SUA a retras militarii americani din România, vreo 1000 de persoane. Care sunt consecințele, pot fi doar bănuite. Și asta întrucât autoritățile române nu explică cetățenilor nici motivele și cu atât mai puțin ce ar urma, deși au fost informați de partenerii americani. În 2002, după ce România a fost invitată să înceapă convorbirile de aderare în cadrul summit-ului NATO de la Praga din 21 noiembrie 2002, am realizat un interviu cu Ion Gavrilă Ogoraanu, eroul făgărășean care a luptat împotriva comnismului și a așteptat ajutorul american, care, din păcate, n-a mai ajuns. Redăm acest interviu.
Reporter: Aţi aşteptat mai bine de 50 de ani venirea americanilor, d-voastră aţi luptat cu această speranţă care s-a realizat abia în 2002. Cum priviţi această împlinire?
Ion Gavrilă Ogoranu: Nu de 50 de ani, ci de aproape 60 de ani. Dar contrar la ce se crede, nu speranţa venirii americanilor ne-a îndemnat să luăm drumul munţilor ci datoria de a ne apăra pământul şi sufletul României. Noi nu i-am privit pe americani ca pe nişte mercenari care să vină să lupte în locul nostru, iar noi să aşteptăm uitându-ne pe cer după avioanele lor. Noi am luptat cu arma împotriva comunismului în toţi munţii României socotind acest lucru ca pe o datorie de onoare a generaţiei noastre. Ziceam, dacă vom lupta e posibil să fim ajutaţi de americani, dar în primul rând am considerat de datoria noastră să facem acest lucru.
R.: Rezistenţa anticomunistă a fost ajutată de americani?
I.O.G. În măsura politicii mondiale de atunci, da. Dacă nu s-a făcut mai mult, n-are rost să învinovăţim pe nimeni. De exemplu, grupurile de paraşutaţi din anii 1951-1953 au fost lansate de avioane americane. Cei care le-au pilotat şi-au riscat viaţa pentru noi. Oricând acele avioane puteau fi doborâte, iar piloţii să fie trataţi ca spioni. Dacă rezultatele n-au fost pe măsura aşteptărilor, vina o poartă spionii sovietici înfiltraţi în serviciile secrete engleze. Ei ştiau totul şi îşi anunţau stăpânii, cine sunt cei paraşutaţi, cu ce scop vin, când şi unde vor fi paraşutaţi.
R.: În cazul grupului condus de d-voastră?
I.G.O.: Noi am cerut ajutorul Consiliului Naţional Român condus de generalul Rădescu prin doi oameni care au părăsit România în 1952, Moise Cîlţea din Şona şi Ion Vijoli din Gura Văii. Acest for reprezenta rezistenţa românească în străinătate. Ceream Consiliului să fim ajutaţi cu arme şi echipament de luptă. Fixam un loc şi o dată anume când urma să primim eventualele ajutoare. La data fixată de noi, într-o noapte, avionul american a sosit, dar la locul stabilit nu ne-am putut apropia din cauza blocării lui (Poiana de pe râul Sebeş din Muntele Ţiganu) de trupe masive de securitate. Avionul a survolat munţii după care a aterizat forţat în Ungaria, crezând că aterizează în Iugoslavia. Acest fapt a fost scris în Scînteia din acea vreme. Am înţeles că Securitatea ştia acest secret şi voia să dovedească americanilor că nu există Rezistenţă anticomunistă în Munţii Făgăraşului. Un alt avion american a lansat la Sărata, în 1951. Era un grup de paraşutişti, grupul Săplăcan format din 5 persoane, dar a fost aşteptat de Securitate şi distrus. În zona Agnita a fost paraşutat grupul Golea, în 1951. Acei paraşutişti au rezistat 2 ani în ţară, după care au fost prinşi de Securitate. În 1953 a avut loc o altă lansare. În regiunea Satu Mare a revenit căpitanul Mare Sabin (ginerele cofetarului Embacher din Făgăraş). Sabin a plecat dintre noi în străinătate în 1950, promiţând că se întoarce. El a pierit căutându-ne, fiind foarte aproape de a ne găsi. De asemenea, dacă eu mai exist acum, se datorează preşedintelui SUA, Richard Nixon, care atunci când a venit în România i-a înmînat lui Ceauşescu o listă cu nume de persoane de care se interesa partea americană. Pe acea listă se afla şi numele meu. Datorită acestui fapt, nu am fost executat atunci când am fost prins în 1976, condamnarea mea fiind la moarte.
R.: Ştiţi cum aţi ajuns pe această listă?R.:
I.G.O.: Da, acum ştiu precis. Prin 1935-1936 se afla la Biserica greco-catolică Constantin Brâncoveanu din Făgăraş, un preot tânăr celib, Mircea Toderici, de loc din Alba Iulia. Era şi profesor de religie şi de limba italiană. El a emigrat în SUA. Acest preot a venit în România împreună cu delegaţia preşedintelui Nixon. Atunci şi-a vizitat nişte rudenii. Am profitat de acest fapt şi i-am adresat o scrisoare în care îl anunţam că mă aflam condamnat la moarte şi stam ascuns din cauza Securităţii. Întorcându-se în America, susţinut şi de preşedintele românilor din SUA, Nicolae Lungoci, un făgărăşan, a intervenit la Preşedenţia americană în favoarea mea. Astfel am fost scăpat eu de la moarte.
R.: Partea americană recunoaşte rezistenţa anticomunistă din Munţi?
I.G.O.: Lupta noastră este recunoscută de americani. Preşedintele Clinton a spus-o explicit când a vizitat România. Redau textual: Aţi avut o luptă de rezistenţă împotriva comunismului de mai bine de 10 ani, pe care o apreciem. Desigur despre rezistenţa anticomunistă ştie şi preşedintele Busch. A lăudat rezistenţa anticomunistă din Cehia, dar la Bucureşti n-a făcut referire şi la rezistenţa românească pentru că n-ar fi sunat prea bine în contextul dat.
R.: Cine are meritul ca România să fie invitată în NATO, la Praga?
I.G.O.: Desigur guvernele de după ’90 îşi au meritele lor, dar înaintea lor sunt alte merite, ale întregului popor. Suntem poate singurul popor care are cea mai mare simpatie pentru americani. Poate nu bazată pe realităţi, dar este o simpatie de lungă durată. Şi americanii cunosc acest lucru. A existat o rezistenţă a oamenilor noştri politici care au rămas credincioşi alianţelor statelor apusene înclusiv americanilor sacrificându-şi viaţa pentru această atitudine. Cazul Iuliu Maniu, al Brătenilor, şi al altor oameni credincioşi valorilor unei democraţii occidentale şi care şi-au pierdut viaţa pentru apărarea acestor idealuri. Există în SUA un număr de aproape un milion de americani de origine română care nu şi-au uitat ţara. În două rânduri au avut preşedinţi făgărăşeni, pe Nicolae Lungoci şi pe Georgeta Washington care nu este alta decât fiica lui George Blebea din Ileniul Făgăraşului. Şi orice s-ar spune, NATO rămâne în primul rând o organizaţie militară.
R: Ce credeţi că va fi în viitor?
I.G.O.: Cred că ne aşteaptă o perioadă grea şi nu ştiu dacă românii sunt toţi pregătiţi. Poate cred că NATO înseamnă împrumuturi externe şi ajutoare cu haine vechi sau gumă de mestecat. Mă tem mai mult de unele năravuri româneşti. Conducătorii noştri păcătuisc foarte des prin a crede că putem duce cu zăhărelul Vestul, cu minciuna, socotindu-i creduli pe cei din jurul nostru. Ceauşescu şi-a putut închipui că putea înşela omenirea întreagă. NATO ne va cere nu numai contribuţii materiale ci şi contribuţii sufleteşti, sinceritate, perseverenţă, respect faţă de promisiunile făcute. E vorba de datoria noastră în calitate de membru al unui pact în care sunt adunate cele mai puternice naţiuni ale lumii. Vom putea minţi şi să ne prefacem dimineaţa, poate şi la prînz, dar în cele din urmă jocul acesta nu va putea merge. Într-o toamnă frumoasă, târzie, Dunmezeu ne-a luminat viaţa şi ne-a făcut darul după care am râvnit şi am luptat şi noi la vremea noastră. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi camarazii mei şi pe toţi cei care au luptat şi s-au sacrificat pentru această zi. (Lucia Baki)