„Fără ură și părtinire“ a fost una din devizele luptătorilor anticomuniști. Un personaj remarcabil al Țării Făgărașului a fost avocatul Virgil Mateiaș. S-a născut în 26 ianuarie 1909 în comuna Dridif. A urmat cursurile Liceului Radu Negru din Făgăraș. Începând din anul 1928 a urmat cursurile Facultății de Drept din București. În această perioadă a intrat în rândurile Mișcării Legionare. După terminarea studiilor universitare profesează ca avocat la Brașov și Făgăraș. În 1940, devine prefectul Făgărașului. A luptat ca ofițer în razboiul antisovietic ca mai apoi să opună rezistentață și împotriva comuniștilor din țară. A fost căsătorit cu Elisabeta (Buna), o admirabilă parteneră de viață, cu care a avut 2 copii: un fiu, Mihai, și o fiică, Gabriela. Prigoana securității din acea perioadă nu l-a ocolit. Virgil Mateiaș a fost condamnat la 20 de ani de închisoare fiind considerat ca unul dintre cei mai importanti capi legionari rămași în țară. Din închisoarea de la Ocnele Mari își amintea:
- „S-au napustit sălbaticii asupra mea, m-au dezbrăcat, mi-au legat gura cu un prosop, m-au trântit la păamânt, m-au batut cu bâte, cu bocancii peste tot de-a valma. Ostenind mi-au sucit mâinile să vadă dacă mai sunt viu. M-au lăsat jos scăldat în sânge“.
Și după punerea în libertate în 1964 a continuat să fie hărțuit de organele de securitate. După decembrie 1989 a desfășurat o remarcabilă activitate publicistică și organizatorică. A exercitat în cadrul Partidului Pentru Patrie funcția de președinte executiv. La sfârșitul anului 1994 este imobilizat la pat, bolnav fiind de cancer. Moare la 2 ianuarie 1995. La 11 zile este urmat de soția sa. Înmormântarea a avut loc pe 6 ianuarie, slujba fiind oficiată de 9 preoți.
- Virgil Mateiaș spunea: „Cât am trudit, am ars și am plâns în taină, să aduc acestei lumi un pumn de bine… Noi nu am făcut politică, nu pentru că am disprețuit-o, ca inutilă, am făcut numai educație spirituală a omului, pregătindu-l pentru viața publică. Prigoanele sălbatice nu ne-au mai dat răgaz“.
Virgil Mateiaș a fost arestat pentru prima dată de către dictatura carlistă când s-a înscris să-l apere pe Corneliu Zelea Codreanu în procesul acestuia cu Nicolae Iorga. În anul 1938, Virgil Mateiaș a petrecut 4 luni în lagărul de la Miercurea Ciuc, apoi a fost mutat la Vaslui, Râmnicu Sărat și Brașov. Cu toate acestea, coșmarul stăruia pentru regele Carol al II lea și guvernul vremii. Asasinările au continuat, excelând printr-un ordin care prevedea uciderea a trei legionari din fiecare județ și expunerea cadavrelor în văzul oamenilor pe stradă. Acestei crunte hotărâri Virgil Mateiaș i-a supraviețuit. În septembrie 1940 a fost numit prefect de Făgăraș. Funcția a fost însă de scurtă durată, întrucât în 19 ianuarie 1941, Antonescu a înlocuit toți prefecții din țară cu militari. După numai 5 luni izbucnea războiul contra Rusiei Sovietice. Începeau cu această dată munți de necazuri și suferințe pentru români. Virgil Mateiaș a fost trimis pe front în Crimeea și Caucaz la 21 iunie 1941. Supraviețuind atât prigoanelor carliste și antonesciene, cât și războiului din Rusia, ajunge hăituit de noua putere comunistă instaurată în România. Alături de partizanii și fugarii din munți a opus rezistență regimului totalitar. În 1948 a fost prins, arestat la Făgăraș și închis în beciurile Securității. După puțin timp a fost mutat la Ocnele Mari. În primavara lui 1951, aici începea reeducarea după modelul Pitești. Timp de 6 luni, Virgil Mateiaș a refuzat demascarea camarazilor săi și reeducarea prin bătaie, schingiuire și înfometare. Pozitia lui constantă privind practica de reeducare a dus la desființarea acestui mod de tortură.
- „În intervalul dintre bătăi eram pus să stau în picioare cu fața la perete ceasuri întregi. Cădeam. Mă așezau pe prici cu fața la perete sezând cu picioarele întinse și mâinile pe genunchi fără a face vreo mișcare într-o parte sau alta, cu privirea în perete. Nu mi se permitea să mă scol, nici să beau apă nici să mă spăl. Sângele curgea și hainele mi se lipeau de corp. În poziția aceea trebuia să stau de la 5 dimineața până la 10 seara, deci 17 ore, când mi se îngăduia să dorm pe priciul acoperit de o patură roasă și murdară. Mi se dădea ciorba cu un polonic redus. Am numărat într-o apă tulbure 18 boabe de arpacaș“.
La 31 august 1953, lagărul de la Ocnele Mari s-a desființat, deținuții fiind mutați la Gherla. Directorul închisorii, locotenentul Alexandrescu, l-a reținut doar pe Mateiaș: „Să văd cum îi șade unei trupe fără general și unui general fără trupă“. Rămas singur în celulele de la Ocnele Mari, oaspeți îi erau doar șobolanii, șoarecii și cucuvelele. Situatia a durat până la 23 octombrie 1953, când a fost mutat la Brașov. După o scurtă intervievare a fost dus la Securitatea Făgăraș legat la ochi și sub pază dublă. În beciul Securității din Făgăraș l-a întâmpinat securistul Brăila, un monstru, care îl va chinui în chip barbar și la București în 1958. Frigul, foamea, mizeria, păduchii și ploșnițele le-a îndurat și la Făgăraș, când i se cerea același lucru „scrie tot“. Locotenentul Marina și anchetatorul Zăgan i-au refuzat toate cerințele de a-și revedea familia și chiar vizita unui medic.
- „În fiecare zi se duceau și veneau copiii de la școală. Treceau pe lângă celula mea, îi auzeam strigându-se, dar niciodată nu am auzit pe Mihai sau pe Tita… Târziu, după ani de zile, am aflat că nu se mai aflau în oraș, că fuseseră izgoniți, că se aflau în satul Dridif, săraci, desculți și flămânzi.“
Dintr-o închisoare în alta
După două luni a fost mutat la Brașov într-un beci. „Atmosfera era lugubră, umezeală și frig“. Virgil Mateiaș a fost dus în închisoarea de la Codlea. Aici s-a întâlnit cu făgărășenii care erau condamnați pentru ajutorul dat partizanilor din munți, cu avocatul Matu, Valeriu Literat. În luna martie 1954 a fost mutat la Văcărești. Aici l-a cunoscut pe Corneliu Coposu. În luna mai-iunie, lagărul de aici s-a desființat și detinuții au fost pusi în libertate. Virgil Mateiaș nu a fost eliberat. A fost readus la Brașov pentru cercetări. Acestea au durat șase luni, după care a fost dus din nou la Codlea. „Plutonierul care m-a primit și înregistrat m-a întrebat ce funcție am avut în Garda de Fier. Când i-am spus că am fost prefect al judetului Făgăraș, a replicat „vai de tine, aici îți rămân oasele“. Virgil Mateiaș a fost dus la Tribunal împreună cu Ioan Dare și Mitu Banea. Aceștia au fost judecați și puși în libertate „Eu am mai rămas“. După 8 ani de detenție, abia în 14 octombrie 1955, a fost pus în libertate prin clasarea dosarului, nefiind motive legale de trimitere în judecată.
- „La 11 noaptea am ajuns în Făgăraș. M-am îndreptat spre casa părintească. Am bătut la fereastră. A apărut mama. „Bună seara“. Mi-a răspuns: „bună seara. Dar cine ești dumneata?“, „Eu sunt mamă, te rog deschide-mi“. „Dar pe cine cauți?“ M-a cunoscut sora mea. Mi-au căzut amândouă pe umeri într-o dezlănțuire amară de plâns“.
În 1956, la 1 ianuarie, i s-a permis să lucreze, dar numai la munca de jos. În noaptea de 12 februarie 1958 a fost din nou arestat. Anchetele au reînceput. Abia în 9 aprilie 1959 a avut loc un proces. Procurorul a citit actul de acuzare în care cerea pedeapsa maximă. Virgil Mateiaș a fost prezentat ca fiind cel mai mare și mai de temut bandit. Sentința a fost 20 de ani de detențiune grea pentru crimă și uneltire împotriva clasei muncitoare. A fost depus la Jilava. „Sudalme, teroare, foame și așteptare la marginea patului. Eram atât de mulți. Asfixierea era premeditată“, spunea Virgil Mateiaș. În anul 1962 s-a făcut un pas mai departe: trebuia omorât sufletul celor rămași în viață, deoarece moartea fizică nu mai era suficientă în concepția comuniștilor. Astfel a început reeducarea. Aiudul și 1962 însemnau începutul reeducarii oficiale. Toți erau obligați să țină discursuri patetice în care să-și prezinte greșelile pe care le-au făcut, să înșire o serie de atrocități, exagerări și minciuni și să-și blesteme conducătorii. Virgil Mateiaș nu s-a supus acestor metode. Teroarea, presiunea și constrângerea continuau să macine rezistența oamenilor. Adunările deținuților se încheiau întotdeauna prin sfâșieri sufletești. La una din acele întâlniri politice forțate a vorbit și Mateiaș. Atunci a reușit să spună tot adevăarul, acuzând pe cei vinovați și lăudând pe cei drepți și fideli idealurilor de dreptate. Se aștepta atunci să fie pedepsit. Abia a doua zi a urmat ancheta. A fost dezbrăcat, percheziționat și dus împreună cu Ștefan Dinescu, Toader Socaciu, Nicolae Biriș, Nicolae Popa, învățătorul Ionică, la izolator unde au stat 20 de zile.
- „Celulele erau reci, fără pat, fără foc, cu tinete fără capac, cu haine de doc zdrențuite și mâncare numai a treia zi, un turtoi și un polonic de apă caldă în care pluteau câteva boabe de arpacaș. Se lăsase un frig aspru. Picioarele goale în bocancii rupți. Fără somn, cu mișcare prin celula mică și ursuză, vreme de 17 ore pe zi, cu repaus pe marginea tinetei înghețate“.
Din celula 108 de la Aiud, în 9 iulie 1962, Virgil Mateiaș scria:
- „Și va stârni parfum de rugăciune/ Cădelnițând sub bolte de cleștar Să crești tot mai frumoasă Legiune/ Din jertfa lor și-al vieții mele dar“.
În octombrie 1962 au fost mutați în Zarcă. După numai 3 zile, Virgil Mateiaș a fost adus din nou la izolare pe motiv că se descălțase. În 4 zile și 4 nopți a îndurat condițiile inumane ale izolatorului. „Am făcut din această încercare un prilej de interiorizare, rugându-mă și cântând“. Acest du-te-vino între Zarcă și izolator a mai durat. Era decembrie 1962, ger, fereastra era spartă și deschisă, aceleași haine și bocanci rupți și același gardian cu inima împietrită.
- „În acele condiții, la 6 decembrie, mi-a bătut Moș Nicolae la ușă și a rămas în chip nevăzut cu mine. Gardianul care mă controla prin vizetă nu-şi da seama cu cine stăteam în taină. După opt zile cu nopţile respective am fost readus în Zarcă, în celula 6, sub aceeaşi strictă supraveghere”.
Această nesfârșită și nedreaptă izolare era una din marile atrocități ale PCR pentru motivul că Mateiaș ar fi boicotat reeducarea. „Pe mine, suferința îndurată m-a întărit, m-a apropiat de Dumnezeu și de mine însumi“. La 3 octombrie 1963 un prim lot de deținuți a fost eliberat. Au urmat apoi și altele. Virgil Mateiaș rămânea în continuare încarcerat. În primăvara anului 1964 a fost scos la muncă unde s-a calificat zidar. Reeducarea continua. În 16 aprilie 1964 se dăduse decretul de eliberare. Abia în iulie 1964 colonelul Gheorghe Crăciun, șeful închisorii, i-a anunțat că sunt oameni liberi. La plecarea din închisoare, Virgil Mateias a răbufnit într-un șir de cuvinte în fața tuturor legionarilor condamnați de comunisti:
- „… Cu aceste gânduri trec și eu azi pragul închisorii, care timp de 16 ani m-a ascuns cu puterea unei pasiuni ispititoare și amare“.
Colonelul Crăciun i-a cerut lui Mateiaș atunci să-i lase discursul scris pe peticul de sac. A plecat cu ultimul lot de la Aiud. „Ne-am despărțit îmbrățișându-ne și ne-am risipit pe tot cuprinsul țării, să înnodăm firul rupt al unei vieți care ne-a întins fără milă cupa ei de măatrăgună“. Era 31 iulie 1964. Până la revoluție, viața lui Virgil Mateiaș a fost un lanț de dezamăgiri și chinuri. Familia persecutată, copiii dați afară din școli, soția împinsă la divorț, salariul de mizerie, supraveghere continuă, chemări la Securitate, informatori, desființarea postului de juris-consult, exilul la Homorod și Rupea timp de 10 ani, apoi pensionarea, percheziții, lipsa din cartea de muncă a celor 16 ani de închisoare, etc. Cu teroare și multă incertitudine a ajuns în decembrie 1989, „care nu e ce ar fi putut să fie“, a declarat el.
- „Voi, cei care ați mai rămas spuneți și scrieți despre tot uraganul de ură și minciună care a desfigurat și otrăvit mintea și inima omului în acele vremi satanizate, spuneți și scrieti pentru însănătoșirea și înnobilarea sufletului...“
Virgil Mateiaș declara publicației Cuvântul Românesc din Canada în octombrie 1990, sub titlul „Destăinuire“ următoarele:
„…Cele îndurate de noi în această jumătate de veac sunt încărcate de prea multă povară, durere, suferință și seriozitate ca să merite a fi banalizate prin publicitate vulgară și o nedemnă reclamă, nu rareori cu podoabe păgubitoare. Atât de profunde și de agonice au fost suferințele, încât încerci un sentiment de vinovată vulgaritate divulgându-le. Ele fac parte din patrimoniul nostru spiritual și, intrând neîngrijit în intimitatea lui, săvârșești o impietate, o profanare a jertfei. A spune numai adevărul, fără adăugiri, e destul pentru a se cutremura cei care-l vor afla, e destul pentru a clădi. Rostul jertfei, deci, exclude zgomotul gălăgios și impune modestia, decența, tăcerea. Suntem datori a spune întreg adevărul, numai adevărul și a nu ascunde nimic din ceea ce știm, cu puterea unui jurământ. Aduceți-vă aminte de trădările care au bântuit istoria acestui neam în trecut și a celor ce ne pândesc și azi. Să începem, așadar, cu sinceritatea și simplicitatea spovedaniei.“ Eroul legionar Virgil Mateiaș spunea în numele tuturor camarazilor lui: „Am vrut să creăm o generație luptătoare, să creștem omul de caracter, civilizat, capabil de iubire și dăruire pentru neam, credință, justiție, să redăm omului credința de sine, sentimentul demnitățtii și libertății ca valori eterne, să restaurăm virtuțiile strămoșești, să schimbăm orânduirea politică, saă înlăturăm nedreptățile, deosebirile dintre bogați și săaraci să înfăptuim o altă ordine juridică statală …“ (Lucia BAKI)