Site icon Monitorul de Făgăraș

Ianuarie 1950. Înființarea lagărelor de muncă. Pentru ce motive absurde erau trimiși în lagăr zeci de mii de români

Un nou pas în oficializarea exterminării elitelor și opoziției din România l-a constituit Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, conform căruia se instituiau legal „unităţile de muncă”, de fapt erau lagărele de muncă forțată, „pentru reeducarea elementelor dușmănoase RPR și în vederea pregătirii și încadrării lor în viața social în condițiile democrației populare și construirii socialismului”. Decretul da Securității posibilitatea oficială de a condamna, ocolind elementarul parcurs al Justiției, deci fără proces, pe baza unor delațiuni și sub forma unor liste semnate de șefii Securității, zeci de mii de opozanți politici, clerici, comercianți, țărani fruntași (chiaburi), care erau trimiși în aceste lagăre pe perioade specificate, cu scopul declarat de a fi folosiți ca forță de muncă brută. Practic, acest act normativ constituia în sine un abuz, o sfidare a normelor de drept.

Pintilie, ministrul adjunct de interne, agent NKVD

Pe 3 aprile 1950, decretul a fost completat prin Ordinul nr. 100 privind lupta „împotriva duşmanului de clasă”, semnat de ministrul adjunct de interne, Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko, agent NKVD, cetățean sovietic), prin care se defineau categoriile de cetăţeni ce vor intra în obiectivele securităţii cu propuneri de a fi trimişi unităţilor de muncă:

“1) Toţi cei care lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendenţioase, duşmănoase; ascultă şi difuzează propaganda deşănţată a posturilor de radio imperialiste;

2) Toţi cei ce aduc injurii P.M.R., conducătorilor săi, Guvernului, Uniunii Sovietice şi conducătorilor săi şi ţărilor de democraţie populară;

3) Toţi acei cetăţeni români care întreţin legături de prietenie cu legaţiile imperialiste, care au frecventat sau frecventează bibliotecile, concertele şi în general manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste, precum şi toţi cei care sunt în relaţii cu familiile funcţionarilor ambasadelor imperialiste.”

Teohari Georgescu: ,,Să­i trimitem să se obişnuiască cu o muncă, cu o altă viaţă”

Ministrul de Interne comunist, Teohari Georgescu, declara în faţa şefilor din Securitate, la 28 februarie 1950: “Am spus că nu putem trimite în Justiţie elementele contra cărora nu avem fapte concrete, dovezi. Sigur că aici nu poate fi vorba decât de o lipsă a noastră. Partidul nostru şi Guvernul, în grija pe care o are de a asigura buna desfăşurare a muncii în ţara noastră, a tuturor oamenilor cinstiţi, s­a gîndit să dea pentru organele noastre posibilitatea ca acele elemente care nu puteau fi încadrate în texte de lege, ca acelea din codul penal, pentru că, aşa cum spunea un tovarăş, nu aveam dovezile concrete, s­a venit cu o lege care permite Ministerului nostru ridicarea tuturor acelor care agită, care duc activitatea duşmănoasă, care duc activitatea împotriva regimului nostru şi care nu se încadrează în texte de lege, dar duc această activitate. Să­i trimitem să se obişnuiască cu o muncă, cu o altă viaţă” (sic!). (Sursa: Marius Oprea)

 Chivu Stoica: ,,Securitatea pe care poţi să te bizui  trimite pe oamenii pe care Justiţia nu-i condamnă, în lagăre”

Ce spunea despre această metodă Chivu Stoica, la începutul anilor 1950, într-o ședință a Biroului Politic al partidului, cu  privire la același Teohari Georgescu: “Dacă Teo n-ar fi introdus în jandarmerie, în poliţie elemente populare, nu ştiu unde am fi ajuns astăzi. El a călcat peste statute şi legi, a mers pe o linie revoluţionară şi a avut bune rezultate în aparatul de stat al Internelor care se întăreşte, a făcut Securitatea pe care poţi să te bizui şi care trimite pe oamenii pe care Justiţia nu-i condamnă, în lagăre” (Sursa: Marius Oprea).   Iar într-o şedinţă a conducerii Securităţii, din aceeași perioadă, şeful acesteia, Gheorghe Pintilie (născut Pantelei Bodnarenko), secondat de Alexandru Nicolski (născut Boris Grunberg, ambii cetățeni sovietici), arăta că “duşmanul de clasă din ţara noastră, fabricanţii şi moşierii expropriaţi, bancherii şi marii negustori, elemente deblocate şi epurate din aparatul de stat şi chiaburii, slugi ale imperialismului, caută prin orice fel de mijoace ca: zvonuri alarmiste, injurii, manifestări rasiale şi şovine, instigări, misticism religios, mergând pînă la acte de teroare, sabotaj, diversiune, să creeze agitaţie, să alarmeze populaţia, să îndemne la nesupunere, să împiedice construirea socialismului”.

Mărturii din arhivele CNSAS

Studiul arhivelor fostei Securități, aflate în custodia CNSAS, cuprinzând internații în lagăre de muncă de după 1950, relevă modul abuziv în care erau trimiși în prizonierat cetățeni nevinovați, care nu greșiseră față de codul penal, dar mai ales motivele de-a dreptul absurde pentru care aceștia erau încarcerați. Vom lua ca studiu de caz dosarul D 00128, volumul 1, partea a 2-a, realizat de Direcțiunea Securității Capitalei, cu “elementele propuse pentru încadrare în Ordinul Nr 100 C.U.M.”, realizat la 2 mai 1950. Vom spicui dintre sutele de nefericiți înregistrați în aceste tabele, doar câteva, învinuirile repetându-se, cu unele variațiuni, pentru toți.

Exterminați în lagărele de muncă

La unii dintre cei internați, în dreptul rubricii “Motive”, apare mențiunea “din ordinul DGSP” (Direcția Generală a Securității Poporului ), fără a se menționa nici un fel de alt motiv. La toate acestea ar trebui să realizăm faptul că, pentru astfel de motive absurde, acești oameni nu urmau să execute  o detenție obișnuită, și aceea nedreaptă, ci erau trimiși pentru șase luni până la doi ani în niște lagăre mizerabile, cu un regim militarizat, unde subnutriți, lipsiți de cele mai elementare condiții de trai, de igienă, dar și de asistență medicală, abuzați, erau supuși la munci istovitoare, indiferent de anotimp și de starea biologică a fiecăruia din ei.  „Reținuții administrativi” au fost utilizați, asemenea sclavilor, la construirea unor obiective economice sau edilitare, precum Canalul Dunăre- Marea Neagră, barajul de la Bicaz, uzina de la Borzești, asanarea Bălții Brăilei și multe altele. Condițiile de exterminare și munca în exces au generat o mortalitate în rândul acestor deținuți nejudecați de Justiție. Zeci de mii dintre ei au sfârșit în chinuri groaznice, mormintele lor, presărate prin preajma fostelor lagăre, rămânând până astăzi necunoscute. Familiile lor au primit înștiințări și acte de deces abia începând cu anul 1957, neavând însă niciodată un loc unde să poată aprinde o lumânare la căpătâiul lor. (Florin Dobrescu)

Exit mobile version