Avram Iancu (1824–1872), lider al românilor din timpul Revoluţiei din Transilvania anilor 1848–1849, este astăzi omagiat de românii adevărați. La 10 septembrie 2025 se împlinesc 153 de ani de la moartea eroului național. „Crăişorul munţilor” şi moţii săi i-au sprijinit pe habsburgi în disputele cu armata ungară, după ce ungurii au refuzat drepturile politice pentru români, în timp ce Casa imperială austriacă i-a recunoscut ca naţiune politică. Cele mai sângeroase conflicte s-au dat în mai 1949 la Abrud şi în împrejurimile oraşului din Munţii Apuseni. Ostilităţile din Transilvania s-au încheiat în august 1849, iar treptat moţii au renunţat la arme. Avram Iancu rămăsese un personaj incomod, atât pentru autorităţile ungare, cât şi pentru habsburgi. Fusese arestat în decembrie 1849 de soldaţii austrieci, în târgul de la Hălmagiu, însă la scurt timp a fost eliberat, în urma intervenţiei energice a populaţiei. Ulterior a fost din nou arestat la Alba Iulia de unde a fist dus la Sibiu.
- „Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”, scria Avram Iancu, în 20 decembrie 1850.
Arestarea și maltratarea lui Avram Iancu i-au declanșat problemele care aveau să ducă, în cele din urmă la ruinarea sănătății sale și la moartea acestuia la doar 48 de ani. În ultimii ani ai vieții sale, Iancu ar fi suferit de tuberculoză şi începuse să aibă hemoragii pulmonare, scuipând sânge și de depresie. Avram Iancu a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, „în tinda casei unui sărac din Baia de Criş”, scria istoricul Nicolae Iorga.
Ion Gavrilă Ogoranu: ,,Nimeni nu înnebunește pentru că dușmanul e crud și mincinos“
- „Când citești paginile cărților de istorie, mai ales cele din ultima jumătate de veac, găsești scris negru pe alb că, la 1821, toată suflarea românească se afla sub conducerea domnului Tudor, mântuind țara de turci, că, la 1784, tot Ardealul, români, maghiari și alte naționalități s-au strâns sub lancea lui Horia, că la 1848, aceeași suflare, chiuind și cântând, l-a însoțit pe Iancu în munți. Ni se prezintă o istorie înflorită, plină cu fraze patriotarde, o istorie de operetă. Așa să fi stat lucrurile? Chiar așa? Mai trăiește alături, ca o cenușăreasă, o altă istorie, care se pierde în negura uitării. Istoricii dau de ea și o neglijează sau o ascund. Și e păcat, fiindcă istoria se repetă. Dacă nu tragi toate învățămintele dintr-un moment al ei, îl vei mai repeta, cu toate tragediile întâmplate. Tudor a avut cam zece mii de panduri. Dar ce-au mai așteptat sutele de mii de tineri români de n-au venit lângă el? Cum s-a întâmplat ca Tudor să fie arestat în mijlocul armatei sale? Ce durere în suflet a avut când la întrebarea unui pandur: „Pe noi cui ne lași?” a răspuns: „Cânilor și corbilor.” Îs ultimele cuvinte ce ne-au rămas de la Tudor, testamentul lui. Dacă s-ar spune acestea, scade prin aceasta măreția lui Tudor? S-a ridicat Horia și i s-au alăturat lui câți îi știm. Și s-a dus Horia în satul Bucium, numai cu câțiva, să vină satul la răscoală. Dar l-a prins solgăbirăul, român și el, și l-a legat pe Horia și pornise să-l predea cătanelor, că se pusese preț pe capul lui. Unde era atunci „intelighenția” din Ardeal? Cei doi episcopi români colindau satele să potolească agitațiile și popii îl blestemau pe Horia în biserici. Dar milioanele de iobagi din Ardeal unde erau? Trăgeau la jug, ca vitele, cu capul în pământ, mulțumiți că li se îngăduie să mânce pită și slană, stând la căldură în bordei. Dar l-au înțeles după aceea? Au trecut zeci de ani până ce românii din Ardeal să se mândrească cu Horia. Nu s-a găsit măcar un singur om cu carte, român, să-i scrie biografia atunci, dacă n-ar fi venit streini de la Viena, istorici și pictori și dacă „Securitatea” de atunci ar fi distrus documentele compromițătoare, n-am fi știut nimic despre Horia, nici cum arăta la chip. Ar fi rămas o legendă ca Pintea. La 1847, un protopop din Huedin scria în carnetul său de însemnări: „La anul cutare a fost ciuma, la anul cutare holera, la anul cutare a fost Horia.” Ce se va fi mirat sfinția sa când, după un an, niște nebuni de tineri români s-au apucat să destabilizeze rânduielile de veacuri ale Ardealului! Dar s-a adunat toată suflarea Ardealului în legiunile lui Iancu? S-au adunat vreo zece mii. Ceilalți au rămas în robie mai departe, înfricoșați. Au plecat la luptă niște naivi idealiști, ca bunăoară studentul Micle și prietenul său, păpucarul din Năsăud, tatăl lui Veronica Micle. Oamenii „cuminți”, atunci, ca și altădată au stat pitiți acasă, nu s-au băgat în „prostii”, au urlat ca lupii dacă așa a fost nevoie, și-au văzut de interese și n-au avut treabă cu nimeni. Cei nebuni au murit sau, dacă au supraviețuit, au suferit în tăcere sau au înnebunit de durere. Istoria ne spune că Iancu a înnebunit din pricina împăratului. Nu-i adevărat! Nimeni nu înnebunește pentru că dușmanul e crud și mincinos. A înnebunit din pricina mișeliei și a indiferenței alor săi. Am citit în copilărie o scrisoare zguduitoare de-a lui lancu către Amos Frâncu, în care era atâta durere, încât am plâns cu hohote. Era vorba de purtarea unor români. Dar măcar s-au grăbit cumva să aibă grijă de văduvele și orfanii Revoluției, ca unii ce au profitat de pe urma ei? Citiți ce-a scris Veronica Micle despre viața unei spălătorese (văduvă de luptător pașoptist) și a unei copile orfane. Dacă nu și-ar fi adus aminte fostul student Micle de familia prietenului său, istoria literară n-ar fi pomenit de-o Veronică, ci în lume ar fi trăit o „Viroană”, neștiută de nimeni, cu degetele umflate și noduroase ca ale mamei sale, spălând rufele murdare ale „cuminților”, pentru liniștea cărora s-a jertfit tatăl ei. Frumusețea i-ar fi fost o osândă în plus. Dar câte văduve și orfani de-ai războaielor, revoluțiilor și închisorilor nu și-au dus și-și mai duc suferința neștiută? Când am luat calea munților, știam destule despre partea cea ascunsă a istoriei. Nu ne-am făcut niciodată iluzii. Nu ne-am bazat că ni se vor alătura și vom fi înțeleși de toată suflarea din Țara Făgărașului. Când am spus că în 1949-1950 s-ar fi ridicat satele la munte sau că eram primiți și ajutați de oamenii din partea locului, nu m-am referit niciodată la cine știe ce mulțime de oameni. Au venit Mogoș și Mazilu cu tinerii din jurul lor, au venit învățătorul Pridon și Boamfă cu voluntarii din jurul Părăului, ofițeri ca Mare și Monea și alții de aceeași calitate ca ei, Olimpiu Borzea cu ai lui și alții ca ei din toate satele. Or fi fost o sută, două, o mie? Dar restul locuitorilor? Unii n-au venit de frică. Și ei trebuiesc înțeleși. Pe alții nu-i interesează decât propriul lor interes. Orice pas fac în viață, îl fac numai din calcul. Regimurile se schimbă, profitorii rămân. Pleac-ai noștri, vin ai noștri. N-au niciodată principii și mustrări de conștiință. Nu se pot schimba regimurile și ideologiile, pe cât îs în stare ei să se schimbe de repede. Unii se leagă strâns de regim, devenind una cu el și trec de la avere și la satisfacerea tuturor dorințelor și poftelor la delirul puterii și al trufiei. Încep a crede că fac parte din altă lume decât a noastră. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viață se reduce la muncă și la hrană, într-un ciclu etern și ale căror conștiințe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsați și dresați în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc și nu vor să privească mai departe. Li-s ochii atrofiați ca ai sobolilor de sub pământ. Urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existența lor de sclavi. Cu ei face orice stăpânire ce vrea. In primul rând să gândească în locul lor. E ceea ce Ghiță spunea despre ei: „Dacă ar ieși poruncă ca o jumătate de sat să izgonească pe cealaltă, s-ar executa supuși.” Unii ar face-o chiar cu pasiune. Dacă li s-ar cere să stea să se taie lemne pe ei și asta ar suporta-o, având drept scuză că „dacă a venit lejea asta!”… Aceștia erau ceea ce regimul comunist dorea și, în bună parte, a și reușit să facă din întregul popor român ” scria Ion Gavrilă Ogoranu, liderul luptătorilor anticomuniști din Munții Făgărașului. (Lucia BAKI)