se transforme într-o expresie a dezamăgirii, resemnării și chiar a disperării. Cu acest titlu din sfera emoționalului, expoziția se referă doar la un singur aspect principal în contextul celor trei niveluri importante de prezentare – evenimentul deportării trăit subiectiv, așa cum îl confruntă vizitatorul din jurnalele originale, din reconstituirea din memorie în interviuri, din numeroasele scrisori și fotografii din lagăre în procesarea muzeală“ precizau organizatorii.
Au fost prezentate și evenimentele cronologice legate de deportarea femeilor și bărbaților transilvăneni sași în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică în legătură cu consecințele celui de-al Doilea Război Mondial. Acestea sunt integrate în condițiile economico-politice ale vieții din societatea rusă postbelică, care, la rândul ei, a fost modelată de devastarea războiului cauzată de invazia trupelor germane, de epurările staliniste și de proasta gestionare bolșevică, cu foamete și represalii masive.
- ,,Deportarea forțată a sașilor transilvăneni în Uniunea Sovietică în perioada 1945-1949 a făcut parte din măsurile de reparații de război rusești mult mai ample care au vizat întreaga populație de etnie germană din cele cinci state est-europene care au intrat sub controlul militar rusesc după cel de-al Doilea Război Mondial. Pe baza deciziei Comitetului de Stat pentru Apărare al URSS din 15 decembrie 1944 și a Ordinului secret 7161, au fost ordonate și executate mobilizarea și internarea tuturor germanilor apți de muncă – bărbați cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani, femei cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani – aflați pe teritoriile din România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia eliberate de Armata Roșie, precum și transferul lor în URSS pentru muncă. Aproximativ 70.000 de cetățeni români de etnie germană au fost deportați în lagărele de muncă din regiunile miniere din Bazinul Doneț, Urali și Siberia de Vest începând cu 13 ianuarie, inclusiv aproape 30.000 de sași, dintre care aproximativ 12% au căzut victime ale foametei și epuizării“ au precizat curatorii expoziției, dr. Irmgard Sedler și dr. Alexandru Constantin Chituță.
Lista deportaților români în Rusia
Numele altor aproape 10.000 de prizonieri de război şi civili deportaţi români înhumaţi în cimitirele multinaţionale de pe teritoriul Federaţiei Ruse au fost publicate de Ambasada României la Moscova, care a finalizat, după 10 ani, elaborarea listei nominale integrale cu datele celor decedaţi între 1941 şi 1956 în lagărele, spitalele şi obiectivele speciale NKVD-MVD, respectiv în batalioanele de muncă sovietice. Lista finală cuprinde numele, prenumele, anul naşterii, gradul militar, data şi locul decesului – numărul lagărului sau al spitalului pentru 20.718 prizonieri. Această listă este însoţită de anexa ,,Locurile de amplasare a cimitirelor multinaţionale de pe teritoriul actualei Federaţii Ruse, în care sunt înhumaţi prizonieri de război şi ‘internaţi’ civili români decedaţi în anii 1941-1956″.
A fost un proces care a durat zece ani de cercetări efectuate de Ambasada României la Moscova în principalele arhive ruse – Arhiva de Stat a Federaţiei Ruse, Arhiva Militară de Stat Rusă, Arhiva de Stat Istorico-Militară Rusă, Arhiva de Stat Economică Rusă, Arhiva Rusă de Stat pentru Istoria Social-Politică, Arhiva Centrală a Serviciului de Securitate a Rusiei, Arhiva Centrală a Ministerului Apărării Federaţiei Ruse. ,,S-a încheiat un lung şi anevoios drum – acela al recuperării identităţii, aflării destinului şi redării memoriei unui număr de peste 20.000 de români“ explica ambasadorul Vasile Soare. Potrivit cercetărilor, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au căzut prizonieri pe teritoriul actual al Rusiei circa 230.000 de militari români, din care în jur de 65.000-66.000 au murit în lagărele de acolo.