Ilie Ilașcu s-a stins din viață ieri, 17 noiembrie 2025, la vârsta de 73 de ani, lăsând în urmă una dintre cele mai puternice și mai tulburătoare povești de curaj, suferință și demnitate din spațiul românesc.
Născut la 30 iulie 1952, în satul Taxobeni, raionul Fălești, în Basarabia de sub regim sovietic, Ilie Ilașcu și-a legat destinul de idealul libertății naționale și al reîntregirii românești. Absolvent al Facultății de Studii Economice a Institutului Agricol din Chișinău, el a lucrat ca economist-șef la Institutul de cercetări „Dnestr” din Tiraspol, dar dincolo de cariera profesională, adevărata sa vocație a fost lupta pentru adevăr și identitate.
În anii renașterii naționale din Republica Moldova, Ilie Ilașcu s-a numărat printre fondatorii Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia și a condus filiala de la Tiraspol a Frontului Popular din Moldova. A militat deschis pentru revenirea la alfabetul latin, pentru recunoașterea identității românești și pentru apropierea – până la unire – dintre Republica Moldova și România. Pentru curajul acestor poziții, într-un context marcat de tensiuni și violență, a devenit ținta regimului separatist de la Tiraspol.
Momentul care avea să îi marcheze destinul și să îl transforme într-un simbol al rezistenței anticomuniste și antisezparatiste a venit în 1992, când a fost arestat împreună cu ceilalți membri ai așa-numitului „grup Ilașcu”. În 1993, a fost condamnat la moarte de autoritățile separatiste transnistrene, într-un proces contestat de numeroase organizații internaționale pentru lipsă de legalitate și pentru motivația sa politică. Ani la rând, a fost supus detenției severe în închisorile de la Tiraspol și Hlinoaia, dar nu a abdicat niciodată de la crezul său.
Paradoxal, în timp ce se afla în detenție, Ilie Ilașcu a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1994–1998, 1998–2000) și ulterior senator în Parlamentul României (2000–2004, 2004–2008), devenind singurul om condamnat la moarte și totuși reprezentant ales al unui parlament democratic în același timp. Cazul său a ajuns în atenția Consiliului Europei și a instanțelor internaționale pentru drepturile omului, devenind un test de conștiință pentru Europa post-Război Rece.
Eliberarea sa, în 2001, după nouă ani de detenție, a fost trăită ca o victorie a solidarității și a memoriei colective. Pentru mulți români de pe ambele maluri ale Prutului, imaginea lui Ilie Ilașcu ieșind din închisoare, slăbit fizic, dar neclintit în privința idealurilor sale, a devenit un reper moral.
În viața politică și publică, atât la Chișinău, cât și la București, Ilie Ilașcu a rămas un spirit incomod pentru cei care preferau uitarea și compromisurile, dar un model pentru cei care cred că demnitatea nu se negociază. A fost decorat cu Ordinul Republicii în Republica Moldova și cu Ordinul Steaua României, în semn de recunoaștere pentru sacrificiul și contribuția sa la afirmarea identității naționale.
Astăzi, când vocea lui s-a stins, rămân cuvintele și faptele care îl definesc: un om care a iubit sincer, a luptat cu demnitate, un patriot care a plătit cu ani grei de închisoare pentru dreptul de a spune că este român. Familia îl descrie drept „pilon de demnitate, curaj și iubire”, iar această mărturie intimă se unește cu recunoștința publică a celor care îi înțeleg jertfa.
Ilie Ilașcu va rămâne în istorie ca deținut politic al regimului separatist de la Tiraspol, ca deputat și senator care a dus în forurile legislative ecoul suferinței basarabenilor, dar mai ales ca simbol al rezistenței românești în fața nedreptății. Moștenirea lui morală se măsoară nu doar în paginile de istorie, ci și în conștiințele celor care, privind la destinul său, înțeleg cât de scump poate fi prețul libertății.
Dumnezeu să îl odihnească în pace, iar memoria lui să rămână vie, ca un reper pentru generațiile care vin.