În închisorile comuniste, era interzis imnul sacru ,,Hristos a Înviat”, iar bucuria Învierii era transformată în suferinţă dusă la extrem. Cei care îndrăzneau să-l cânte sau măcar să-l murmure erau aspru pedepsiţi, erau bătuţi, schingiuiţi şi băgaţi la cruntul izolator. Mai mult, înăspreau regimul în zilele marii sărbători. Comuniştii se declarau atei şi se substituiau puterii divine. La închisoarea Piteşti au introdus reeducarea cu scopul de a-i obliga pe deţinuţii politic să se lepede de Hristos. Nicolae Purcărea a fost coborât în infern, în mijlocul reeducării prin tortură de la Piteşti. Şi-a păstrat demnitatea şi a reuşit să supravieţuiască fără să-şi vândă omenia în faţa celui mai cumplit torţionar dintre deţinuţii politic ai României comuniste, Eugen Ţurcanu. Nicolae Purcărea a rezistat „Fenomenului Piteşti“. Fostul deţinut politic a trecut prin şase arestări şi 16 ani în cele mai înfiorătoare închisori comuniste: Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud. La începutul lui aprilie 1951 a fost depus la închisoarea Piteşti. Era Săptămâna Patimilor. În acea zi, Nicolae Purcărea şi ceilalţi deţinuţi au fost aliniaţi. În faţă aveau un falus uriaş, făcut din pâine şi săpun. În linguriţa pe care-o ţine în mână un fost student la Teologie sunt murdării omeneşti strânse din tinetă. „Misticii“, cum erau numiți de comuniști, sunt puşi să hulească vorbe josnice în loc de Prohod, să se târască în genunchi, să sărute statuia blestemată şi să necinstească Sfânta Taină a Împărtăşaniei cu linguriţa studentului. Era o altă săptămână a patimilor la închisoarea din Piteşti. Pentru Nicolae Pucărea nu rănile fizice dureau cel mai rău, ci cele sufleteşti care se rupeau în teascul blasfemiei. ,,Am fost o excepţie, în sensul că m-au băgat cu capul în hârdăul cu murdărie până eram gata să mă sufoc. Când m-au scos, m-am scuturat şi i-am stropit. Iar m-au bătut. Atunci am simţit că se rupe ceva în mine. A fost momentul când n-am mai ştiut de mine. Adică înnebunisem puţin. Atât mă bătuseră că înnebunisem” relata Nicoale Purcărea. Fostul deţinut politic îi privea în ochi şi nu vedea nimic. I-a iertat. Pe toţi. „Dar urma a rămas. De-asta nu pot să scap. Nu pot să uit. E lucru greu. Baţi cuiul în lemn, îl scoţi afară, dar urma rămâne.“ explica Nicolae Purcărea.
Nicolae Pucărea: ,,În Vinerea Mare ne dădeau friptură”
,,Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea Mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau altfel niciodată. Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. În închisoare, trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam. Nu aveam voie să cântăm ,,Hristos a Înviat!”, dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam pentru că nu ne puteau opri să cântăm”. (Urlă haita…”
Nicolae Purcărea: ,,Toată Săptămâna Mare o petreceai în blasfemii”
,,Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă Înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îţi dădea aripi, te transfigura. La Piteşti, a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu. În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte lucruri strigătoare la cer. S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui. Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. În ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă, de Hristos, ăsta era scopul reeducării. Când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe. Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri”.
Săptămîna Patimilor din 1951
,, Era Duminica Floriilor. Zaharia a făcut o nouă redistribuire pe prici. Primul pe prici a fost aşezat Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoraş, Huţuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu şi Andrişan. Luni, în Săptămâna Patimilor, imediat după prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mână, mai multe mături tocite, un ghem de aţă groasă, nişte cutii de conserve goale, mangal şi o sticluţă. Le-a aşezat pe priciul nostru, şi, din cozile de mătură, ne-a pus să facem cruci. Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu. Nu ghiceam ce avea de gând să facă Zaharia. Din cutia de conserve, a făcut cădelniţă, iar hârtiile aduse le-a împărţit celor ce se lepădaseră de Mişcarea Legionară şi la vreo 5-6 care făcuseră de planton de la 15 ianuarie. Ne-a zis: Misticilor, pentru că credeţi în Dumnezeu şi în Patimile Lui, iar după cum ştiţi eu nu cred în astfel de baliverne, şi pentru că este Săptămâna Patimilor, să vedeţi şi voi ce patimi vor îndura aceşti mistici! Nu-mi voi îngădui pentru bunul simţ şi pudoarea unui umil creştin, să prezint astfel de abjecţii adresate lui Dumnezeu. Ce sens ar avea să descriu pornografiile, insultele şi hula adusă lui Dumnezeu? Din după-masa de luni şi până în Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Paşti, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de către cei zece care se lepădaseră de Mişcare, plus plantoanele, tot acest repertoriu de pornografii, măscării şi scabrozităţi, care depăşeau orice imaginaţie. Noi, „misticii”, am fost purtaţi timp de opt zile, în genunchi prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant şi i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, făcând metanii. L-am văzut pe Ungureanu plângând ca niciodată, îngrozit de ceea ce ne-au forţat să facem. Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am văzut-o în faţa ochilor, îndoliată, aşa cum înţelegea ea să trăiască Săptămâna Patimilor Mântuitorului. O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferinţele mele, deşi biata de ea nu ştia în ce iad mă aflam. La fel, le vedeam plângând pe toate mamele celor torturaţi şi îngroziţi de a fi puşi să-L hulească pe Dumnezeu. Dacă ar fi văzut aceste mame la ce au fost supuşi fiii lor, multe dintre ele şi-ar fi ieşit din minţi. După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană. Singurul dintre noi care a refuzat să participe la acest ritual satanic, a fost Nedelcu Aristide. Aşa înnebunit cum era, s-a desprins din cortegiu. A fost tolerat, pentru că, spuneau ei, îşi ieşise din minţi. La sfârşitul celor opt zile de chin şi umilinţă, de dimineaţa până seara, distruşi sufleteşte, scârbiţi de noi înşine, de neputinţa şi slăbiciunea noastră, imploram Cerul să ne ia zilele. Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci în toate celelalte camere, după cum aveau să mărturisească, după demascări, cei ce le-au trăit ca şi noi. Iată scopul final al reeducării comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor şi prăbuşirea lor în neant”. (Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)
,,Eram în afara noastră”
Gândit ca un loc de exterminare în masă, lagărul de muncă de la Baia Sprie a fost un adevărat cimitir unde și-au găsit sfârșitul elitele intelectuale interbelice, dar și unii dintre marii noștri duhovnici. Unul dintre supraviețuitorii regimului de exterminare de la Baia Sprie a fost Părintele Justin Pârvu care fusese transferat aici de la Aiud, pentru muncă silnică, împreună cu primele loturi. „În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de sare. Cum puteam să sărbătorim Paștele? Am luat toate bucățile metalice de la frezele pentru rocă și le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2.30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, și când cu toții am început să facem zgomot. A fost momentul vieții noastre când am simțit o adâncă, duhovnicească tăiere a respirației. Noi, preoții, am cântat tot ceea ce știam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol, era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor, am intrat cântând ,,Hristos a Înviat!”. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafață în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor și la suprafață“. ( Monahia Fotini)
Părintele Iustin Pârvu: Veniţi de luaţi Lumină!
“Părintele Iustin a reuşit să facă rost de toate ce ne trebuiau pentru slujba de Înviere, mai puţin de cărţi, dar ştia totul pe dinafară. A organizat de aşa manieră că nimeni nu ştia nimic. În groapă a mers, a coborât. Erau preoţi mai mulţi în cerc. A găsit un sac, l-a întors, s-a încins cu o sârmă în loc de brîu. Apoi s-au stins lămpaşele, s-a făcut întuneric. Eu am pregătit sfredelele, am înşirat pe o sârmă, unul trebuia să bată la clopote… Ca la pian, era un sunet foarte frumos. Nimeni nu a ştiut, nu se mai lucra. Era şi turnătorul din mină, dar era doborât, îi era ruşine. A început slujba.“Veniţi de luaţi Lumină!” Nu ştiu de unde a avut Lumină! Am fost acolo! Părintele Iustin era mai tînăr, dar era voinic. Lucra la perforator. Cu un baros mare, unde vedea că oamenii nu pot, mergea cu barosul şi spărgea roca. Săreau ţăndări, era plin de sânge, dar mergea mai departe. Merita să se facă un film acolo, în Baia Sprie! Când am ieşit de acolo, cineva a transmis că se face slujbă. Securitatea a adus o companie de jandarmi, drumul de la corfă (intrarea şi ieşirea din mină), până la colonie, 150 de metri, de o parte şi de alta unul lângă altul cu pistoale mitraliere. Fiecare corfă cu 12 oameni, când ieşeam afară era cu Hristos a Înviat! Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând…”(Un martor) La mina de la Baia Sprie a fost încarcerat şi Octavian Balaban din Toderiţa, arestat şi condamnat în lotul de făgărăşeni care i-au sprijinit pe Nicolae Mazilu şi Ioan Mogoş, luptători în Grupul Gavrilă din Munţii Făgăraşului.
Ioan Roșca, 12 Învieri în temniţele şi lagărele comuniste
,,Aduc în memoria tinerilor de azi atmosfera care a existat acum 65 de ani când am fost arestat, în satele făgărăşene şi la Liceul Radu Negru, acolo unde eram elev în clasa a XII-a. Trebuie să ştiţi că impresia pe care a făcut-o armata sovietică ajunsă la noi a fost una de teroare. Se ascundeau femeile de soldaţii care cereau de băut. Soldaţii erau cantonaţi în afara satelor. Noi eram copii şi ne dădeau ţigări. În mintea noastră s-a imprimat o repulsie faţă de ruşi. În 1946 la alegeri, elevii strigam ,,Regele şi Patria”. Înainte de ’46-’47, lucrurile erau aşezate în sate, dar apoi s-au întors pe dos. Oamenii viciaţi, beţivi, slabi au ajuns primari. La liceu era altfel. După reforma din 1948 din învăţământ nu mai era bun nimic, nici scriitorii nici scrierile lor. Am fost arestat în clasa a XII-a de Sf. Gheorghe. Profesorii ne predau după ziare nu după manuale pentru a nu fi arestaţi. Se promovau în şcoli doar sovieticii. I-am ajutat pe cei din munţi, tineri de vârsta noastră. S-a creat o organizaţie în acest sens. Ne-am asumat un risc, dar nu credeam că e aşa mare, dar urmările le-am resimţit toată viaţa. Am stat 12 ani în închisori, am trăit 12 Învieri în închisorile comuniste. M-au ridicat la 23 aprilie 1951 şi m-au eliberat la 23 aprilie 1964. Primul Paşte l-am petrecut în anchete la Sibiu, al doilea, în 1952, la Gherla , după aşa zisa reeducare a lui Ţurcanu, pe care am trăit-o eu. După 4 ani am ajuns la Aiud unde n-am avut norocul de a trăi vreun Paşte lângă vreun părinte. Trebuie să ştiţi că în preajma sărbătorilor, tot regimul era înăsprit, erau controale, se făceau percheziţii. Ne dezbrăcau la pielea goală, ne controlau hainele şi camerele. Dar ce să găsească? Scriam cu bucăţi de lemn pe săpun altceva nu puteam face. Umilinţa asta se repeta în fiecare lună. În 1969, de Paşti, aveam eliberarea după 8 ani de închisoare. Când să mă elibereze mi-au zis că mai am 4 ani prin decizia Ministerului de Interne. M-au trimis la Jilava. Era primul Paşte la Jilava. Au intrat în cameră, ne-au bătut pe motiv că vorbim prea tare, chiar dacă bătaia era interzisă. Următorii ani m-au dus în coloniile de muncă, la Noua Culme şi în Deltă. Nu am asistat la nicio slujbă făcută de vreun preot. M-au întrebat mulţi, mai ales tinerii, de ce am acţionat împotriva regimului. În clasă eram 52 de elevi, iar în afară de vreo 5 toţi am reacţionat la fel. Această atitudine s-a datorat creşterii din familie şi din şcoală: credinţă, iubire faţă de patria noastră şi să respectăm principiile creştine. Dacă am ajuns până la vârsta asta înseamnă că aceste lucruri m-au ajutat, credinţa şi nădejdea. Îmi aduc aminte de un coleg mai mic, Ghiţă, care ajunsese ofiţer şi venise în inspecţie de la Minister la Gherla în închisoare. Toţi aveau frică de el chiar şi directorul închisorii. Le spunea celor care se împotriveau: ,,Te duc până la gard şi te împuşc apoi spun că ai vrut să evadezi”. I-am spus: ,,Şi ce rezolvi cu asta? Nu mi-a făcut nimic atunci. Dar nici nu m-au mai întrebat nimic. Ştiu că între noi cântam Hristos a Înviat!” a fost prezentarea lui Ioan Roşca din Râuşor care a stat 12 ani în temniţele comuniste. (Lucia BAKI)
