,,Pentru a nu sta în munte și a fi descoperiţi, ne-am hotărât să trecem Oltul și să trăim în Ardeal până în apropierea iernii, când trebuia să lăsăm ceva urme pe aici și repede să ne deplasăm la locul de iernat. Până ne-am mai odihnit, am făcut câteva gropi cu cartofi în pădurile din preajmă. Era o toamnă cu o abundenţă de fructe și struguri și nu toate viile păzite, iar livezile cu meri – deloc. Din ultimii ani cunoșteam câţiva ciobani, dar ca nume nu mi-l amintesc decât pe Feri. (…)
Ne aflam pe la începutul lui noiembrie, vremea se arăta încă frumoasă, dar se putea schimba de la o zi la alta. Era timpul să facem semnele și să trecem Oltul în munţi. Trebuia să lăsăm Securităţii convingerea că nu avem alimente pentru iarnă și suntem obligaţi să riscăm orice ca să le putem obţine. Hotărâserăm să intrăm la o magazie I.A.S., să luăm ce vom găsi și să ne îndepărtăm repede.
Tot umblând așa, fără ţel, am nimerit într-un crâng, în poligonul armatei, deasupra cazarmei unde era cantonată unitatea de Securitate. Toată ziua am urmărit cu binoclul mișcările din curtea taberei. Ne-a atras atenţia un joc interesant: mai mulţi inși, cu pufoaice groase, cu mâinile introduse în manșoane, cu căști pe cap, alergau printre pomi. În urma lor veneau alţii, cu câni legaţi. La un moment dat, cânii erau sloboziți din lănţug și se repezeau la momâile din faţă. Se producea o învălmășeală, o luptă între momâi și câni. Ostașii se precipitau, luau cânii de lănţug și apoi repetau scena.
-Dacă facem noi o mișcare, ce zic ăștia?” întrebă Fileru.
– „Pleacă imediat în căutarea noastră cât ce află.”
– „Și unde ne caută?”
-„Nu există loc unde să nu ne caute.”
-„Ba există unul. Aici unde suntem noi acum, dinaintea nasului lor, aici nu le trece prin gând să ne caute.”
La început am luat această propunere de domeniul absurdului, dar în zilele următoare am rumegat-o și, iată, mă mir și acuma, cum am fost gata să ne angajăm la una din cele mai riscante acţiuni. Și mai absurdă, am putea adăuga, dar atunci ni s-a părut că toate s-au petrecut în cel mai normal mod cu putinţă.
În apropierea orașului Agnita, pe drumul ce duce de la Dealul Frumos la Merghindeal se făcea o cale de hotar pe dreapta, pe care, la un kilometru, se afla o fermă de porci a I.A.S.-ului. Lângă fermă era o construcţie destul de rudimentară, ce cuprindea cantina, câteva dormitoare comune, precum și câteva acareturi. Spre seară, de la grajdul de porci veneau spre cantină doi tineri (pare-se tehnicieni), unul sas, altul român. Acestora le-am ieșit în cale. Ne-am mirat că ei nu se miră văzându-ne. „Am auzit că sunt prin păduri oameni ca dumneavoastră, dar nu credeam să vă vedem.” I-am întrebat ce este pe la ei. Ne-au spus că la cantină se află cam 20 de flăcăi, toţi sași. Le-am arătat că avem neapărată nevoie de alimente pentru iarnă și-i întrebarăm dacă la cantină se află ceva. „Aţi nimerit rău, că nu se află nimic, sau mai nimic. Chiar astăzi ne-a zis acest lucru bucătăreasa. Dar se află porci în grajdul alăturat.” I-am rugat, de vreme ce se vedeau oameni de bună-credinţă, să ne ajute. Să nu dea de știre Miliţiei decât dimineaţă. „Spuneţi că v-am ameninţat că vom împușca pe oricine iese din cantină și v-a fost frică. În rest, descrieţi exact cum se vor petrece lucrurile.” Cu asta am ajuns la cantină. Flăcăii erau în sala de mese și, ca orice tineri sași când sunt mai mult de doi, cântau. Nici ei nu s-au mirat văzându-ne. I-am lăudat ce frumos cântau (și nu era o minciună) și i-am rugat să cânte câteva cântece săsești pe care le cunoșteam și eu de la fetele și băieţii din Jibert de acum patru ani. Mai văzurăm în sală și câţiva oameni în vârstă din categoria proletariatului ce se va înmulţi mereu în anii ce vor urma, oameni veniţi cine știe din ce colţ de ţară și din ce motive.
Magazinera ne-a arătat că, într-adevăr, în afara unor pungi cu cafea de orz și cu sare, nu avea nimic pe rafturi. Tocmai atunci au intrat pe poartă două căruţe. I-am adus pe căruţași în cantină, am pus fân în faţa cailor și am tăiat doi porci destul de mari. Mai rău a fost cu pârlitul lor, căci nu erau paie, dar ne-am folosit cum am putut de fân. I-am spălat și i-am tăiat în bucăţi, acestea le-am pus în căruţe, învelite în feţe de masă. Pe la ora 11 eram gata de drum. Am găsit însă la fermă ceva foarte folositor pentru noi: niște marmite militare, în stare bună. Marmita e un termos de tablă, un bidon introdus în alt bidon și între ele – vată de sticlă.
Am lăsat, ca de obicei, și o scrisoare către Securitate, în care puneam problema cam așa: „V-aţi însușit fără niciun drept alimentele noastre din Runcu. Nu voi reprezentaţi statul român, ci noi. Voi nu sunteţi decât niște slugi de-ale Moscovei fără niciun drept în a conduce ţara. Am luat în schimbul celor însușite de voi următoarele bunuri: (venea lista cu tot ce am luat de la fermă). Semnat – Armata naţională română.”
Am plecat cerându-le celor din cantină să n-o părăsească decât dimineaţă. Ne-a condus la poartă unul dintre tehnicieni; ne-a promis că ne va ajuta. Nu știu cum au făcut, dar au aranjat ca Miliţia să afle de cele întâmplate târziu, a doua zi. Ne-am urcat în căruţe, câte trei în fiecare, cu cojoacele pe umeri, și am dat bice cailor. Pentru a ajunge la locul din poligon, deasupra securiștilor, trebuia să trecem pe șosea, prin mijlocul satului Merghindeal. Lumea ieșea din căminul cultural, în sala consiliului popular era lumină, un grup de notabilităţi discutau în faţa lui, între ei fiind și șeful de post. S-au uitat destul de curioși la două căruţe cu ciobani trecători la miezul nopţii pe drum, dar nu ne-a oprit nimeni. Am ieșit din sat, am trecut hula Rorii și, la un pârâu cu salcâmi, am descărcat bagajele. Căruţele au continuat drumul încă două sute de metri, au întors pe o pajiște și doi dintre noi, Fileru și nu mai știu care încă, s-au întors cu căruţele prin sat, în trapul cailor. La margine, au așezat caii pe inima drumului, ca să meargă singuri la fermă, iar ei au revenit la noi pe căi lăturalnice.
Până atunci ceilalţi am transportat totul în crângul de deasupra unităţii de Securitate. Lucrurile s-au petrecut întocmai cum a prevăzut Fileru. Se făcuse ziuă bine când în tabăra Securităţii s-a dat alarma, ostașii s-au urcat în camioane cu câni cu tot și au ieșit pe poartă, luând direcţii diferite. În tabără n-au mai rămas decât foarte puţini. După câte am aflat mai târziu, s-au controlat satele casă cu casă, pădurile metru cu metru, s-a verificat mersul tuturor vehiculelor cu cai și „molotovuri” din toată regiunea, s-a căutat peste tot și nu s-a găsit nimic. Lucrurile s-au complicat în favoarea noastră. Un camion trecuse după noi pe același drum, a fost văzut și de santinela de la poarta Securităţii, și ei s-au convins că materialele fuseseră trecute în acest fel. Au fost ridicaţi și anchetaţi șoferii, a fost găsit cel cu camionul (se pare că transporta și el ceva ilegal pentru un șef) și, până s-a stabilit adevărul, a trecut timp.Într-un singur loc nu s-au gândit să caute, și anume unde eram noi.” (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“ vol 1, Ion Gavrilă Ogoranu)
SUSȚINEȚI înființarea Casei Memoriale „Ana și Ion Gavrilă Ogoranu”!
Contributiile pot fi depuse în conturile IBAN special deschise pentru susținerea casei memoriale de la Galtiu:
- RO73RNCB0857120742810001 (cont RON),
- RO46RNCB0857120742810002 (cont EURO),
- RO89RNCB0857120742810004 (cont USD),
deschise pe numele FUNDAȚIA ION GAVRILĂ OGORANU, CIF 28081579, BIC RNCBROBU, cu mențiunea CASA MEMORIALA <<ANA SI ION GAVRILĂ OGORANU>>.
