Video: Dan Strauti, pus la dispoziția ziarului Maria Butum
Foto: Maria Butum
- ,,Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./Aici orice gând e mai încet,/şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,/ci adânc în pământ undeva./Aici se vindecă setea de mântuire/şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/te aşezi pe un podmol de lut./Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ca o cădere de fum din streşini de paie,/ca un joc de iezi pe morminte înalte“.(Sufletul satului, de Lucian Blaga)
Cum altfel se putea descrie frumuseţea unui sat făgărăşean, pierdut spre poalele Târnavelor acoperite de păduri dese de fag (făget), de pajişti înverzite şi de unde se pot zări munţii masivi ai Făgăraşilor şi cursul şerpuit al Oltului, decât citându-l pe Lucian Blaga. Satul Veneția de Sus nu s-a dezminţit și nu-și uită tradițiile de veacuri. Maria Butum, un bun promotor al culturii și obiceiurilor vechi, ne vorbește de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel despre satul natal cu tradițiile păstrate peste vremi. Sătenii din Veneția de Sus demonstrează că satul lor este o autentică vatră de sat ardelean care şi-a păstrat viaţa spirituală, datinile şi obiceiurile nealterate. Maria Butum demonstrează că satul ei natal nu reprezintă doar uliţe prăfuite străjuite de case trainice, ci are suflet şi istorie, are datini şi tradiţii, are identitate păstrată prin graiul şi portul popular. În graiul acestor locuri e depozitat sufletul oamenilor, experienţa de-a lungul vremii, chipul lor de a simţi, de a gândi, de a considera lumea. Oriunde s-ar afla în lume ei se regăsesc și se întreabă așa cum fac în vatra satului: ,,De-a cui eşti din sat?“ Și asta întrucât la sat lumea se cunoaşte şi se respectă, se cunosc neamurile şi familiile.
Satul cu povești
Veneția de Sus poate fi denumit, fără greșeală, satul cu comori și cu povești. Se spune că de Sâmpetru (praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel) oamenii zvârleau sapa în pod și coborau coasa și furca din șură, semn că vara este în toi și că îi veac bun de făcut fân. Înainte vreme la astfel de munci ale câmpului, sătenii organizau ,,clacă“, un mod de a se ajuta unii pe alții.
- ,,De cu o sară înainte bărbații băteau coasele să fie pregătite să taie bine iarba, să înceapă lucrul cu spor. Bine trecută sărbătoarea, a doua zi dis de dimineață la cântatul rândunicii, bărbații erau în brazdă la cosit. Iar când era soarele de o prăjină pe cer femeile gospodine scoteau pita din cuptor și pregăteau traista cu merinde, kilu de rachiu și dimigeana cu apă rece, puneau furca în spate și luau drumul către bărbații care așteptau cu nerăbdare boresele cu mâncarea. Odată ajunse, femeile întindeau pânzatura și scoteau pita aburindă, slănina, ceapa și brânza că doar asta era mâncarea de bază la țară, gustau pe rând câte o gură de rachiu să le răcorească sufletul și oboseala. Spuneau bătrânii satului că fânul nu are sărbătoare și trebuie uscat din furcă, trebuia să te învârtiți într-una în jurul lui ca până sara să fie făcut căpițe și încărcat“ explică Maria Butum.
S-au păstrat multe povești din satele făgărășene despre munca la câmp.
- ,,Se spune că atunci când intră coasa-n iarbă, cucu își pierde glasul. De Sânpetru cucu nu mai cântă, rămâne fără de glas și aleargă pe la cuiburile altor păsări să le mânce ouăle pentru a-și drege glasul. Oamenii din toate timpurile au știut să împletească iubirea și prietenia cu natura, cu credința și cu obiceiurile populare. Oamenii trăiau într-o armonie cu toate tradițiile, considerând că totul le era îndeajuns. Mai mult oare unde l-ar fi pus?“ explică Maria Butum. (Lucia BAKI)