Am vorbit despre Apostolul Ioan, fiul lui Zevedei, cel mai tânăr din grupul celor 12 și pe care, conform surselor scripturistice, Iisus îl iubea într-un mod deosebit. Tradiția creștină îl propune pe el ca pe autorul de fapt al ultimei cărți din Noul Testament: Apocalipsa. Printre cercetătorii Bibliei circulă mai multe ipoteze în ceea ce-i privește pe autorii cărților Noului Testament:
1) sunt cei care au semnat cu numele Evangheliile sau cărțile scrise
2)sunt alți autori care s-au semnat cu Matei, Marcu, Luca, Ioan peste niște biografii ale vieții lui Iisus dar au vrut să dea cărților lor o mai mare greutate punând numele unor apostoli sau persoane care au trăit în preajma apostolilor, acest lucru nu înseamnă că informațiile nu provin de la surse autentice
3) Oricare ar fi autorii, scrierile provin dintr-o sursă mai veche, indicată de specialiști prin ,,Q”
Din punct de vedere al Tradiției Apostolice cărțile sunt scrise de cei care le-au semnat, restul sunt speculații ale istoricilor care sunt obligați să lucreze doar cu date empirice pentru a stabili și valoarea istorică, pe lângă cea teologică. R.J. Bauckham, profesor de istoria gândirii creștine la Universitatea din Manchester, menționează: ,,Ultima carte a Bibliei este, pentru cei mai mulți creștini, una dintre cele mai puțin citite și una dintre cele mai dificile cărți. Câteva pasaje din această carte sunt bine cunoscute și foarte îndrăgite (de ex. 7: 9-17); dar cea mai mare parte a cititorilor moderni găsesc această carte greu de înțeles. Faptul acesta se datorează în mare parte abundenței de simboluri de un tip pe care noi nu-l folosim și pe care nu-l mai înțelegem. Totuși, acest simbolism a fost ușor de înțeles de oamenii din vremea aceea. De fapt, acest lucru explică în parte dificultățile noastre. Autorul a putut presupune că cititorii săi aveau să înțeleagă aluziile sale și de aceea nu a simțit nevoia să dea explicații”.
Clasificarea cărții- încadrare
,,Apocalipsa este clasificată împreună cu scrierile numite apocaliptice. Este singura carte de acest gen din NT, deși există pasaje apocaliptice și în alte cărți ( de ex. Mat. 24), iar viziunile lui Daniel, în VT (N.R- V.T înseamnă Vechiul Testament), aparțin aceleiași categorii. Un element caracteristic pentru scrierile apocaliptice este ideea că Dumnezeu este suveran și că, în ultimă instanță, El va interveni în mod supranatural pentru a face să se împlinească voia lui bună și perfectă. Lui I se opun diferite forțe puternice; în ultimă instanță sfinții sunt răzbunați. O mare parte a acestor simboluri sunt convenționale ( și acesta este motivul pentru care primii cititori ai Apocalipsei probabil că au înțeles-o destul de ușor), dar în mâinile multor amatori a dus la fantezii bombastice și grotești. Apocalipticul biblic este mult mai moderat decât cel necanonic” (Bauckham)
Schița cărții
Apocalipsa începe cu viziunea Domnului Înviat, care trimite mesaje spre șapte biserici din Asia Mică (Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea), mai precis provincia romană Asia. Prin acestea bisericile sunt mustrate și îndemnate să persevereze pe calea slujirii creștine. Urmează apoi viziunile lui Dumnezeu și ale Mielului, apoi cele 7 peceți (la ruperea unei peceți este redată câte o viziune). Urmează cele șapte trompete și din nou câte o viziune este redată după sunetul fiecărei trompete. După aceea autorul descrie câteva lucruri stranii în cer- o femeie dă naștere unui copil de parte bărbătească, căruia i se împotrivește Satana; fiarele care se opuneau lui Dumnezeu; Mielul de pe Muntele Sion și urmașii Săi. Urmează apoi șapte îngeri cu câte șapte potire- la vărsarea unui potir avem de-a face din nou cu o nouă plagă. O serie de judecăți sunt rostite împotriva unei femei îmbrăcate în purpură și împotriva Babilonului iar cartea se încheie cu un nou set de viziuni pozitive care marchează un cer nou și un pământ nou. ,,Repetarea numărului 7 indică destul de clar că cel puțin unele serii de evenimente sunt descrise în mai multe moduri. Ceea ce este cert este că în carte ni se prezintă o opoziție extrem de mare față de Dumnezeu și față de poporul lui Dumnezeu, dar că în final Dumnezeu va triumfa împotriva oricărui rău” explică profesorul Bauckham.
Autorul, locul și data scrierii cărții
,,Nu avem date precise în ceea ce privește timpul scrierii Apocalipsei. Totuși, tradiția primară sugerează pentru acesta sfârșitul secolului I. Astfel, Sfântul Irineu scrie: << Apocalipsa a apărut nu cu mult timp înainte, ci aproape de vremea noastră, către sfârșitul domniei lui Domițian>> (Contra ereziilor 5, 30). Istoricul bisericesc Eusebiu afirmă că unii scriitori păgâni, contemporani lui, menționează și ei exilul Sfântului Ioan pe insula Patmos pentru mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, indicând pentru acesta anul al 15-lea al domniei lui Domițian, adică anul 95 sau 96 d.Hr. Clement al Alexandriei, Origen și Fericitul Ieronim afirmă același lucru. Scriitorii Bisericii din primele trei secole sunt de aceeași părere și în precizarea locului scrierii Apocalipsei: insula Patmos, la care face referire însuși apostolul, ca loc al primirii revelației ( Apocalipsa 1; 9, 10). Însă după descoperirea traducerii siriene din secolul al VI-lea a Apocalipsei (,,Pokoke”), care conține o adnotare în care Nero este menționat în locul lui Domițian, mulți au început să facă referire la Apocalipsă ca la o scriere din vremea lui Nero, adică anii 60 ai primului secol. Sfântul Ipolit al Romei de asemenea atribuie lui Nero exilarea Sfântului Ioan în insula Patmos. Astfel de păreri susțin că timpul scrierii Apocalipsei nu poate fi situat în perioada domniei lui Domițian, judecând după primele două versete ale capitolului unsprezece, templul din Ierusalim nu fusese încă distrus la data aceea, iar în cele două versete aceștia văd o profeție a distrugerii viitoare a templului- lucru care este deja împlinit în timpul lui Domițian. Asocierea împăraților romani cu cei din versetul 10, capitolul 17, pe care o fac unii, este mai degrabă potrivită succesorilor lui Nero. Ei, de asemenea, consideră că numărul bestiei 666 (Apocalipsa 13, 18) poate fi descoperit în numele lui Nero: Nero Caesar. Chiar limba Apocalipsei, care este plină de ebraisme, în opinia unora, arată că a fost scrisă înaintea celei de-a patra Evanghelii și a Epistolelor. Numele complet al lui Nero era: Claudius Nero Domitius, motiv pentru care putea fi confundat de asemenea cu împăratul Domițian, care a domnit mai târziu. Potrivit acestei păreri, Apocalipsa a fost scrisă cu doi ani înainte de distrugerea templului din Ierusalim, adică în anul 68 d. Hr. Împotriva acestora se obiectează totuși cu faptul că modul de viață al creștinilor așa cum este descris în Apocalipsă este mai potrivit pentru o dată mai târzie. Fiecare dintre cele șapte Biserici ale Asiei Mici, cărora li se adresează Sfântul Ioan, are deja propria ei istorie și orientare a vieții religioase, care într-un mod sau altul era bine definită. Credința din aceste comunități nu mai este în primul stadiu de puritate și de adevăr; falsa credință și-a dobândit locul ei alături de credința cea adevărată. Toate acestea presupun că activitatea Sfântului Apostol Pavel, care a propovăduit multă vreme în Efes, a avut loc într-un trecut mai îndepărtat. Acest punct de vedere întemeiat pe mărturia Sfântului Irineu și a lui Eusebiu, consideră că timpul scrierii Apocalipsei este în anii 95-96 d. Hr. Pe de altă parte, este greu de acceptat opinia Sfântului Epifanie, care spune că Sfântul Ioan s-a întors din Patmos în timpul domniei împăratului Claudiu ( 41-54 d. Hr.). În timpul acestui împărat nu a fost nicio persecuție a creștinilor din provincii, ci doar o izgonire din Roma a evreilor, printre care se vor fi aflat și creștini. Tot neîntemeiată este și presupunerea că Apocalipsa ar fi fost scrisă într-un timp ulterior, în perioada domniei împăratului Traian ( 98-108 d. Hr.), când Sfântul Ioan murise deja. În ceea ce privește locul scrierii Apocalipsei, există părerea potrivit căreia aceasta a fost scrisă în Efes, după revenirea apostolului din exil. Totuși, prima opinie este mai firească: Epistola către Bisericile din Asia Mică, cuprinsă în Apocalipsă, a fost trimisă neîndoielnic din Patmos. Este de asemenea greu de presupus că Sfântul Apostol Ioan nu a împlinit imediat porunca de a scrie ceea ce a văzut” scrie Arhiepiscopul rus Averchie Taușev în splendida lucrare ,,Apocalipsa Sfântului Ioan”. Bauckham vine în sprijinul acestei concluzii: ,,Data mai târzie este atestată de o serie de scriitori antici, cum sunt Irenaeus și Eusebius, care afirmă în mod categoric că această carte a fost scrisă în timpul domniei lui Domițian. Datarea aceasta este sprijinită de anumite indicații generale din carte, deși nu sunt aluzii concrete la evenimente care pot fi identificate. Astfel, cartea vorbește despre anumite grupuri de creștini care au devenit delăsători și au intrat în declin spiritual. În timpul domniei lui Nero, Biserica era încă foarte tânără și plină de vigoare. Până pe vremea lui Domițian, este posibil într-o măsură mai mare să fi avut loc acest declin. Majoritatea teologilor din zilele noastre sunt de acord că este preferabil să acceptăm această datare”. În privința autorului cărții, Bauckham sfătuiește să se țină totuși linia tradițională, în ciuda unei largi palete de ipoteze. ,,Autorul ne spune că numele lui este Ioan și se descrie pe sine ca ,,slujitorul” lui Dumnezeu ( Apoc. 1:1), unul dintre ,,profeți” (Apoc. 22, 9) și ,,fratele vostru” (Apoc. 1:9). Tradiția susține că acest Ioan este identic cu apostolul Ioan și, mai mult, că el a fost autorul celei de-a patra evanghelii și a celor trei Epistole ale lui Ioan. Părerea că autorul a fost apostolul Ioan datează din vremea lui Iustin Martirul (cca 140 d. Hr.) și este sprijinită de Irenaeus (Irineu) și de mulți alții. Principala obiecție este stilul Apocalipsei. Limba greacă folosită se deosebește în multe privințe de limba celorlalte scrieri ale lui Ioan. Este atât de neobișnuită și uneori respectă atât de puțin regulile gramaticii grecești încât se crede că nu a putut fi scrisă de aceeași pană care a scris evanghelia și epistolele. …Problema este prea complicată pentru a fi discutată aici în detaliu. Este suficient să spunem că deși majoritatea teologilor de astăzi contestă faptul că autorul este apostolul Ioan, există o serie de teologi care consideră că este cel mai bine să credem că toate cele cinci scrieri amintite aparțin aceluiași autor, și că acel autor este apostolul Ioan (de ex. Stauffer)”. Arhiepiscopul Averchie Taușev aduce o completare valoroasă în acest sens: ,,Cu toate că Sfântul Apostol Ioan cunoștea bine limba greacă, totuși, aflându-se în exil departe de limba greacă vorbită, influența puternică a limbii ebraice și-a pus pecetea în textul Apocalipsei, el însuși fiind de origine iudaică. Pentru un cititor obiectiv al Apocalipsei este mai presus de orice îndoială faptul că asupra întregului ei text se află pecetea spiritului marelui apostol al iubirii și contemplației….Toate mărturiile primare și cele târzii patristice confirmă ca autor al Apocalipsei pe Sfântul Ioan Teologul. Papias al Ierapolei, discipolul său, îl numește pe autorul Apocalipsei ,,Bătrânul Ioan”, nume pe care îl utilizează pentru sine însuși Apostolul Ioan în epistolele sale. Mărturia Sfântului Iustin Martirul este, de asemenea, importantă. Înainte de convertirea sa la creștinism, a locuit o perioadă îndelungată în Efes, orașul în care și marele apostol a locuit mult timp, unde a și murit. Mulți Sfinți Părinți au citat în opera lor fragmente din Apocalipsă ca dintr-o carte de inspirație divină care aparține Sfântului Ioan Teologul. Astfel de citate pot fi găsite în opera Sfântului Irineu al Lyonului, ucenic al Sfântului Policarp al Smirnei, care la rândul său a fost ucenic al Sfântului Ioan Teologul. Sfântul Ipolit, papă al Romei și ucenic al lui Irineu, care a scris chiar o apologie pe seama Apocalipsei; Clement al Alexandriei, Tertulian și Origen îl recunosc și ei ca autor al Apocalipsei pe Sfântul Ioan. În aceeași măsură Efrem Sirul, Epifanie, Vasile cel Mare, Ilarie, Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Didim, Ambrozie, Augustin și Ieronim erau convinși de aceasta. Canonul 33 al Sinodului de la Cartagina, atribuind Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, o trece în rândul celorlalte cărți canonice. Absența ei din traducerea siriană (,,Peshito”) se poate explica numai prin faptul că această traducere a fost făcută pentru citirea din timpul sfintelor slujbe, în vreme ce Apocalipsa nu era citită în timpul lor. În Canonul 60 al Sinodului din Laodicea, Apocalipsa nu este menționată întrucât conținutul de taină al cărții nu permitea să fie recomandată tuturor, căci ar fi dat naștere la interpretări greșite”. (Ștefan BOTORAN)
